Revendicare imobiliară. Decizia nr. 451/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 451/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 451/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.451

Ședința publică de la 07.04.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - N. - C. I.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului promovat de recurenții-reclamanți J. D. R. și A. L. M. (decedată, a cărei calitate procesuală s-a transmis recurenților-reclamanți D. I., P. G. N., I. E. L., M. D., B. Pia Cella V., R. M., O. E., F. I., împotriva deciziei civile nr.389 A din data de 13.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. R. și M. P..

P. are ca obiect revendicare imobiliară, rectificare carte funciară.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 31.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 07.04.2015 când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 20.11.2006, reclamantele A. L. M. și J. D. R. au chemat în judecata pe pârâții D. R., M. P. și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară București, solicitând să fie obligate pârâtele să le lase reclamantelor în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr. 8, parter, sector 1, compus dintr-un apartament format din 4 camere și dependințe, în suprafața construita de 179,66 mp și suprafața utila de 105,56 mp, cota indiviza de 52,39 % din suprafața de folosința . suprafața de teren aferenta de 194,89 mp; sa dispună rectificarea cărții funciare cu nr._ și_ a localității București, Sectorul 1, în sensul radierii mențiunii drepturilor reale (atât de proprietate cât și de uzufruct) înscrise pe numele celor doua pârâtele și înscrierea dreptului reclamantelor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10.06.1936 de Tribunalul I. - Secția notariat, G. A. a dobândit în proprietate terenul de 360 mp situat în București, actuala . nr. 8, sector 1. Pe acest imobil a construit o casa compusa din parter și etaj, conform autorizației nr. 72D/1936 data de Primăria Sectorului 1 G..

Au mai învederat reclamantele ca întregul imobil a fost naționalizat, fiind trecut pe listele anexe ale Decretului nr. 92/1950 la poziția 238, pe numele Artinescu G. cu 3 apartamente în . nr. 8, sector 1.

Reclamantele arata ca, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 136 din 28.12.1973 ICVL a vândut pârâtei M. P. parterul imobilului din . nr. 8, sector 1, compus din 4 camere și dependințe, în suprafața construita de 179,66 mp și suprafața utila de 105,56 mp, cota indiviza de 52,39 % din suprafața de folosința . a fost atribuit în folosința pârâtei, pe durata de existenței construcției terenul aferent, în suprafața de 74,92 mp, respectiv cota indiviza de 52,39 % din teren prin Decizia nr. 4823/1974 data de Comitetul Executiv al Consiliului Local al Sectorului 8 București. În baza contractului de vânzare-cumpărare Comitetul Executiv al Consiliului Local al Sectorului 8 București a emis pârâtei M. P. titlul de proprietate nr. 8/23.01.1974 asupra locuinței și asupra terenului.

Se precizează ca ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3998/24.04.1981 de Notariatul de Stat al Sectorului 1, pârâta I. (fosta M.) P. a vândut nuda proprietate a apartamentului fiicei sale – parata C. R. (D.), rezervându-și dreptul de uzufruct viager. După apariția legii nr. 18/1991 i s-a emis pârâtei D. certificat de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenului în cota indiviza de 194,89 mp situat în . nr. 8, sector 1, eliberat sub nr. 2010/1/05.07.1994.

Prin sentința civila nr. 215/11.01.1993 a fost admisa acțiunea în grănițuire a pârâtelor și s-a stabilit ca terenul din curte este în suprafața de 123,97 mp iar terenul de sub construcție este în suprafața de 74,92 mp.

Se mai arata ca respectivele contracte de vânzare-cumpărare ale pârâtelor au fost înscrise în cartea funciara, prin încheierea cu nr. 4452/14.01.2001 data de Biroul de Carte Funciara al Judecătoriei Sectorului 1.

Reclamantele au învederat ca soția fostului proprietar, M. A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a soțului sau, a facut demersuri pentru restituirea întregului imobil.

Prin sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecatoria Sectorului 1 București, definitiva și investita cu formula executorie, s-a constatat ca M. A. este proprietara întregului imobil și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București sa lase imobilul în deplina proprietate și liniștita posesie acesteia.

Prin Dispoziția nr. 674/1995 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea imobilului către A. M., intocmindu-se de către Rom Vial S.A. procesul verbal de predare - primire nr. 196/22.06.1995 în care se menționează ca parterul imobilului este ocupat de M. P..

Urmare a promovării unui proces în anulare de către Procurorul General al României, sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București a fost casata, iar acțiunea M. A. a fost respinsa. În baza acestei decizii, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 148/19.01.1998 prin care s-a dispus reintrarea imobilului în proprietatea statului.

M. A. a formulat o noua acțiune pentru recunoașterea dreptului sau de proprietate, în contradictoriu cu CGMB insa, prin sentința civila nr._/10.12.1997 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a constatat autoritatea de lucru judecat față de sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București.

S-a promovat o noua cerere de chemare în judecata având ca obiect revendicare imobiliara, prin sentința civila nr. 4521/16 03 1999 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabila și investita cu formula executorie, fiind obligat CGMB sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul. Pârâtele au solicitat revizuirea acestei sentințe insa cererea lor a fost respinsa pentru lipsa calității procesuale active, prin sentința civila nr. 2450/27. 02.2001 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București.

Aceeași sentința a fost revizuita în parte prin sentința civila nr. 685/31.01.2002 data de Judecătoria Sectorului 1 București, în sensul ca s-a admis acțiunea reclamantului A. A. G., în calitate de unic moștenitor al numitei A. M., conform certificatului de moștenitor nr. 40/10.03.2000 eliberat de B.N.P. N. M. E. și a încheierii de rectificare nr. 2863/11.03.2002, eliberata de același birou notarial. A fost obligat paratul CGMB sa lase reclamantului A. A. G. în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, . nr. 8, sector 1, compus din teren în suprafața de 360 mp și construcția de pe teren, formata din parter și etaj.

Prin sentința civila nr._/21.11.2002 s-a respins cererea reclamantului A. A. G. de constatare a nulității actelor de proprietate în baza cărora pârâtele stăpânesc parterul imobilului și terenul aferent.

Reclamantele solicita instanței ca, urmare a comparării celor doua titluri de proprietate, sa dea prioritate celui al reclamantelor, care este mai bine caracterizat, în raport cu titlul pârâtelor.

În drept, acțiunea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil de la 1864, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 7/1996.

Paratul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâtele M. P. și D. R. au formulat întâmpinare, invocând excepțiile netimbrarii acțiunii, a autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii în revendicare. Pe fond pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata întrucât sentința civila în baza căreia se susține ca reclamantele sunt proprietare ale imobilului a fost modificata în sensul ca a fost obligat paratul Municipiul București sa lase în proprietate reclamantului terenul în suprafața de 165,11 mp și etajul imobilului, prin urmare reclamantele nu au titlu de proprietate cu privire la parterul imobilului din . nr. 8.

Se arată ca între pârâte și A. A. G. s-au purtat mai multe procese civile și ca acesta din urma, în dosarul nr. 7615/2002, în care s-a emis decizia_/21.11.2002, definitiva și irevocabila, a renunțat la capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

Pârâtele invoca și calitatea lor de dobânditori de bună-credință ai imobilului în cauza, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în anul 1973, și faptul ca A. A. G. a promovat în instanța o acțiune în numele mamei sale, care era decedata la momentul depunerii cererii de chemare în judecata.

De asemenea se arata ca, prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliara, titlul de proprietate al pârâtelor a fost pe deplin consolidat.

În ședința publica de la 28.02.2007, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București, a respins ca neîntemeiate excepțiile netimbrarii acțiunii și autorității de lucru judecat, a calificat excepția inadmisibilității invocata de pârâtele M. și D. în întâmpinare ca fiind excepția lipsei calității procesuale active, pe care a unit-o cu fondul cauzei, pentru considerentele arătate în încheierea de ședința de la termenul menționat.

Prin sentința civilă nr. 7677/16.05.2007, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. L. M. și J. D. R. în contradictoriu cu pârâtele D. R. și M. P.; a obligat pârâtele să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . nr. 8, parter, sector 1 și a respins cererea de rectificare a cărții funciare ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut următoarele:

Pârâtele, în întâmpinare invoca faptul ca A. A. G. în dosarul nr. 7615/2002, în care s-a emis decizia_/21.11.2002, definitiva și irevocabila, a renunțat la capătul de cerere privind revendicarea imobilului și ca sentința civila în baza căreia se susține ca reclamantele sunt proprietare ale imobilului a fost modificata în sensul ca a fost obligat paratul Municipiul București sa lase în proprietate reclamantului terenul în suprafața de 165,11 mp și etajul imobilului, prin urmare reclamantele nu au titlu de proprietate cu privire la parterul imobilului din . nr. 8.

