Pretenţii. Decizia nr. 472/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 472/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 472/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 472 A
Ședința publică de la 04.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea apelului, după casare, declarat de apelantele-reclamante D. M. J. și D. I. C., împotriva sentinței civile nr. 753 din 11.04.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Ș., S.C. A. S.A. și M. BUCUREȘTI, prin Primar General.
Cauza are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat F. N. I., în calitate de reprezentant al apelantelor-reclamante D. M. J. (prezentă personal) și D. I. C., în baza împuternicirii avocațiale (fila 14) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 73, lipsind reprezentanții intimaților-pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și S.C. A. S.A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-au depus, la data de 24.10.2014, din partea apelantelor-reclamante, obiecțiuni, contestări și observații la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Curtea acordă cuvântul asupra obiecțiunilor formulate de apelantele-reclamante.
Apelantele-reclamante, prin apărător, în susținerea obiecțiunilor formulate, depun extras din concluziile expertului contabil I. M. D. – expertiză depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Solicită admiterea obiecțiunilor, constatărilor și observațiilor, astfel cum au fost formulate, fiind fundamentate juridic.
Învederează că, la fila 8 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, M. Finanțelor recunoaște că valoarea unui imobil în zonă este de 149.900 euro. La dosar există la fila 139 fond expertiza întocmită de expertul B., din care rezultă o valoare de 243.000 euro, cu o dobândă de 9626 euro; la fila 289 din dosarul de fond a fost depusă planșa foto a clădirii.
În opinia sa, formula stabilită de instanța supremă nu a fost respectată de către expert, întrucât indicii prețurilor de consum cu amănuntul la produsele respective nu pot fi luați în considerare la reactualizare prețurilor la imobile.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantele au solicitat ca prin expertiză contabilă să se reactualizeze prețul plătit pentru imobilul situat în București, apartamentul nr. 2 + dependințe + teren + garaj, să se aibă în vedere și lipsa de folosință a banilor cu titlul de preț al apartamentului.
Potrivit dispozițiilor art. 296 din Codul de procedură civilă, instanța, în fond după casare, nu poate crea apelantelor o situația mai grea decât cea din hotărârea atacată.
În opinia sa, expertul nu a respectat formula stabilită de instanța supremă, întrucât trebuiau introduse și elementele indicii prețurilor și reactualizarea.
Intimatul-pârât M. București, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită a se lua act că nu înțelege să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă.
În ceea ce privește obiecțiunile formulate de partea apelantă, solicită a fi respinse.
Curtea, în urma deliberării, față de obiecțiunile formulate de apelante, constată că modul de actualizare a prețului este o chestiune ce ține de fondul cauzei, urmând a fi cenzurat de instanță odată cu fondul căii de atac. De asemenea, constată că expertul a răspuns obiectivelor astfel cum au fost stabilite prin raportare la decizia de casare, nefiind necesară nicio altă lămurire din partea expertului, astfel încât respinge obiecțiunile.
Apelantele-reclamante, prin apărător, solicită admiterea observațiilor. În Anexa la obiecțiuni au prezentat o variantă de calcul prin care, utilizând același principiu și aceeași formulă, dar și cu capitalizarea dobânzii și a ratei inflației, au ajuns la o sumă finală diferită.
Intimatul-pârât M. București, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a cererii formulate de reprezentantul apelantelor-reclamante, însă, în opinia sa, expertul contabil a răspuns și la această chestiune.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că cererea formulată nu este întemeiată, în condițiile în care este o chestiune ce ține de fondul cauzei, iar instanța se va pronunța odată cu fondul apelului, prin raportare la întregul material probator și evident prin cele statuate de instanța supremă prin decizia de casare.
Apelantele-reclamante, prin apărător, având cuvântul, solicită efectuarea unei noi expertize, întrucât instanța nu are la dispoziție toate elementele necesare soluționării prezentului apel.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că și asupra acestui aspect s-a pronunțat anterior, motiv pentru care respinge cererea de efectuare a unei noi expertize, întrucât aspectele invocate drept obiective au fost și obiectul obiecțiunilor.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantele-reclamante D. M. J. și D. I. C., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, având în vedere următoarele argumente:
Sub un prim aspect, solicită a se avea în vedere fila 8 din dosarul instanței supreme, în care este consemnată poziția Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului R., de achiesare la o valoare a despăgubirilor de 149.900 euro.
Instanța supremă, mergând pe o anumită formulă, formulă respectată de expertul I. A. și potrivit Anexei 1 la obiecțiuni, a considerat că se impune reactualizarea sumei.