Instanța a reținut ca aceste susțineri sunt neîntemeiate întrucât A. A. G. în dosarul nr. 7615/2002, în care s-a emis decizia_/21.11.2002, definitiva și irevocabila, a renunțat la judecata capătului de cerere privind revendicarea imobilului, nu a renunțat la dreptul dedus judecații (dreptul sau de proprietate) astfel încât reclamantele, în calitate de moștenitori ai acestuia, pot promova o noua acțiune în revendicare, renunțarea la judecata a autorului lor neavând relevanta în acest sens.

De asemenea instanța a reținut ca titlul de proprietate al reclamantelor nu este reprezentat de sentința civila nr. 4521/16 03 1999 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabila și investita cu formula executorie, modificata în sensul ca a fost obligat paratul Municipiul București sa lase în proprietate reclamantului terenul în suprafața de 165,11 mp și etajul imobilului, nu și parterul imobilului. Titlul de proprietate exhibat de către reclamante este actul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10.06.1936 de Tribunalul I. - Secția Notariat, prin care G. A. a dobândit în proprietate terenul de 360 mp situat în București, actuala . nr. 8, sector 1, și autorizația nr. 72D/1936 data de Primăria Sectorului 1 G., în temeiul căreia a construit o casa formata din parter și etaj.

Pentru aceste motive, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiata.

Pe fond, instanța a reținut următoarea situație de fapt: prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10.06.1936 de Tribunalul I. - Secția Notariat, G. A. a dobândit în proprietate terenul de 360 mp situat în București, actuala . nr. 8, sector 1. Pe acest imobil a construit o casa compusa din parter și etaj, conform autorizației nr. 72D/1936 data de Primăria Sectorului 1 G..

Întregul imobil a fost naționalizat, fiind trecut pe listele anexe ale Decretului nr. 92/1950 la poziția 238, pe numele Artinescu G. cu 3 apartamente în . nr. 8, sector 1.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 136/28 12 1973, ICVL a vândut pârâtei M. P. parterul imobilului din . nr. 8, sector 1, compus din 4 camere și dependințe, în suprafața construita de 179,66 mp și suprafața utila de 105,56 mp, cota indiviza de 52,39 % din suprafața de folosința . a fost atribuit în folosința pârâtei, pe durata de existenta a construcției terenul aferent în suprafața de 74,92 mp, respectiv cota indiviza de 52,39% din teren prin Decizia nr. 4823/1974 data de Comitetul Executiv al Consiliului Local al Sectorului 8 București. În baza contractului de vânzare-cumpărare Comitetul Executiv al Consiliului Local al Sectorului 8 București a emis pârâtei M. P. titlul de proprietate nr. 8/23.01.1974 asupra locuinței și asupra terenului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3998/24.04.1981 de Notariatul de Stat al Sectorului 1, pârâta I. (fosta M.) P. a vândut nuda proprietate a apartamentului fiicei sale, pârâta C. R. (D.), rezervându-și dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului. După apariția legii nr. 18/1991 i s-a emis pârâtei D. R. certificatul nr. 2010/1/05 07 1994 de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenului în cota indiviza de 194,89 mp situat în . nr. 8, sector 1.

Prin sentința civila nr.215/11.01.1993 a fost admisa acțiunea în grănițuire a pârâtelor și s-a stabilit ca terenul din curte este în suprafața de 123,97 mp, iar terenul de sub construcție este în suprafața de 74,92 mp.

Contractele de vânzare-cumpărare prin care pârâtele au dobândit dreptul de proprietate, respectiv de uzufruct, au fost înscrise în cartea funciara construcție nr._ și cartea funciara imobil cu nr._, prin încheierea cu nr. 4452/14.01.2001 data de Biroul de Carte Funciara al Judecătoriei Sectorului 1.

Prin sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, definitiva și investita cu formula executorie, s-a constatat ca M. A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a numitului A. G., este proprietara întregului imobil și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București sa lase imobilul în deplina proprietate și liniștita posesie acesteia.

Prin Dispoziția nr. 674/1995 a Primarului General al Municipiului București -a dispus restituirea imobilului către A. M., întocmindu-se de către Rom Vial S.A. procesul verbal de predare - primire nr. 196/22.06.1995 în care se menționează ca parterul imobilului este ocupat de M. P..

Urmare a promovării unui proces în anulare de către Procurorul General al României, sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București a fost casata iar acțiunea M. A. a fost respinsa. În baza acestei decizii Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 148/19 01 1998 prin care s-a dispus reintrarea imobilului în proprietatea statului.

M. A. a formulat o noua acțiune pentru recunoașterea dreptului sau de proprietate, în contradictoriu cu CGMB insa, prin sentința civila nr._/10.12.1997 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a constatat autoritatea de lucru judecat față de sentința civila nr. 9024/26 09 1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București.

S-a promovat o noua cerere de chemare în judecata având ca obiect revendicare imobiliara, prin sentința civila nr. 4521/16 03 1999 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabila și investita cu formula executorie, fiind obligat CGMB sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul. Pârâtele au solicitat revizuirea acestei sentințe insa cererea lor a fost respinsa pentru lipsa calității procesuale active, prin sentința civila nr. 2450/27.02.2001 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București.

Aceeași sentința a fost revizuita în parte prin sentința civila nr. 685/31.01.2002 data de Judecătoria Sectorului 1 București, în sensul ca s-a admis acțiunea reclamantului A. A. G., în calitate de unic moștenitor al numitei A. M., conform certificatului de moștenitor nr. 40/10.03.2000 eliberat de B.N.P. N. M. E. și a încheierii de rectificare nr. 2863/11 03 2002, eliberata de același birou notarial. A fost obligat paratul CGMB sa lase reclamantului A. A. G. în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, . nr. 8, sector 1, compus din teren în suprafața de 165,11 mp și etajul imobilului.

Prin sentința civila nr._/21.11.2002 s-a respins cererea reclamantului A. A. G. de constatare a nulității actelor de proprietate în baza cărora pârâtele stăpânesc parterul imobilului și terenul aferent.

Instanța a constatat că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar și presupune dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează iar, în cazul în care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, instanței îi revine sarcina de a compara titlurile exhibate de parți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

În cauză, instanța a reținut, față de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca reclamantele, în calitate de moștenitori ai persoanei al cărei imobil a fost preluat în mod abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avuta la momentul preluării, calitate dobândită prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._ din 10 iunie 1936 de Grefa Tribunalului I. – Secția Notariat, pentru teren, și prin autorizația nr. 72D/1936 data de Primăria Sectorului 1 G., pentru construcția formata din parter și etaj, ridicata pe terenul din . nr. 8, sector 1.

Reclamantele au făcut dovada ca sunt proprietari ai imobilului, prin înscrisurile depuse la dosar, în vreme ce pârâtele au contractat cu un neproprietar, care nu putea și nu le-a transmis niciodată dreptul de proprietate.

Apărările pârâtelor referitoare la buna lor credință nu au relevanță în acțiunea în revendicare imobiliară.

Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliara buna-credință se analizează doar în cazul în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se da câștig de cauză parții care are posesia mai bine caracterizata. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliara.

Singura situație în care buna-credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însă atunci dobândirea proprietății nu este efectul imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei-credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toata durata prescrisa de lege.

În ceea ce privește Legea nr. 10/2001 și în mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ (fostul art. 46), instanța a constatat ca aceste dispoziții nu aduc nicio noutate în privința celor enunțate mai sus. Astfel legea nr. 10/2001 reglementează doar masurile reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptățită” și organele și unitățile deținătoare, deci nu și raporturile cu persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Niciun text din aceasta lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil.

Incidenta art. 45 (fostul art. 46) din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează insa exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifica principiile comparării titlurilor și nici nu declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de un verus dominus. Opinia contrara celor afirmate de instanță mai sus, anume ca Legea nr. 10/2001 ar viza și cererea de revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului de la stat și chiar ar acorda preferință „dreptului” acestuia (de bună-credință) în cadrul acestei revendicări de către adevăratul proprietar, ar atrage consecințe inacceptabile în raport de principiile fundamentale ale dreptului.

Semnificativă în materie este și Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în Cauza P. contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobile naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica judiciară neunitară le pot genera.

În cauză s-a reținut că reclamantul, al cărui imobil fusese naționalizat, a avut un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, în primul rând, așa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanțe excepționale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară și o jurisprudență foarte rară, aparența), o jurisprudență constantă înregistrată până în 2001 admitea acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credință, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că își va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către Stat, articolul 2 alin. 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept și trebuie să se observe că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor, și imobilele rămase în patrimoniul Statului.

Curtea a statuat că pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, are ca unică sarcină aceea de a analiza dacă în cauză măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.