Pe de altă parte, în cauză a fost efectuată o altă expertiză, din care rezultă o valoare de 243.000 euro, la care s-a adăugat o dobândă de 9626 euro. Solicită a se constata că sumele rezultate sunt valori reale ale pieței imobiliare și reclamantele trebuie să fie despăgubite cu o valoare de la momentul producerii evicțiunii. De asemenea, trebuie avut în vedere că pierderea imobilului a creat o anumită situație în familia reclamantelor, prin grăbirea decesului soțului doamnei D. M. Jean. Astfel, suma ce trebuie stabilită cu titlu de despăgubire trebuie să acopere valoarea achiziționării unui alt bun identic.
Solicită cheltuieli de judecată ocazionate de expertizele întocmite în faza de fond și apel. Își rezervă dreptul de a solicita celelalte cheltuieli de judecată pe cale separată.
Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
În subsidiar, solicită a se avea în vedere cererea precizatoare, completatoare în ceea ce privește temeiul de drept, formulată la data de 20.02.2009, în care sunt evocate și dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009. În cauză este vorba de un contract de vânzare-cumpărare ce a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat.
În opinia sa, trebuie avută în vedere valoarea despăgubirilor rezultată din expertiza contabilă întocmită în cauză și nu valoarea de piață, astfel cum susține partea adversă că s-ar datora de către Ministerul Finanțelor Publice.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.01.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamantele D. M. J. și D. I. C. au chemat în judecată pe pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, S.C. A. S.A. și C. I. Ș. (chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere), solicitând: 1. obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 350.000 Euro actualizată cu indicele de inflație, reprezentând valoarea de piață a imobilului (apartamentul nr. 2 cu dependințele sale și terenul aferent) situat în București ., .; 2. obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 5000 Euro, reprezentând sporul de valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate; 3. obligarea la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 Euro actualizată cu indicele de inflație începând cu data de 13.12.2007 și până la data plății efective; 4. obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 2000 Euro (echivalent în lei la data plății), ca despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuință; 5. constatarea dreptului lor de retenție asupra imobilului până la data achitării integrale și definitive a sumelor de bani solicitate. În drept, au invocat prevederile art. 1337-1351 Cod civil.
La data de 13.02.2009, pârâta S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, și cerere de chemare în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.
Prin cererea precizatore și completatoare formulată la 20.02.2009, reclamantele și-au întemeiat acțiunea introductivă și pe prevederile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 completată prin Legea nr. 1/2009.
La data de 20.02.2009, a formulat întâmpinare și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație ca neîntemeiat. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, precum și a S.C. A. S.A., pentru restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin cererea precizatoare formulată la 16.04.2009 reclamantele au arătat că au chemat M. FINANȚELOR PUBLICE atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului R.. De asemenea, au arătat că înțeleg să se judece în calitate de pârât și cu C. Ș. (succesorul lui C. I. Ș., decedat la data de 15.11.2004) și că precizează capătul 2 de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâtul C. Ș. și ca fiind întemeiat pe dispozițiile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea reconvențională formulată la 19.06.2009, pârâtul C. Ș. a solicitat: 1. obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării efective, estimată ipotetic la 13.000 Euro; 2. restrângerea spațiului locativ actualmente compus din 4 camere și dependințe la un spațiu de 2 camere și dependințe în comun; 3. în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria și cu restrângerea din spațiu, evacuarea reclamantelor din imobil. Prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin cererea completatoare formulată la 17.09.2009 și calificată drept cerere de chemare în garanție la cererea reconvențională, reclamantele au solicitat obligarea în solidar a pârâților S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, M. București și S.C. A. S.A. să achite pârâtului C. Ș. contravaloarea lipsei de folosință pretinsă.
La termenul din 13.11.2009, pârâtul C. Ș. a depus precizări la cererea reconvențională, arătând că înțelege să își restrângă obiectul lipsei de folosință la suma de 10.000 lei.
La interpelarea tribunalului, la termenul din 11.12.2009 reclamantul a precizat că în contradictoriu cu pârâtul C. Ș. solicită recunoașterea dreptului de retenție și obligarea la plata contravalorii sporului de valoare.
La termenul de judecată din 11.12.2009, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. Ș. și S.C. A. S.A. pe cererea principală și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pe cererea principală.
Prin încheierea din 19.02.2010 s-a luat act că pârâtul-reclamant a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvențională, cu excepția celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință din ianuarie 2008 și până la zi.
Prin încheierea din 19.03.2010 s-a luat act de renunțarea reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului C. Ș. la plata sumei de 5000 Euro reprezentând sporul de valoare adus imobilului.
Prin sentința civilă nr. 753/11.04.2011, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins cererea principală formulată și completată, împotriva pârâților S.C. A. S.A. și C. Ș., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea principală formulată și completată, în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și M. București, ca neîntemeiată; a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii completatoare împotriva pârâtului reclamant C. Ș.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de S.C. A. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva S.C. A. S.A. ca rămasă fără obiect; a admis în parte cererea reconvențională; a obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea pentru lipsa de folosință a imobilului pe perioada 01.01._10; a dispus anularea ca netimbrate a celorlalte capete de cerere din cererea reconvențională; a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantele-pârâte împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Finanțelor Publice, Municipiului București, prin Primarul General și S.C. A. S.A., în raport de cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 343/24.10.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin S.C. A. S.A., D. I. și D. M. J. au dobândit imobilul situat în București, ., ., compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie, baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, podest etaj, culoar, casa scării, balcon, boxă, pivniță în suprafață de 181,41 m.p. și garaj în cotă indiviză de 1/2.
Prin decizia civilă nr. 1632/21.11.2006 a Tribunalului București Secția a V-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140/13.12.2007 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, a fost admisă acțiunea formulată de C. I. Ș. și continuată de succesorul său C. Ș. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, S.C. A. S.A., D. I. și D. M. J. și alții, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 343/24.10.1996, reținându-se că imobilul a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se încadra în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au fost de bună-credință, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere de restituire la Primăria Sectorului 2 București - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Cererea principală are ca obiect plata valorii de piață a imobilului, dobânda legală datorată în raport de aceasta de la 13.12.2007, plata cheltuielilor necesare mutării și este întemeiată pe mecanismul răspunderii pentru evicțiune.
Sub un prim aspect, Tribunalul a reținut că în materia imobilelor preluate de Stat în perioada comunistă, înstrăinate de către Stat în temeiul Legii nr. 112/1995, care au făcut obiectul unor contracte de vânzare cumpărare desființate ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de excepție, care se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, cuprinse în Codul civil, respectiv art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cumpărătorii au dreptul doar la restituirea prețului plătit, actualizat, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
În cauză, prin hotărârile menționate s-a dispus constatarea nulității contractului, reținându-se că imobilul ce forma obiectul contractului nu se încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de Stat fără titlu, precum și faptul că acest contract nu poate fi salvat de la efectele nulității, de buna-credință a cumpărătorilor conform art. 46 din 10/2001, întrucât în cauză nu se poate reține incidența acestei excepții de la regimul nulității, cumpărătorii neputând fi socotiți de bună-credință întrucât nu au făcut minimele diligențe care să le permită să ia cunoștință de adevărata situație juridică a imobilului, de faptul că titlul Statului este contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că nu este întrunită prima condiție impusă de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acțiuni în restituirea prețului de piață al imobilului către chiriașii cumpărători și succesorii acestora, primul petit al acțiunii fiind pentru acest motiv neîntemeiat.
Potrivit principiului accesorium sequitur principale și petitul având ca obiect plata dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piață a imobilului începând cu data 13.12.2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost desființat titlul reclamantelor-pârâte) este neîntemeiat.
De asemenea, potrivit aceluiași principiu este neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de retenție al reclamantelor asupra imobilului până la plata creanței pretinse, pentru care cererea a fost respinsă.
În ceea ce privește petitul doi al acțiunii, având ca obiect plata sporului de valoare al imobilului, Tribunalul a reținut că reclamantele au renunțat la judecata acestuia.
În ceea ce privește petitul al patrulea al acțiunii, având ca obiect plata sumei de 2.000 euro în echivalent lei cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, Tribunalul l-a constatat neîntemeiat.
Astfel, acest petit a fost întemeiat pe art. 1337 și următoarele Cod civil, deci pe obligația de garanție pentru evicțiune.
Or, Tribunalul a avut în vedere faptul că, în cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 343/ 24.10.1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera ca temei al cererii de despăgubire mecanismul evicțiunii reglementat de art. 1337 și următoarele Cod civil, ci instituția juridică a repunerii părților în situația anterioară, care presupune doar restituirea prestațiilor efectuate, respectiv restituirea prețului de piață actualizat, nu și alte despăgubiri în sens larg, astfel cum sunt reglementate de art. 1337 și art. 1341 Cod civil.
Față de soluția dată cererii principale, Tribunalul a constatat cererile de chemare în garanție formulate de S.C. A. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor Publice și de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice împotriva S.C. A. S.A., ca rămase fără obiect.