Curtea a reținut nerespectarea acestei obligații pozitive de către Stat ca urmare a incertitudinii juridice generale generate de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile și consecințele acesteia pentru reclamant. Curtea a notat că, pentru a defini situația în care se găsește reclamantul, mai multe noțiuni par esențiale în dreptul românesc, cu titlu de exemplu “titlul” statului, “vânzarea lucrului altuia”, “buna-credință” a cumpărătorului, “acțiunea în revendicare” și “aparența în drept”. În afară de noțiunea de “titlu” al Statului, definită diferit în diverse acte normative succesive, și aceea de “bună-credință”, definită de Codul civil, dar interpretată și aplicată diferit în practică, celelalte trei noțiuni au fost elaborate în doctrină și sunt aplicate de o jurisprudență care nu este întotdeauna constantă.

În temeiul celor expuse, Curtea a constatat că Statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. În consecință, statul nu și-a respectat obligația de a recunoaște reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 – rupând astfel “justul echilibru” între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale și, prin urmare, a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare o acțiune în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, ca urmare a comparării titlurilor este admisibila și, în prezenta cauza, întemeiata.

Instanța a apreciat ca titlul de proprietate al reclamantelor este mai bine caracterizat, în raport de cel al pârâtelor, care au dobândit imobilul de la un neproprietar.

Nu se poate vorbi de o dobândire a dreptului de proprietate de către pârâte prin uzucapiune de lunga durata întrucât acestea nu au exercitat o posesie netulburata timp de 30 de ani, în condițiile în care după 1989 M. A. a promovat mai multe acțiuni în revendicare și prin sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, definitiva și investita cu formula executorie, s-a constatat ca M. A. este proprietara întregului imobil și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București sa lase imobilul în deplina proprietate și liniștita posesie acesteia, iar prin Dispoziția nr. 674/1995 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea imobilului către A. M.. Prin urmare pârâtele au fost tulburate în exercitarea posesiei asupra imobilului.

Pârâtele se găsesc în situația în care, urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil, au fost evinse, întrucât au dobândit imobilul de la un neproprietar, astfel încât se pot îndrepta cu acțiune împotriva vânzătorului pentru obținerea de despăgubiri, ca urmare a intervenirii evicțiunii.

Pentru considerentele anterior expuse instanța a admis cererea în parte și a obligat pârâtele M. P. și D. R. să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . nr. 8, parter, sector 1.

Capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărților funciare a fost respins ca neîntemeiat întrucât în ședința publica de la 28.02.2007, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București și obligația de a rectifica cartea funciara nu aparține pârâtelor M. P. și D. R..

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, calificat apel, pârâtele D. R. și M. P., solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, apelantele - pârâte au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală față de împrejurarea ca prin hotărârea pronunțata s-au încălcat prevederile art. 2 litera b Cod procedură civilă, în care se arata ca cererile în materie civila al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei se judeca de către Tribunal.

Valoarea apartamentului de la parterul imobilului din . nr. 8 este de circa 200.000 EURO, deci peste 6 miliarde lei.

Față de aceasta situație este evident ca Judecătoria Sectorului 1 nu era competenta material sa judece pricina, aceasta având obligația sa decline pricina la Tribunalul București, competent material sa soluționeze acțiunea în revendicare formulata de A. L. M. și J. D. R..

În al doilea rând, consideră apelantele că hotărârea instanței de fond este nelegala și netemeinica, întrucât numai prin interpretarea greșita a dispozițiilor legale a putut ajunge la soluția admiterii acțiunii de revendicare introdusa de A. L. M. și J. D. R. și sa le oblige sa le lase în deplina proprietate și liniștita posesie parterul imobilului din . nr. 8, sectorul 1.

Ca un prim aspect, în baza art. 1842 din Codul civil de la 1864, arată apelantele că opun reclamantelor prescripția de la 10 la 20 de ani prevăzuta de art. 1895 din Codul civil de la 1864.

Art. 1842 din Codul civil de la 1864 arata ca prescripția poate fi opusa în cursul unei judecări în instanță până în momentul când Curtea de Apel va pronunța definitiva sa decizie asupra căreia nu mai poate reveni după lege.

Ca atare, consideră apelantele ca nu li se poate face o culpa din aceea ca nu au invocat excepția prescripției la instanța de fond.

Art. 1895 din Codul civil de la 1864 arata: "Cel ce câștiga cu buna credința și printr-o justa cauza un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția Curții de Apel unde se afla nemișcătorul și prin 20 de ani dacă locuiește în afara acelei circumscripții".

Art. 1895 impune drept condiții pentru uzucapiunea de 10-20 de ani buna credința și justa cauza a posesorului. Prin justa cauza se înțelege justul titlu.

Astfel, uzucapiunea prescurtata implica un intermediar între adevăratul proprietar și posesor, un intermediar non dominus care a înstrăinat bunul sau l-a transmis posesorului, efectul uzucapiunii fiind acela de a consolida titlul nevalabil și a șterge viciul sau.

Uzucapiunea presupune ca justul titlu are toate calitățile pentru a fi eficace, singura cauza de ineficacitate fiind aceea ca emana de la un non dominus. Adevăratul proprietar nu poate opune posesorului nulitatea justului titlu pe care posesorul îl invoca drept baza a uzucapiunii.

Alături de just titlu, uzucapiunea de 10-20 ani mai necesita o condiție, și anume buna-credința a posesorului, adică credința acestuia ca achiziția sa este valabila.

Cu privire la uzucapiunea asupra construcției, apelantele precizează că M. P. a dobândit proprietatea asupra apartamentului situat la parterul imobilului din . nr. 8, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 136/28-12-1973, încheiat cu I.C.V.L..

Totodată, i-a fost atribuit în folosința pe durata existentei construcției terenul aferent în suprafața de 74,92 mp, respectiv cota indiviza de 52,39% din teren prin decizia nr. 4823/1974.

Actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1973 în baza legii 4/1973 reprezintă o justa cauza a posesiunii exercitata de apelantă din anul 1973 și cel puțin pana în anul 1994, când reclamanții au formulat o prima cerere de revendicare a acestui imobil, despre care apelantele au aflat însă abia în anul 1999.

De asemenea buna sa credința este mai mult decât evidenta, întrucât nimeni din aceasta tara nu putea sa mai creadă în anul 1973 ca proprietățile vor fi restituite și ca Statul n-ar fi adevăratul proprietar al imobilului, în speța având aplicare principiul "error comunis facit jus" și aparenta de drept.

De altfel, din acte rezulta ca la 25.11.1974, apelanta M. P., comportându-se ca un adevărat proprietar, a solicitat autorizație de construcție pentru garaj, pe care l-a realizat, executând totodată nenumărate lucrări de conservare a construcției.

De asemenea, din acte rezulta ca și-a transcris dreptul de proprietate la Judecătoria Sectorului 1, iar ulterior, după apariția legii 7/1996, fiica sa, D. R., căreia îi vânduse prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3998/24.04.1981, și-a intabulat la rândul sau dreptul în Cartea Funciara.

Față de aceasta situație, susține apelanta că a dobândit prin uzucapiunea de scurta durata proprietatea asupra parterului imobilului din . nr. 8, pe care o opune pe cale de excepție reclamantelor și peste care nu se poate trece.

Cu privire la uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, invocata pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, precizează următoarele:

Prin ordinul nr. 191 emis de Prefectura Municipiului București S.A.I. s-a atribuit în proprietate lui D. R. suprafața de teren de 194,89 mp în . nr. 8, așa cum rezulta din procesul verbal din 7.04.1994 și tabelul cu persoanele cărora li se atribuie în proprietate terenurile ce fac obiectul art. 35 alin. 2 din Legea nr.18/1991.

La data de 05.07.1994, Prefectura Municipiului București a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu privire la terenul în cota indiviza de 194,89 mp din . nr. 8 pe numele D. R..

De la data emiterii acestui ordin, care este titlu, au trecut peste 10 ani, așa încât consideră apelantele că se află în situația prevăzută de art. 1895 din Codul civil de la 1864, înțelegând sa opună excepția prescripției de la 10 la 20 de ani.

Considera ca și buna credința este evidenta pentru ca la acea data reclamanții nu solicitaseră niciun drept cu privire la imobil.

Pe de alta parte, prin hotărâre definitiva și irevocabila, s-a respins acțiunea formulata de reclamante prin care solicitau constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al apelantelor cu privire la teren, ceea ce înseamnă ca buna credința este pe deplin dovedita.

În concluzie, solicită admiterea acestui motiv de apel (recurs) și, constatând ca au opus uzucapiunea de la 10 la 20 de ani pe cale de excepție, care le consolidează dreptul de proprietate, sa se respingă acțiunea.

În al treilea rând, consideră apelantele hotărârea instanței de fond nelegala și netemeinica, întrucât numai prin interpretarea greșita a dispozițiilor legale și a probelor aflate la dosar a putut ajunge la soluția admiterii acțiunii formulate de reclamante și obligării lor sa le lase în deplina posesie și proprietate parterul imobilului din . nr. 8 pe care îl au în proprietate de 35 de ani.

În motivarea soluției de admitere a acțiunii, instanța își fundamentează soluția pe dispozițiile art. 2 alin. 2 al legii 10/2001, care prevede ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, însă adaugă: "pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi".

În speța reclamantele nu le pot opune apelantelor nici decizie și nici hotărâre judecătoreasca de restituire, așa încât acțiunea lor este neîntemeiata.

Mai pretinde instanța ca admiterea acțiunii se impune și față de hotărârea C.E.DO. din 1 decembrie 2005, P. contra României, care arata ca s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul I în acea speța.

În hotărârea C.E.D.O., cazul P. contra României, se trece în revista toata practica judiciara de după apariția legii 112/1995 și apoi arata ca aceasta hotărâre se refera la încălcarea art.1 din Protocolul 1 cu privire la o casa vânduta în baza legii 112/1995.

În aceeași hotărâre C.E.D.O. se retine "Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptata o soluție de către Stat, ea trebuie implementata cu claritate și o coerenta rezonabila pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții".

Ca atare, ceea ce cere Curtea Europeana este stabilitate juridica și soluții identice la situații identice.

Contrar celor arătate în hotărârea C.E.D.O., hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 care da câștig de cauza adevăratului proprietar după 35 de ani de la pierderea bunului de către acesta, creează insecuritate juridica, întrucât se știe ca instanțele au respins acțiunile în revendicare prin comparare de titluri atunci când a fost vorba de imobile dobândite în baza legii 4/1973.

Ca atare, hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 încalcă hotărârea C.E.D.O., deși potrivit art. 2 din Norma Metodologica din 07.03.2007 de aplicare unitara a legii 10/2001 soluțiile jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului trebuiesc respectate.

Totodată hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 încalcă art. 1 litera c din aceeași norma metodologica în care se vorbește ca și în hotărârea C.E.D.O. de asigurarea respectării stabilității raporturilor de proprietate, precum și teoria aparentei în drept și "error comunis facit jus".

În aceeași hotărâre, P. contra României, Guvernul susține că în materie imobiliară, cel care este de buna credința și tratează cu un non dominus nu poate obține proprietatea bunului decât dacă a exercitat posesia o perioadă lungă de timp cuprinsă între 10 și 20 de ani.

S-a mai arătat ca teoria proprietarului aparent fondata pe principiul "error comunis facit jus" fără a adaugă nimic la condiția de buna credința, are ca efect crearea imediata a unui drept de proprietate în favoarea terțului cumpărător.

Considera apelantele că, de vreme ce instanța de fond și-a fundamentat aproape în totalitate soluția pe cazul P. contra României, ar fi trebuit sa aibă în vedere și teoria proprietarului aparent dezvoltata în aceasta decizie și deci a uzucapiunii de la 10 la 20 de ani, pentru ca era vorba de un imobil cumpărat pe legea 4/1973, deci în urma cu 35 de ani, mai ales ca a fost de buna credința, niciun cetățean al acestei țări neputând prevedea evoluția ulterioara a legilor tarii.

Neprocedând astfel, instanța a greșit grav, apreciind trunchiat decizia C.E.D.O.

În al patrulea rând, considera apelantele hotărârea instanței de fond nelegala și în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

Astfel, la instanța de fond apelantele au arătat ca așa cum rezulta din copia de pe procesul verbal aflat în dosarul 7084/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărții Funciare în București cu privire la imobilul situat în . nr. 8, era grevat de o ipoteca de rangul I în valoare de 200.000 lei pe termen de 15 ani, în favoarea Casei Muncii C.F.R., suma mai mare decât prețul de 80.000 lei, cu care a fost dobândit imobilul.

Cum reclamantele nu au făcut dovada ca ipoteca s-a achitat și ca imobilul nu a fost pierdut în favoarea Casei Muncii C.F.R., considera ca acestea nu au calitate procesuala activa.

Considera de asemenea ca reclamantele nu au dovedit proprietatea asupra construcției existente pe teren, întrucât nu au prezentat autorizația de construcție, ci numai o cerere prin care solicitau autorizație și pe care instanța dintr-o eroare o considera autorizație.

Ca atare solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

În concluzie solicită admiterea recursului/apelului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii.

În drept au fost invocate art. 304 pct. 9, 3041 Cod procedură civilă, respectiv art. 282-298 Cod procedură civilă.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr.389 A/13.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a admis apelul formulat de apelantele - pârâte D. R. și M. P., împotriva sentinței civile nr.7677/16.05.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele - reclamante A. L. M. și J. D. R., a schimbat în parte sentința apelata în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate și, pe cale de consecință a obligat intimatele - reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 700 lei către apelantele - pârâte.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că este nefondată critica privind necompetența materială a primei instanțe. A reținut tribunalul că la judecata în primă instanță reclamantele nu au indicat valoarea imobilului revendicat, astfel că apelantele - pârâte au depus la dosar pentru verificarea căii de atac certificat fiscal eliberat de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 din care rezultă că valoarea de impunere a clădirii este de 245.365,87 lei. În consecință, având în vedere chiar valoarea indicată de apelante și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, tribunalul constată că prima instanță era competentă material să soluționeze pricina.

Și critica privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active este nefondată, atât timp cât de esența acțiunii în revendicare este formularea cererii de pretinsul proprietar neposesor împotriva posesorului neproprietar. Cum în speță ambele părți exhibă titluri de proprietate, iar intimatele - reclamante sunt lipsite de posesia bunului, posesie pe care o exercită apelantele - pârâte, tribunalul a constatat că se justifică în cauză calitatea procesuală activă a intimatelor - reclamante.

În același timp, tribunalul a apreciat că în mod corect a respins prima instanță excepția lipsei calității procesuale active, față de împrejurarea că intimatele - reclamante au făcut dovada dobândirii de către A. G. a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, . nr. 8, sector 1 prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.06.1936 de Tribunalul I. - Secția Notariat (pentru teren) și autorizația nr.72D/1936 eliberată de Primăria Sectorului 1 G. (pentru construcție), dar și a calității lor de succesoare în drepturi ale fostului proprietar, calitate dovedită cu certificatul de moștenitor nr.1243/07.06.1994 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1, certificatul de moștenitor nr.40/10.03.2000 eliberat de B.N.P. N. M. E. și certificatul de moștenitor suplimentar nr.7/28.03.2007 eliberat de B.N. A. L..

Tribunalul a înlăturat argumentul invocat de apelante în susținerea acestui motiv de apel în sensul că intimatele - reclamante nu au făcut dovada radierii ipotecii asupra imobilului revendicat și nici dovada că imobilul nu a fost pierdut în favoarea Casei Muncii C.F.R., reținând că potrivit listei anexă la Decretul nr. 92/1950 naționalizarea imobilului s-a făcut pe numele lui A. G., deci la momentul preluării imobilului de către stat, acesta se afla în proprietatea autorului intimatelor - reclamante și nu în proprietatea Casei Muncii C.F.R..

În ceea ce privește critica vizând soluția pe fondul cererii de revendicare, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare formulată de intimatele - reclamante se întemeiază pe dispozițiile art. 480 din Codul civil de la 1864, acestea urmărind în prezentul litigiu compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri în vederea stabilirii dreptului preferabil. Astfel, tribunalul a constatat că în prezenta cauză atât intimatele - reclamante, cât și apelantele - pârâte se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.06.1936 de Tribunalul I. - Secția Notariat (pentru teren) și autorizația nr.72D/1936 eliberată de Primăria Sectorului 1 G. (pentru construcție) – în cazul intimatelor - reclamante, respectiv de contractul de vânzare - cumpărare nr.136/28.12.1973 și titlul de proprietate nr. 8/26 din 23.01.1975 emis de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 8 București (pentru construcție) și certificat de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 2010/1 din 05.07.1994 emis de Prefectura Municipiului București și Sectorului Agricol I. (pentru teren) – în cazul apelantelor - pârâte.

Contractul încheiat de apelanta - pârâtă M. P. cu I.C.V.L. București, titlul de proprietate nr.8/26 din 23.01.1975 emis de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 8 București și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr.2010/1 din 05.07.1994 emis de Prefectura Municipiului București și Sectorului Agricol I. au fost consolidate prin respingerea în mod irevocabil a acțiunii în declararea nulității lor prin sentința civilă nr._/21.11.2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 7615/2002, definitivă prin decizia civilă nr.2313/19.11.2003 a tribunalului București – Secția a V-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 754/30.03.2006 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

Totodată, tribunalul a reținut că Legea nr.10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de intimatele - reclamante încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.

Ca urmare, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică. Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, chiar dacă reclamantele și-au întemeiat, în drept, cererea pe prevederile art. 480 din Codul civil de la 1864, având în vedere că instanța nu este ținută de textul de lege indicat de parte, ci trebuie să țină cont de totalitatea normelor aplicabile situației de fapt litigioase. Pe de altă parte, chiar intimatele - reclamante au invocat ca temei de drept al cererii lor, pe lângă art. 480 din Codul civil de la 1864, și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul a mai reținut că, în reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens, tribunalul a reținut dispozițiile Legii nr.112/1995, care la art.1 alin.1 instituia că “Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”, cu mențiunea că art.2 din Lege prevedea că “Persoanele prevăzute la art.1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12”.