În privința cererii reconvenționale, Tribunalul a reținut că pârâtul-reclamant nu a înțeles să achite obligația de plată a taxei judiciare de timbru pentru cererile având ca obiect restrângerea spațiului locativ al reclamantelor pârâte și în subsidiar evacuarea acestora și, prin urmare, a făcut aplicarea art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997.
În ceea ce privește cererea de obligare a reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu 01.01.2008, la zi, Tribunalul a constatat-o ca fiind întemeiată.
Astfel, de la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 343/24.10.1996, reclamantele-pârâte nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar avându-o pârâtul-reclamant.
În virtutea acestei calități și a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de proprietate conform art. 480 și art. 485 Cod civil, pârâtul-reclamant poate pretinde obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care reclamantele-pârâte l-au împiedicat să le obțină.
Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expert C. R., pe perioada 01.01._10 reclamantele-pârâte datorează cu titlu de lipsă de folosință suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății.
În ceea ce privește cerere de chemare în garanție formulată de către reclamantele pârâte la cererea reconvențională,Tribunalul a constatat-o neîntemeiată.
Astfel, reclamantele-pârâte au arătat că eventuala lipsă de folosință este în sarcina chemaților în garanție ca o consecință a evicțiunii.
Or, pentru motivele arătate mai sus, Tribunalul a reținut că, pe de o parte, în această materie au fost adoptate dispoziții exprese derogatorii de la dreptul comun care nu acoperă, prin conținutul lor normativ, și obligația de restituire a eventualelor sume la care chiriașii cumpărători ar fi obligați cu titlu de lipsă de folosință, iar pe de altă parte, faptul că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 și următoarele Cod civil, care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, pe care reclamantele-pârâte și-au întemeiat cererea.
Totodată, Tribunalul a reținut că nu există nicio dispoziție normativă care să instituie o asemenea obligație în sarcina chemaților în garanție.
Împotriva acestei sentințe, la data de 16.06.2011 au declarat apel reclamantele D. M. J. și D. I. C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 14.11.2011.
Motivele de apel au fost depuse la data de 31.01.2012.
1. Primul motiv de apel se referă la respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind restituirea prețului de piață al imobilului, pe motiv că apelantele-reclamante ar fi fost de rea-credință la dobândirea lui în baza Legii nr. 112/1995.
În mod greșit prima instanță a apreciat că anularea contractului lor de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească duce la concluzia că ar fi fost de rea-credință la data dobândirii imobilului, pe motiv că nu ar fi depus minime diligențe pentru aflarea situației lui juridice.
În realitate, au depus toate diligențele necesare și prevăzute de însăși Legea nr. 112/1995, respectiv au cercetat dacă imobilul a cărui cumpărare o doreau este revendicat și au așteptat curgerea termenului de șase luni prevăzut de aceeași lege privind verificarea situației juridice a imobilului.
Distincțiile „cu titlu” sau „fără titlu” s-au făcut după apariția Legii nr. 112/1995 și după ce apelantele-reclamante au cumpărat imobilul, astfel că nu a existat reprezentarea că S. deținea imobilul fără titlu.
Apelanta-reclamantă D. M.-J. și soțul său au cumpărat imobilul conform unei legi în vigoare atât la data cumpărării cât și la momentul formulării motivelor de apel și nedeclarată neconstituțională, neputând să prevadă că ulterior cumpărării S. R. va emite o nouă lege (Legea nr. 10/2001), prin care va permite să se constate nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un bun pe el însuși l-a vândut în calitate de proprietar.
Mai mult, buna sau reaua-credință se apreciază în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului (24 octombrie 1996) și nu de situația ulterioară, respectiv după apariția Legii nr. 10/2001.
Lipsa de calitate de proprietar a Statului R. nu le poate fi imputabilă, fiindcă la data cumpărării nu puteau avea cunoștință de acest lucru, fiind într-o eroare de drept care produce efecte juridice, conform principiului error communis facit jus.
În mod greșit prima instanță a apreciat că apelantele-reclamante se încadrează în art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (modificată și completată prin Legea nr. 1/2009), întrucât nerestituirea prețului de piață duce, în primul rând, la o îmbogățire fără justă cauză a Statului R., care a încasat un preț pe un bun pe care nu era proprietar, preț pe care trebuie să îl restituie la valoarea de piață și nu actualizat și, în al doilea rând, la nerespectarea principiului despăgubirii lor integrale, fiindcă, deși la data cumpărării (24 octombrie 1996) s-a plătit contravaloarea unui bun la valoarea de piață din acel moment, astăzi nu primesc nici măcar o sumă insuficientă pentru cumpărarea unui imobil de același fel piața liberă.