Ulterior, prin art.6 din Legea nr.213/1998 legiuitorul a prevăzut că “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, prin art. 6 alin. 2 din lege statuând că “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

De asemenea, tribunalul a mai reținut dispozițiile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd la art.1 alin.1 că “Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.

Prin decizia nr.XXXIII din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat următoarele: “Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În considerentele deciziei amintite, pct.I alin.5 și urm., ÎCCJ a argumentat: «Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] (...). Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație”». Ulterior, tot în considerente, ÎCCJ a mai arătat că «Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc”. În final, instanța supremă a statuat că «(...) de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală».

Ca urmare, tribunalul a constatat că în soluționarea cererii de revendicare prima instanță trebuia să țină cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr.10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În acest sens, tribunalul a învederat faptul că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții, expres rezultate din interpretarea conținutului actelor normative indicate în precedent, cât și a raportului dintre ele, condiții ce nu sunt întrunite în prezenta cauză, câtă vreme bunul nu se mai află în patrimoniul statului, noțiune folosită de instanță în sens generic, ci în patrimoniul unor terți, persoane fizice dobânditoare ale imobilului în temeiul unui contract de vânzare – cumpărare, a unui titlu de proprietate și a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată, toate valabile.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere că prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în diversele forme de reglementare existente în timp, legiuitorul a prevăzut în mod constant că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deci cu atât mai mult în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș în temeiul Legii nr. 4/1973, cu respectarea prevederilor acelui act normativ, situație care se regăsește în speță, față de considerațiile anterioare privind contractul de vânzare - cumpărare încheiat de apelanta - pârâtă M. P. cu I.C.V.L. București.

De asemenea, tribunalul a mai reținut și faptul că interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 7, art. 18 lit. c, art. 20, art. 45 și art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în forma rezultată în urma adoptării Legii de modificare și completare nr. 1/2009, conduce la concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în ipoteza dobândirii acestora în condițiile Legii nr. 112/1995, deci implicit și în cazul dobândirii în temeiul Legii nr. 4/1973.

Dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".

Noțiunea de bun în înțelesul art.1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Tribunalul a constatat că sentința civilă nr.9024/26.09.1994, definitivă și executorie, s-a constatat că autoarea intimatelor - reclamante, A. M., este proprietara imobilului situat în București, . nr. 8, sector 1, și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie acesteia.

Recursul în anulare promovat de Procurorul General al României împotriva acestei hotărâri a fost admis, sentința civilă nr. 9024/26.09.1994 a Judecătoriei Sector 1 București a fost casată, iar acțiunea formulată de A. M. a fost respinsă.

O nouă acțiune în revendicare a fost admisă irevocabil, prin sentința civilă nr.4521/16.03.1999 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București fiind obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul reclamantei A. M.. Această sentință a fost revizuită în parte prin sentința civilă nr.685/31.01.2002 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, în sensul că s-a admis acțiunea reclamantului A. A. G., moștenitor al lui A. M., și a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . nr. 8, sector 1, compus din teren în suprafață de 165,11 mp și etajul imobilului.

În hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României la data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 140-145, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, situație ce se regăsește în speță, astfel că tribunalul constată că reclamantele au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În același timp însă, prin sentința civilă nr._/21.11.2002 a Judecătoriei Sector 1 București, a fost respinsă irevocabil cererea reclamantului A. A. G., moștenitorul lui A. M., de constatare a nulității actelor de proprietate în baza cărora apelantele - pârâte au dobândit parterul imobilului și terenul aferent. Rezultă, deci, că valabilitatea titlului apelantelor - pârâte (cumpărător în temeiul Legii nr. 4/1973) a fost consolidată prin respingerea în mod irevocabil a acțiunii în declararea nulității sale, motiv pentru care tribunalul consideră că și acestea se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, tribunalul a constatat că în prezenta cauză ambele părți dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care va avea în vedere jurisprudența Curții potrivit căreia atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Astfel, în Cauza R. contra României Curtea a considerat că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (paragraful 25).

În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

Ca urmare tribunalul a pronunțat o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul apelantelor - pârâte a unui bun actual, urmărind să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care apreciază că este neîntemeiată cererea având ca obiect revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu apelantele - pârâte.

Tribunalul a apreciat că soluția de respingere a cererii de revendicare se circumscrie soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 în recurs în interesul legii, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia către chiriaș. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005sau prin exercitarea unei acțiuni în pretenții în condițiile dreptului comun întemeiată pe vânzarea bunului altuia în măsura în care se afirmă și se dovedește ineficiența procedurii speciale în vigoare.

Față de împrejurarea că tribunalul a considerat întemeiată cea de-a treia critică a apelantelor și față de soluția ce urmează a se pronunța asupra cererii de revendicare ca urmare a comparării titlurilor exhibate de părți, a apreciat că nu se mai impune analizarea ultimului motiv de apel privind invocarea de către apelante a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin uzucapiunea de 10-20 ani.

Împotriva acestei decizii, la data de 09.04.2013 au declarat recurs reclamanții A. L. M. și J. D. R. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21.05.2015.

În motivarea recursului lor, recurentele – reclamante au arătat că hotărârea a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii și art.304 pct. 7 c.pr.civ. în sensul ca soluția este motivată este superficiala și nu cuprinde considerente care sa aibă legătura cu pricina.

1.Înțelege sa invoce excepția nulității deciziei instanței de apel. Potrivit dispozițiilor art.261 pct.5 C.pr.civ. hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței. Decizia nr.389A/13.04.2012 nu analizează motivele de drept ce au determinat instanța sa pronunțe aceasta soluție raportat la speța în cauza. Motivarea hotărârii constă în comentarea unor texte de lege fără a fi făcuta o analiza corespunzătoare titlurilor de proprietate ale părților. Instanța nu face în analizarea titlului pârâtelor distincție între apartamentul pârâtelor și terenul deținut de acestea, părți de proprietate dobândite distinct și cu situații juridice diferite.

2.Prin actul de vânzare cumpărare autentificat la data de 10.06.1936 de Tribunalul I. Secția Notariat, G. A. a dobândit în proprietate terenul de 360 m.p. situat în București, actuala . nr. 8, sector 1 București. Pe acest imobil a construit o casa compusa din parter și etaj conform autorizației nr.72D11936 data de Primăria Sectorului 1 G.. Întregul imobil a fost naționalizat, fiind trecut pe listele anexe ale Decretului_, la poziția 238, pe numele Artinescu G., cu trei apartamente în . nr. 8, sector 1.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 136/28.12.1973, ICVL a vândut pârâtei M. P. parterul imobilului din București, . nr.8, compus din patru camere și dependințe cu o suprafața utila de 105,56 m.p. și o cota indiviză de 52,39% din suprafața de folosința .>

Totodată a fost atribuit în folosința cumpărătoarei, pe durata existentei construcției, terenul aferent locuinței în suprafața de 74,92 m.p.,respectiv cota indiviza de 52,39 % din teren prin Decizia nr.48/23.01.1974 data de Comitetul Executiv al Consiliului Local al Sectorului 8 București. În baza contractului de vânzare cumpărare, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 8 București - Administrația Financiara a emis pârâtei M. P. titlul de proprietate nr.8/26/21.0 1.1975 asupra locuinței. Ulterior prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3998/24.04.1981 de Notariatul de Stat al Sectorului 1, pârâta I. ( fosta M.) P. a vândut nuda proprietate a apartamentului fiicei sale parata C. R. (D.), rezervându-și dreptul de uzufruct viager.

După apariția Legii 18/1991, Prefectura Municipiului București și a Sectorului Agricol I. a emis pârâtei D. R. certificatul de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenului în cota indiviza de 194,89 mp, situat în București, . nr. 8, sector 1. Certificatul a fost eliberat sub nr._/5.07.1994.

Prin sentința civila nr._.01.1993 M. P. și D. R. a fost admisa în parte cererea de grănițuire în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, stabilindu-se ca suprafața neconstruita este de 123,97 m.p. - reprezentând curtea - și 74,92 mp. teren de sub construcție.

Astfel, actele de proprietate ale pârâtelor se întemeiază pe contractul de vânzare - cumpărare nr.136/28.12.1973,asupra apartamentului format din patru camere,baie, bucătărie, sas, cămară, Wc., boxa, gard, act care a fost încheiat în condițiile legii_,

și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenului în cota indiviza de 194,89 m. p. situat în București, . nr. 8, sector 1 emis în temeiul legii_ certificatul nr. 2010/1/5.07.1994., acte care au un regim juridic diferit și care nu au fost analizate în mod distinct de instanța de apel în privința comparării dreptului de proprietate în condițiile în care s-a reținut ca fiecare parte are un bun în sensul CEDO.