Scopul art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost acela de a despăgubi integral persoanele care au fost evinse ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare a foștilor proprietar, cu consecința desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 având ca obiect imobile din fondul locativ al statului, neurmărindu-se să se creeze o poziție privilegiată persoanelor cărora nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare (ci au fost evinse dreptul comun în urma acțiunii în revendicare prin comparare de titluri) față de cei cărora li s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.
Prin urmare, consideră că prima instanță în mod greșit a reținut reaua lor credință, fără a arăta motivele care au condus la o asemenea concluzie, arătând doar motive generale precum lipsa minimelor diligențe, dar fără a le arăta, deși buna-credință este prezumată ,așa cum prevede art. 486 din Cod civil, sub acest aspect hotărârea fiind nemotivată.
Prima instanță în mod greșit a respins în totalitate primul capăt de cerere ca neîntemeiat, pentru că, așa cum reiese și din motivarea sentinței, au dreptul la restituirea prețului de piață actualizat, astfel că respectivul capăt de cerere trebuia admis, măcar în parte, fiindcă prețul actualizat este inclus în prețul de piață al imobilului.
Dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a avut menirea de a asana orice nulitate după data de 14.08.2002, astfel că instanța de fond trebuia să aplice legea și sub acest aspect.
2. Al doilea motiv de apel vizează respingerea capătului de cerere privind chemarea în garanție a Statului R. și a celorlalte entități pe cererea reconvențională privind o pretinsă lipsă de folosință.
S., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. Finanțelor, în calitate de vânzător, trebuiau să cadă în pretenții pentru o eventuală lipsă de folosință și nu apelantele-reclamante, care au ajuns în această situație din vina exclusivă a celui dintâi.
3. Al treilea motiv de apel se referă la respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privitor la dreptul de retenție asupra imobilului până la plata prețului de piață de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât apelantele-reclamante nu pot fi deposedate de bun până la plata efectivă cel puțin a prețului achitat pentru acesta.
4. Al patrulea motiv de apel vizează nelegala și neîntemeiata obligare la plata unei lipse de folosință.
Un aspect de fapt care trebuie evaluat în mod corect în aprecierea că apelantele-reclamante nu datorează nicio lipsă de folosință este acela că pârâtul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile legale impuse de lege în mod imperativ: a) notificarea lor pentru a le închiria pe o perioadă de 5 ani apartamentul; b) înscrierea la administrația financiară și la direcția de taxe și impozite locale a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 2129/17.02.2011 s-a stabilit de către Judecătoria Sectorului 2 că acțiunea în evacuare formulată de C. Ș. este neîntemeiată, deoarece nu s-a respectat legea de către acesta.
5. Al cincilea motiv de apel vizează împrejurarea că, pe de o parte, cererea reconvențională nu trebuia admisă împotriva lor, iar pe de altă parte, deși au contestat expertiza lipsei de folosință, impunându-se o nouă expertiză, instanța nu le-a dat posibilitatea de a o administra.
Prin decizia civilă nr. 449 din 05.12.2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a luat act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte și de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant, a admis acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice în parte și a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei reprezentând preț actualizat; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 500 (cincisute) lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în timpul soluționării apelului, la data de 06.06.2012, s-a încheiat între intimații C. Ș. și M., pe de o parte, și apelanții D. M. J. și D. I. C., pe de altă parte, o tranzacție privind rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor reciproce. Curtea, în baza art. 246 Cod procedură civilă, a luat act de această tranzacție, modificând dispozitivul sentinței în sensul celor consfințite în acordul părților referitor la aspectele ce privesc prezenta cauză, respectiv la cererea pârâtului-reclamant privind obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, precum și la cererea reclamantelor-pârâte privind obligarea pârâtului-reclamant la plata de despăgubiri.
Ca atare, în speță, rămân de analizat numai motivele de apel privind plata prețului apartamentului.
Din prevederile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 rezultă că legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.
În verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de fond s-a raportat la decizia nr. 1632/21.11.2004 a Tribunalului București, preluând constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantelor din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Susținerea apelantelor în sensul că prima instanță a apreciat în mod greșit că au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât nu ar fi depus diligențele necesare pentru a se interesa cu privire la situația juridică a imobilului este neîntemeiată, întrucât instanța a avut în vedere elementele de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătorești anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumție absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 Cod civil.
Este întemeiat însă motivul de apel prin care se arată că acțiunea putea fi admisă în parte și obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat.