3. Existenta sentinței civile nr.21S/11.01.1993 prin care pârâtele și-au grănițuit proprietatea nu are un caracter constitutiv. Aceasta are un caracter declarativ cu atât mai mult în condițiile în care acestea au dobândit teren indiviz de la un neproprietar.

Prin acțiunea în grănițuire reclamantele de (apt au (acut o ieșire din indiviziune devenind stăpâne pe un drept care ne-a fost recunoscut în mod retroactiv.

4. Prin sentința civila nr._/21.11.2002 s-a respins cererea în constatarea nulității Certificatului nr. 2010/1/5.07.1994, însă cu argumentul ca a fost invocata ca o nulitate subsecventa constatării nulității actelor de vânzare-cumpărare ale pârâtelor.

După decembrie 1989, soția fostului proprietar, A. M., în nume propriu și ca moștenitoare a soțului sau, A. G. în baza certificatului de moștenitor nr.1243/07.06.1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 a făcut demersuri pentru restituirea întregului imobil. Prin sentința civila nr. 9024/26.09.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr._, s-a constatat ca A. M. este proprietara imobilului situat în București ., nr.8, sector 1, format din teren și construcție și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București sa lase acesteia imobilul în deplina proprietate și liniștită posesie. Prin aceasta decizie pronunțată în contradictoriu cu C.G.M.B. s-a dispus restituirea proprietății cu argumentul ca naționalizarea imobilului a fost una abuziva în condițiile în care autorul reclamantelor era exceptat de la prevederile Decretului_. Hotărârea judecătoreasca a rămas definitiva și irevocabila.

Prin Dispoziția nr._ a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea imobilului către A. M., întocmindu-se ulterior procesul verbal de predare primire din 22.06.1995 sub nr. 196 de către S.c. Rom Vial S.A. În acest proces

verbal se menționează ca imobilul este ocupat la parter de M. P., iar la etaj de chiriași.

Urmare a promovării unui recurs în anulare de către Procurorul General al României împotriva sentinței civile menționate, aceasta a fost casata și respinsa acțiunea lui Artenescu M., prin decizia nr._.01.1997 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție - Secția Civila în dosar nr._. În baza acestei sentințe, Primarul General al Municipiului București, emite Dispoziția nr._.01.1998 prin care se dispune reintrarea imobilului în proprietatea statului.

A. M. a chemat în judecata din nou C.G.M.B. pentru recunoașterea dreptului sau de proprietate asupra imobilului, însa prin sentința civila nr._.12.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, definitiva și irevocabila s-a constatat autoritate de lucru judecat asupra obiectului cererii, față de sentința civila nr._ pronunțată de Judecătoria Sectorului 1.

S-a promovat o noua cerere de chemare în judecata având ca obiect revendicare imobiliara, iar prin sentința civila nr._.03.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr.1400/1999 a fost admisa acțiunea reclamantei A. M. și a fost obligat C.G.M.B. sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul. Aceasta hotărâre a rămas irevocabila și a fost investita cu formula executorie. Pârâtele M. P. și D. R. au solicitat revizuirea acestei sentințe civile, însa cererea le-a fost respinsa pentru lipsa calității" procesuale active prin sentința civila nr.2450/27.02.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr._/2000.

Aceeași sentința civila nr.4251/16.03.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 fost revizuita, în parte, prin sentința civila nr. 685/31.01.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr._/2000, în sensul ca s-a admis acțiunea reclamantului A. A. G., în calitate de unic moștenitor al numitei A. M., conform certificatului de moștenitor nr. 40/10.03.2000 eliberat de BNP N. M. E. și a încheierii de rectificare nr.2863/11.03.2002, eliberat de același birou notarial. În consecința a fost obligat paratul C.G.M.B. de a lăsa reclamantului, A. A. G., în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr.8, sector 1, compus din teren în suprafața de 360 m.p. și construcția formata din parter și etaj.

5. Trebuie sa aveți în vedere ca nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 2010/1/5.07.1994 a mai fost solicitata de autorul nostru anterior datei la care s-a dispus restituirea terenului în suprafața de 360 mp către A. A. G. Prin sentința civila nr. 683/24.06.1997 Curtea de Apel București CURTEA DE APEL București a respins acțiunea.

Așadar în prezenta revendicare nu putem fi influențați de soluțiile pronunțate în privinta anularii certificatului de atestare terenului nr. 2010/1/5.07.1994 prin sentințele civile nr. 683/24.06.1997 și nr._/21.11.2002.

Sintetizând, prin decizia nr.389A_ pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a instanța de apel a apreciat ca atât noi cât și pârâtele deținem un "bun actual" în sensul convenției și a acordat prioritate titlului pârâtelor pe principiul asigurării securității

raporturilor juridice.

Instanța în apel, apreciază(pag. 14 din decizie) ca acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 06.03._89 are un regim juridic derogator față de cea clasica astfel încât se impune compararea titlurilor de proprietate și prin raportare la dispozițiile Legii 10/2001. Aceste susțineri ale instanței de apel nu sunt întemeiate deoarece imobilul revendicat de noi nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.10/2001. Noi ne-am întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C.Civ., Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr.213/1998. Faptul ca ne-am întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Legii nr.213/1998 care a fost analizat de instanța, nu justifica analizarea și compararea titlului nostru de proprietate prin prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001, mai ales

cu privire la terenul care a intrat în stăpânirea pârâtelor în temeiul Legii nr.18/1991.

Instanța retine de asemeni aplicabilitatea Legii nr.112/1995 redând dispozițiile art.1 alin.1 (fila 15 din decizie) din acest text de lege care nu are nicio legătură cu cauza noastra, în condițiile în care pârâtele din aceasta cauza au cumpărat apartamentul compus dintr-un apartament format din patru camere, baie, bucătărie, sas, cămară, WC., boxa, gard în suprafața construita de 179,66 m.p. și suprafața utila de 105,56 m.p., cota indiviza de 52,39 % din suprafața de folosința . suprafața de teren aferenta de 194,89 mp. în anul 1973 prin contractul de vânzare-cumpărare nr.136/28.12.1973 în temeiul Legii nr.4/1973.

Cererea noastră a fost promovata ulterior, intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și

dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție 33/2008 ne sunt aplicabile.

Ca urmare a deținerii imobilului de către pârâți, compus din apartament aflat la parter și suprafața de teren, orice alta modalitate de recuperare a imobilului de către noi nu este posibila, acțiunea în revendicare întemeiata pe prevederile art.480 C.Civ. fiind singurul mijloc de aducere efectiva a bunului în patrimoniul nostru. Noi deținem "un bun actual" în sensul convenției. Dreptul nostru de proprietate este mai bine caracterizat în condițiile în care titlul de proprietate provine de la adevăratul proprietar al bunului în timp ce pârâtele au do bandit atât apartamentul cat și terenul de la un neproprietar, respectiv statul roman.

Soluția contestata nu respecta practica C.E.D.O. în materia restituirii proprietății către vechii proprietari pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89. În aceste cazuri C.E.D.O. constata ca foștii proprietari dețin un "bun actual" în sensul conventiei, acordand castig de cauza acestora. Instanța de apel nu a analizat în

mod just incidenta hotărârii de respingere a nulității actelor pârâtelor formulate de autorul nostru în soluționarea prezentei revendicări, față de motivele pe care le-am prezentat.

Analizând prevederile Deciziei nr.33/2008 instanța de apel ajunge la concluzia conform căreia atât noi cât și pârâții deținem" un bun" în sensul C.E.D.O., considerând ca titlul pârâtelor a fost consolidat prin respingerea cererii autorului nostru, A. A. G., prin sentința civila nr._/21.11.2002 acordând preferința titlului pârâtelor, soluție întemeiata pe principiul siguranței raporturilor juridice. Din păcate, în aplicarea acestui principiu, al securității raporturilor juridice instanța de apel uita sa analizeze și titlul nostru de proprietate, în condițiile în care prin masurile dispuse de instanțele romane prin desființarea unei hotărâri definitive și irevocabile s-a incalcat tocmai acest principiu al securității raporturilor juridice. În acest sens redam cauza P. împotriva Românei prin care reclamantul Anatol P. a sesizat Curtea susținând ca vânzarea apartamentelor sale unor terți, vânzare validata prin hotărârea Curții de Apel, a adus atingere dreptului sau de proprietate. Cererea sa a fost admisa de către C.E.D.O.,

constatându-se încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului.

La data de 04.09.2013 intimatele – pârâte au depus întâmpinare prin care au arătat următoarele:

Se pretinde printr-un unic motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă și 304 pct.7 ca hotărârea instanței de apel ar fi fost data cu aplicarea greșita a legii și ca motivarea ar fi superficiala cuprinzând considerente care nu au legătura cu pricina.

1. Sub un prim aspect recurenta invoca excepția nulității deciziei instanței de apel întrucât hotărârea atacata nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței, așa cum prevede art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

În motivarea acestei susțineri recurentele arată că instanța nu a făcut distincție în analizarea titlului pârâtelor respectiv între modul de dobândire a titlului de proprietate asupra apartamentului și dreptul asupra terenului, acestea fiind situații juridice distincte.

Ca o prima apărare precizează că prin acțiunea introductivă de instanța reclamantele au solicitat printr-un unic capăt de cerere sa le lăsam în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Aviator F. nr.8, sector 1, precum și terenul aferent în suprafața de 194 mp.

Ca atare instanța s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut respectiv pe întregul capăt de cerere și nu distinct așa cum se solicita în apel. Pe de alta parte din acte rezulta ca prin contractul de vânzare-cumpărare nr.l36/28.12.1973 ICVL a vândut pârâtei M. P. parterul imobilului din Aviator F. nr.8, compus din 4 camere și dependințe, iar prin Decizia nr.48/23.01.1974 Comitetul Executiv al Consiliu Popular Sector 8 i s-a atribuit în folosința terenul în suprafața totala de 194mp, aferent locuinței.

Ulterior Comitetul Executiv al Consiliului Popular a emis titlul de Proprietate nr.8/26 din 26.01.1975 prin care a consfințit dreptul de proprietate a lui M. P. asupra apartamentului de 4 camere și dreptul de folosința asupra terenului de 194,89 mp.

Art.36 alin.2 din 1918/91 arată ca terenurile proprietate de stat situate în intravilanul localităților atribuite potrivit legii în folosința veșnică sau pe durata existentei construcției în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat unor asemenea locuințe trec la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor în proprietatea acestora integral sau după caz proporțional cu cota deținută din construcție.

Cum M. P. a avut în folosința terenul aferent construcției în suprafața de 194,89 mp ca urmare a cumpărării apartamentului situat la parterul imobilului din ..8 este evident ca a dobândit proprietate asupra acestui teren ope legiss, adică prin efectul legii ceea ce înseamnă ca a dobândit un drept fără a mai fi nevoie de întocmirea unui înscris sau vreo hotărâre judecătorească.

În acest context respectiva faptului ca M. P. a dobândit prin lege proprietatea asupra terenului este mai mult decât evident ca Ordinul Prefectului și Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate sunt numai acte care constata un drept deja constituit prin lege.

Ca atare aceste acte administrative care atesta numai un drept constitutiv obținut ope legiss nu pot fi atacate nici cu nulitatea absoluta și nici altfel.

Apreciem de asemeni ca, întrucât intimatei M. P. i s-a constituit un drept ca urmare a faptului ca era proprietara pe construcție, cel dintâi act are caracter subsecvent iar potrivit principiului " resoluto jure dantis resolviture jus accipients " nu s-ar putea desființa decât o data cu actul principal.

În sprijinul apărărilor noastre invocam tot o data și dispozițiile art.7 alin.5 din Legea nr.10/2001 care arată ca nu se restituie în natura terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în baza legii nr.112/1995, întrucât chiar dacă se vorbește de legea nr.112/1995 cu atât mai mult se aplică și terenurilor avute în folosiță ca urmare a legii 4.

Va rugam sa înlăturați și susținerea în sensul ca terenul ce a fost atribuit lui M. P. a fost 74,92mp, întrucât așa cum rezulta din acte terenul atribuit a fost de 194,89 mp respectiv 74 mp sub construcție și 123 mp curte.

2. Mai pretinde recurenta ca existenta sentinței civilă nr.215/11.01.1993 prin care pârâtele și-au grănițuit proprietatea nu are caracter constitutiv ci declarativ întrucât în realitate au făcut o ieșire din indiviziune.

De asemeni greșit.

Existenta sentinței civile nr. 215/11.01.1993 nu produce niciun fel de efect juridic cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului și nu constituie în niciun caz o ieșire din indiviziune.

Așa cum am arătat mai sus dreptul nostru de proprietate nu deriva din aceasta sentința ci deriva din lege, respectiv art.36 alin.2 din Legea nr.18/1991 prin care ni s-a constituit acest drept, repetam când un drept se dobândește ope legiss nici nu este nevoie de un înscris sau hotărâre judecătoreasca care să-l constate.

Noi am dobândit dreptul de proprietate nu prin Ordinul Prefectului și nici prin Certificatul de Atestare ci prin lege.

Ca atare va rugam sa respingeți și aceasta susținere din cadrul motivelor de recurs.

4. Se pretinde prin cea de a 4 susținere că prin sentința civila nr._ s-a respins cererea de constatare a nulității Certificatului de Atestare însa cu motivarea ca este o nulitate subsecventa constatării actelor de vânzare cumpărare ale pârâtelor.

Bănuim ca prin aceasta susținere din recurs se încearcă sa demonteze motivarea instanței în sensul ca prin respingerea cererii de constatare absolută a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate și a Ordinului Prefectului s-a consolidat titlul nostru.

Ca un prim argument arată faptul ca nu are niciun fel de importanta motivul pentru care instanța a respins acțiunea recurente lor privind anularea Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate și Ordinul Prefectului, și aceasta pentru ca art.45 alin.4 arată ca actele juridice de înstrăinare sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare.

Pe de alta parte așa cum am arătat mai sus în mod corect instanța a arătat ca nu se poate anula Ordinul Prefectului întrucât este un acte subsecvent dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției.

Mai mult decât atât așa cum a arătat mai sus dreptul intimatelor asupra terenului este un drept constituit prin efectul legii și ca atare înscrisul constatator al acestui drept nu poate fi anulat în niciun fel cu excepția situației în care textul ar fi declarat neconstituțional.

Ca atare în mod corect instanța a reținut ca dreptul nostru de proprietate s-a consolidat prin respingerea acestor acțiuni.

În sensul susținerile noastre invocam Decizia nr.417/25.01.2005 publicata în B.C. fila 21 în care se arata ca admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de constarea nulității contractelor prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat.

Prin Decizia nr.4250 a ICCJ se arată ca atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat acesta beneficiază de prezumția ca acesta a fost încheiat legal.

Ca atare va rugam sa respingeți și aceasta susținere.

Cu privire la susținerea ca instanța de apel nu a dat eficienta art.480 cod civ pe are recurenții și-au întemeiat acțiunea și prevederilor legii nr.10/2001 va rugam sa o respingeți pentru următoarele considerente:

Așa cum a reținut instanța de apel prin Decizia ICCJ în interesul legii nr.33/2008 ICCJ a reținut ca după . legii nr.10/2001 concursul dintre legea speciala și cea generala se rezolva în favoarea legii speciale.

Prin aceeași decizie se arata ca numai dacă exista neconcordanta între legea speciala și Convenția Europeana, aceasta din urma are prioritate, care poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare pe drept comun numai în măsura în care i s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

În speța nici vorba nu poate fi de un concurs între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeana și ca atare nu se poate re curge la procedura de drept comun, deoarece s-ar aduce atingere dreptului nostru de proprietate, și aceasta pentru ca potrivit recomandării res 2004/3 a Consiliului Europei care arata ca jurisprudența Curții este obligatorie pentru instanțele române.

Cum hotărârea pilot A. contra României arată că după . legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea de despăgubiri este evident ca între legea nr.10/2001 și Convenție nu exista neconcordante.

În hotărârea A. contra României Curtea Europeana mai arată ca pentru a putea pretinde un drept de restituire a bunului trebuie sa poți prezenta un drept de proprietate actual, adică o hotărâre judecătoreasca care sa fi consfințit dreptul.

În speță reclamanta își bazează acțiunea pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat 1938 care în ceea ce privește apartamentul nostru nu a fost consfințit și ca atare în opinia noastră nu ne pot opune un bun.

În sensul susținerilor noastre prin care arătam ca după apariția Legii nr.10/2001 nu se mai poate recurge la dreptul comun invocam decizia nr.1383/17.02.2001 public în BC 11/2011 în care se arta ca Lg.I0 /2001 suprima acțiunea pe drept comun a revendicării.

Prin Decizia civilă nr._.11.2011 publicata în BC 67/2011 se arată de asemeni ca numai în măsura în care legea nr.10/2001 ar intra în conflict cu legea Europeana s-ar putea recurge la dreptul comun, ceea ce nu este cazul în speță.

În susținerea corectitudinii aprecierii instanței de apel în ceea ce privește prefezabilitatea dreptului nostru de proprietate invocam și prevederile art.18, art.7 din Legea nr.10/2001 în care se arată că nu se restituie în natura ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Cum în speța intimatele au dobândit dreptul de proprietate cu respectarea legii actul lor nefiind anulat este mai mult decât evident ca dreptul nostru de proprietate, având în vedere modalitatea de dobândire a acestuia, este preferabil dreptului reclamanților care este reprezentata de un act de vânzare-cumpărare a imobilii din 1938 și care nu a fost recunosc printr-o hotărâre definitiva și executorie în sensul celor reținute prin hotărârea A. contra României.