Articolul 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile”.
Or, este tocmai situația în care se află apelantele-reclamante, al căror contract de vânzare-cumpărare (nr. 343/24.10.1996) a fost constatat nul prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1632/21.11.2004 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140/13.12.2007 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă).
Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la respingerea capătului de cerere privind chemarea în garanție a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului Finanțelor Publice, a Municipiului București, prin Primarul General, și a S.C. A. S.A., întrucât în mod corect a reținut instanța de fond că această cerere este nefondată – la fel și capătul de cerere privind dreptul de retenție.
Plata prețului actualizat a fost prevăzută în norma specială, respectiv Legea nr. 10/2001; ca atare, aplicându-se norma specială, sunt înlăturate de la aplicare normele dreptului comun privind dreptul de retenție în virtutea regulii conform căreia „specialul derogă de la general”.
Împotriva acestei decizii, la data de 20.03.2013 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26.03.2013.
Prin decizia nr. 57/16.01.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:
1. Contrar susținerilor recurentului, prin stabilirea în sarcina sa a obligației de despăgubire a reclamantelor la nivelul prețului actualizat plătit, curtea de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, așa încât nu a încălcat principiul disponibilității, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Conform cererii precizatoare formulată la data de 20.02.2009, reclamantele au invocat ca temei juridic al acestor pretenții dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.
Rezultă că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50¹), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50 alin. 2).
2-3. Criticile dezvoltate la pct. 2 și 3 din cererea de recurs vizează lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății.
Aceste critici nu sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.
Se instituie așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.
Susținerile recurentului în sensul că, în absența îndeplinirii condițiilor de drept comun ale novațiunii de debitor, nu se poate reține ex lege calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanța fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată.
Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.
Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat.
Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următ. Cod civil), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
4. Criticile vizând greșita determinare a cuantumului sumei acordate drept preț actualizat aduc în discuție modul de aplicare la speță a dispozițiilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și ele sunt fondate din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul celor ce succed.
Instanța de apel a reținut, în mod corect, că în speță se regăsește ipoteza reglementată de norma enunțată și că astfel reclamantele sunt îndreptățite la restituirea prețului actualizat plătit, în condițiile în care există hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, în care s-a reținut încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (decizia civilă nr. 1632/21.11.2006 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140/13.12.2007 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie).
Instanța de apel a făcut, însă, o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește determinarea cuantumului prețului actualizat, ignorând scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei în discuție, acela de a dezdăuna chiriașul cumpărător cu echivalentul la zi al sumei plătite drept preț al contractului desființat. Astfel, raportat la interpretarea teleologică a art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, sintagma din text „preț actualizat plătit” nu poate fi altfel înțeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a prețului achitat de chiriașul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflație din anul stabilirii obligației de restituire raportat la data plății. În felul acesta, chiriașul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit.
Or, instanța de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a „prețului actualizat plătit”, însușindu-și suma stabilită drept preț actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul A. I., care nu respectă criteriul legal menționat.
Astfel, expertul concluzionează că prețul actualizat din contractul în litigiu este de 832.236,47 lei, urmare a actualizării sumei achitate ca preț la data de 24.10.1996, aceea de 3.172,46 RON, cu indicele de inflație și rata dobânzii de referință, respectiv rata dobânzii de politică monetară, după una din următoarele formule de calcul:
A = Suma inițială de actualizat * IPC
100
sau
B = Suma inițială de actualizat * Rata Inflației + Suma inițială de actualizat.
100
În cuprinsul lucrării tehnice nu se indică, însă, indicele prețurilor de consum sau rata inflației folosite la actualizare, integrate în una din formulele de calcul prezentate, pentru a se putea verifica respectarea criteriului legal din art. 50 alin. 2 al Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că expertul a făcut trimitere în acest sens la anexa 3 a lucrării, numai că din această anexă rezultă că expertul a stabilit cât reprezintă suma actualizată a prețului din contract (plătit în octombrie 1996) la sfârșitul anului 1996, la această sumă actualizată a aplicat indicele de actualizare pe anul următor, 1997, ajungând la o nouă sumă actualizată, la care a aplicat indicele de actualizare pe anul 1998 și așa mai departe până în anul 2011, ajungând ca pe baza acestui mod de calcul să stabilească drept preț actualizat, la nivelul anului 2011, suma de 832.236,47 lei.
Rezultă că suma determinată prin expertiză drept preț actualizat reprezintă, în fapt, o actualizare a actualizării, nerespectând criteriul prețului actualizat în sensul avut în vedere de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care implică aplicarea la suma plătită ca preț al contractului a indicelui de inflație la zi raportat la anul plății, în una din formulele de calcul prezentate.
În consecință, validând suma stabilită de expert, care nu respectă criteriul din art. 50 alin. 2 al Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a acestei norme legale, în ceea ce privește determinarea cuantumului „prețului actualizat plătit”, datorat de Ministerul Finanțelor Publice reclamantelor.
Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va dispune completarea probatoriului prin solicitarea de la Institutul Național de S. a datelor statistice privind indicele prețurilor de consum, respectiv rata inflației la zi raportat la anul plății prețului din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, precum și efectuarea unei noi expertize contabile care să aibă în vedere aceste date la stabilirea cuantumului prețului actualizat din contract, în sensul celor arătate în precedent.
5. Criticile vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva S.C. A. S.A., pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate.
Art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul obligației de plată instituite în sarcina recurentului-pârât, prevede că restituirea prețului actualizat plătit de chiriași sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, textul prevede obligația de restituire a prețului de către Ministerul Finanțelor Publice, fără nicio distincție în ceea ce privește comisionul de 1% încasat de unitățile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision – preț actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001), respectiv preț de piață în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. 2¹ și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001). Soluția se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le conține.
6. În ce privește critica vizând cheltuielile de judecată, s-a reținut că, față de soluția de casare cu trimitere ce se va dispune în cauză, problema cheltuielilor de judecată va fi tranșată de instanța de trimitere, în funcție de soluția pe care o va pronunța, luând în considerare principiul culpei procesuale consacrat de art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, principiu potrivit căruia este în culpă procesuală și datorează astfel cheltuieli de judecată partea care pierde procesul.
Cauza a fost reînregistrată la data de 11.02.2014 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar adresa nr ._/13.05.2014 și adresa nr._/16.05.2014 emise de Institutul Național de S.. De asemenea, apelantele-reclamante au solicitat și instanța a încuviințat proba cu expertiză contabilă, care a fost realizată de către expert P. I. Ș..
Examinând sentința civilă apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 și 315 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Cu titlu prealabil, Curtea reține că, prin sentința civilă apelată, instanța a respins cererea principală (atât capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de circulație al imobilului situat în București, ., ., cât și capetele de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata sporului de valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate, a dobânzii legale aplicate la suma ce reprezintă prețul de circulație a imobilului și cheltuielilor necesare mutării acestora din locuință și recunoașterea unui drept de retenție) și a admis în parte cererea reconvențională, dispunând obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru o anumită perioadă. De asemenea, instanța a anulat sau a respins celelalte cereri formulate în cauză, fie ca nefondate, fie ca fiind introduse împotriva unor persoane fără legitimare procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel numai reclamantele, criticând soluțiile date primului și celui de-al cincilea capăt de cerere, capătului admis din cererea reconvențională și cererii lor de chemare în garanție la cererea reconvențională.
Principiul neagravării situației în propria cale de atac - art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă - (care, în ceea ce le privește pe apelantele-reclamante, este apelul formulat la data de 16.06.2011) presupune doar că nu s-ar putea stabili în sarcina lor alte obligații în afara celei de plată a contravalorii lipsei de folosință, în cuantumul dispus de către prima instanță. Dacă prima instanța le-ar fi recunoscut prin sentință vreun drept (corelativ obligației unei alte părți), principiul neagravării situației în propria cale de atac s-ar fi opus și înlăturării acestuia prin decizia instanței de apel. Cei doi termeni ai comparației sunt deci hotărârea atacată prin calea de atac în legătură cu care se invocă aplicarea regulii instituite de art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă și hotărârea pronunțată în respectiva cale de atac, inclusiv, dacă este cazul, cea pronunțată de prima instanță, după desființare cu trimitere. În schimb, hotărârea din apel, dacă este favorabilă părții care a declarat calea de atac, nu creează acesteia o situație ce nu poate fi răsturnată, pentru că principiul neagravării situației în propria cale de atac prin concept se referă la o altă ipoteză, iar partea care a pierdut este îndreptățită să o atace cu recurs; or, dacă s-ar admite teza susținută de apelantele-reclamante, recursul ar fi lipsit de finalitate.
Subsecvent, instanța de apel a luat act de renunțarea pârâtului-reclamant C. Ș. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs numai pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, exclusiv cu privire la soluția dată primului capăt din cererea principală, cel privind plata prețului de circulație al imobilului.
Prin urmare, soluțiile date celorlalte capete de cerere prin decizia recurată au intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care Curtea, în rejudecare, nu va mai proceda la o nouă analiză a motivelor de apel 2, 3, 4 și 5 și va relua (în dispozitiv) dispozițiile din hotărârea dată în apel în primul ciclu procesual referitor la celelalte capete de cerere, cu excepția primului capăt din cererea principală.
A doua consecință a exercitării căii de atac a recursului numai de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este aceea că, aplicând și în privința acestei părți principiul neagravării situației în propria cale de atac - art. 316 rap. la art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă -, nu s-ar putea stabili în sarcina sa o altă obligație decât cea de plată a prețului actualizat și nici într-un cuantum mai mare de 832.236,47 lei, sub rezerva aplicării art. 316 rap. la art. 294 alin. 2 Cod procedură civilă (prin anexa la obiecțiuni apelantele-reclamante făcând referire la suma de 1.009.976,66 lei).
În faza de rejudecare a apelului, analizând primul motivul de apel, Curtea are în vedere în egală măsură și dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Astfel, în legătură cu modalitatea de determinare a sumei pe care apelantele-reclamante sunt îndreptățite să o primească în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie conform textului de lege citat că, în interpretarea art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001: „sintagma din text «preț actualizat plătit» nu poate fi altfel înțeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a prețului achitat de chiriașul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflație din anul stabilirii obligației de restituire raportat la data plății. În felul acesta, chiriașul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit. Or, instanța de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a «prețului actualizat plătit», însușindu-și suma stabilită drept preț actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul A. I., care nu respectă criteriul legal menționat. (…) suma determinată prin expertiză drept preț actualizat reprezintă, în fapt, o actualizare a actualizării, nerespectând criteriul prețului actualizat în sensul avut în vedere de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care implică aplicarea la suma plătită ca preț al contractului a indicelui de inflație la zi raportat la anul plății, în una din formulele de calcul prezentate”.
Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a aspectului privind modalitatea de determinare a sumei ce reprezintă prețul actualizat în sensul art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susțină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunțării hotărârii judecătorești din recurs. Pe cale de consecință, apărările formulate pe calea obiecțiunilor depuse la termenul din 04.11.2014, în care se reia modul de calcul propus de expertul A. I., cu amendamentul că actualizarea s-a realizat până în luna ianuarie 2014 (suma la nivelul anului 2011 din ultimul tabel prezentat în anexă fiind 832.236,47 lei, cea acordată în primul ciclu procesual), urmează a fi înlăturate.
În același sens, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, „articolul 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel «dreptul la o instanță», unul din aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis împotriva Greciei din 27 august 1991). Totuși, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți”.
Din aceeași perspectivă, întrucât instanța de recurs a stabilit că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (iar nu cele ale art. 50 alin. 21), astfel că reclamantele sunt îndreptățite să primească prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 24.10.1996 (31.724.649 ROL), actualizat, iar nu prețul de circulație al imobilului, nu prezintă relevanță nici faptul că Ministerul Finanțelor Publice a susținut că valoarea unui imobil în zonă este de 149.900 euro. De altfel, acesta nu a susținut că reclamantele ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.
În altă ordine de idei, Curtea reține că prin adresa Institutului Național de S. nr._/13.05.2014 a fost indicat indicele lunar al prețurilor de consum în perioada noiembrie 1996-aprilie 2014 ca fiind de 2647,53 lei (rata inflației fiind de 2547,53 lei). Prin expertiza efectuată în rejudecare de experta P. I. Ș., prin aplicarea formulelor de calcul indicate de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că prețul actualizat este de 83.991,9599 lei (RON).
Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită apelul și să schimbe în parte sentința apelată, în sensul că: va lua act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte; va lua act de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant; va admite în parte acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va obliga acest pârât la plata sumei de 83.991,9599 lei (RON), menținând totodată restul dispozițiilor sentinței.
De asemenea, în temeiul art. 298, 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care se află în culpă procesuală, la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertei P. I. Ș., celelalte expertize nefiind utile instanței în soluționarea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantele-reclamante D. M. J. și D. I. C., ambele domiciliate în București, .. 47-49, .-16A, ., ., împotriva sentinței civile nr. 753 din 11.04.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul ales în București . Gerota nr. 13, sector 2, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, C. Ș., cu domiciliul ales la mandatar I. A. în București, .-56, ., sector 1, S.C. A. S.A., cu sediul în București, ., sector 2 și M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Ia act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte.
Ia act de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant.
Admite în parte acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și obligă acest pârât la plata sumei de 83.991,9599 lei (RON).
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex. 9/18.12.2014
T.B. Secția a V-a Civilă - E. F.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1595/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1611/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