Față de aceasta situație, intimatele solicită respingerea recursului având în vedere și faptul ca deși motivul de recurs se bazează pe încălcarea și aplicarea greșită a legii nu se indica textele încălcate cu excepția art.261 Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurentul și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.

Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că, la nivel teoretic, se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanții au formulat critici care vizează întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, pornind de la titlurile de proprietate exhibate de părți, de la semnificația acestora din punct de vedere al normelor convenționale, aducând în discuție cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 și jurisprudența CEDO în această materie.

Ca o chestiune prealabilă, Curtea consideră necesar să precizeze, în referire la semnificația pe care o are, din punctul de vedere al dreptului de proprietate, care a făcut obiectul etatizării, adoptarea unei legislați cu caracter reparatoriu faptul că promulgarea legilor speciale au drept consecință nașterea unui nou drept de proprietate în beneficiul foștilor proprietari, apreciază că cele statuate de Curtea Europeană trebuie interpretate în sensul unei recunoașteri potențiale a dreptului de care foștii titulari au fost privați în mod abuziv în perioada regimului comunist, cu sublinierea că această potențialitate se poate concretiza în condițiile și în formele reglementate de dispozițiile legislației reparatorii. Altfel spus, modalitatea în care foștii proprietari vor beneficia de reconstituirea dreptului, în natură sau în echivalent, se stabilește în raport de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte și în condițiile legislației speciale, cu luarea în considerare a faptului că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a statuat faptul că protecția acordată de Convenției dreptului de proprietate, prin prevederile art 1 din primul Protocol Adițional la CEDO, nu înseamnă o obligație pentru fostele statele comuniste de a proceda la restituirea în natură în toate cazurile, exigențele Convenției( relative la principiul proporționalității) fiind respectate și în ipoteza în care statele acordă o reparație echitabilă. CEDO recunoaște statelor o marja destul de largă de apreciere, în ceea ce privește alegerea modalităților de reparare a deposedării suferite de foștii proprietari, acceptând ca opțiunea legislativă în această materie să fie stabilită cu luarea în considerare a situației economico-sociale specifice fiecărui stat în parte.

Pentru a tranșa exhaustiv fondul acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, prin raportare la maniera în care trebuie să se dea eficiență principiului priorității reglementărilor internaționale, la legalitatea înstrăinării imobilului către deținătorul actual, la evaluarea drepturilor pe care părțile le au, din perspectiva reglementărilor convenționale, evidențiindu-se totodată și modalitatea în care s-a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate, cu mențiunea examinării tuturor acestor aspecte din perspectiva celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008, Curtea are în vedere următoarele aspecte:

Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea imobilului, în baza decretului 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO. Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislați reparatorii, care recunoaștere posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamanților de a revendica imobilul în litigiu, Curtea apreciază necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea apreciază că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de legea 10/2001( în condițiile în care acest aspect se corelează cu respectarea dreptului la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO), după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr 33/2008. Curtea apreciază că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte chestiuni, ce se impun a fi elucidate, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul că legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.

Pentru a-și argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29), asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.

În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998, care prevede că pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa . acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situație.

Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod similar s-a pronunțat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială și legea generală și în privința dispozițiilor art 35 din legea 33/1994, stabilind că aceste dispoziții nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, in cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.

Prin aceeasi decizie, s-a arătat ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.

In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.

Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile legii 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale legi 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției in cadrul unei acțiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..

Pe cale de consecință, având în vedere că recurenții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care instanța de apel consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată. Faptul că pârâtele au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al legii 10/2001și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al legii 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

În egală măsură trebuie avută în vedere și adoptarea legii 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al legii 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În esență, această procedură reafirmă principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu reglementarea unei posibilități subsidiare de despăgubire, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive obiective, prin compensarea prin puncte, declarată de legiuitor ca fiind unica modalitate de reparație alternativă. Prin dispozițiile celui de-al doilea articol, sunt evidențiate principiile care guvernează procesul de acordare a măsurilor reparatorii, dintre care menționăm principiul transparenței procesului de stabilire a măsurilor reparatorii, precum și principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și cel general al societății, aceste principii având menirea să așeze pe baze echitabile întreg edificiul măsurilor reparatorii( inclusiv procedura de acordare) și în deplină concordanță cu exigențele convenționale.

În ceea ce privește efectivitatea unui astfel de sistem, sunt de remarcat prevederile art 5 din legea 165/2013, potrivit cărora în termen de 30 de zile de la . legii, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, precum și cele ale art 17 din același act normativ,potrivit cărora în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, care are, în principal, competență în ceea ce privește validarea respectiv invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, precum și coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile. Așa cum prevăd expres dispozițiile art 18 alin 3, Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează procesul de compensare, se constituie Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, administrat de Agenția Domeniilor Statului. Similar cu procedura reglementată de titlul VII al legii 247/2005, deciziile conținând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, însoțite de întreaga documentație, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care dispozițiile sunt emise de autoritățile administrației publice locale, se transmite Secretariatului Comisiei Naționale, care după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se exprimă în puncte. D. a consecință a validării deciziei entității învestite de lege cu soluționarea notificării, Comisia Națională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art 24 alin 1 din legea 165/2013. În privința modalității de valorificare a punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art 27, posibilitatea achiziționării de imobile din Fondul Național la licitație publică națională, începând cu data de 01 01 2016, cu precizarea că în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 01 01 2017, deținătorul poate opta și pentru valorificarea punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitațiilor naționale.

În privința dispozițiilor tranzitorii, Curtea notează prevederile art 41 din legea 165/2013, potrivit cărora plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că mi poate fi mai mic de 5000 lei cuantumul unei tranșe. Pentru îndeplinirea acestor obligații, Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile anterior arătate și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. În ceea ce privește obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21 din legea 165/2013.

În același spirit de eficientizare a sistemului reparatoriu, legea 165/2013 conține unele dispoziții( art 32, 33 și 34) de natură să accelereze procedura de soluționare a notificărilor, prin stabilirea unui termen de decădere de 90 de zile pentru completarea materialului probator pe baza căruia unitatea deținătoare trebuie să rezolve cererile foștilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin decizia conducătorului entității învestite de lege, o singură data, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar. Corelativ, legiuitorul a impus tuturor instituțiilor deținătoare obligația de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru soluționarea notificărilor de către entitățile competente potrivit legii să se pronunțe, diferențiat, în funcție de încărcătura acumulată până la acest moment, precum și pentru Comisia Națională, în privința acestei instituții făcându-se diferență între dosarele privind imobile preluate abuziv și cele de fond funciar.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluția adoptată de instanța supremă, în privința unităților deținătoare, prin decizia civilă nr 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce privește unitățile deținătoare, în sensul prevederilor art 21, coroborat cu art 29 din legea 10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia Națională, în sensul că nefinalizarea procedurii în fața unității deținătoare, respectiv a Comisiei Naționale dă drept persoanei îndreptățite să sesizeze instanța, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilități legii 10/2001 astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării prin legea 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea_. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor legii 10/2001, care a fost soluționată de unitatea deținătoare, prin propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil în litigiu, Curtea reține că reclamanții s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează apelanții, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă D. R. este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare nr 3998/1981, prin care pârâta M. P. îi înstrăinează nuda proprietate asupra imobilului în litigiu, imobil pe care vânzătoarea l-a dobândit tot prin cumpărare, în temeiul legii 4/1973, potrivit contractului de vânzare cumpărare nr 136/1973. În privința terenului aferent, acesta a fost atribuit în folosință pe durata existenței construcției în favoarea pârâtei M. P., ulterior cealaltă pârâtă obținând emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr 2010/1994, în temeiul dispozițiilor art 36 alin 2 din legea 18/1991. Valabilitatea acestor acte juridice, deși a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, nu s-a ajuns la o soluție favorabilă foștilor proprietari, acțiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr 754/2006 a Curții de Apel București. Pe cale de consecință, intimata pârâtă se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În privința reclamanților, Curtea reține, sub aspectul demersurilor judiciare întreprinse în scopul redobândirii proprietății faptul că aceștia au formulat o primă acțiune în revendicare, soluționată definitiv și favorabil prin sentința civilă nr 9024/1994, Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să lase în deplină proprietate și posesie imobilul. În urma promovării unui recurs în anulare de către Procurorul General al României, sentința a fost casată și acțiunea respinsă prin decizia civilă nr 72/1997 de către instanța supremă. Autoarea reclamanților a formulat o a doua acțiune în revendicare în contradictoriu cu același pârât ca și în primul proces, prin care s-a urmărit recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului, acțiunea respinsă irevocabil reținându-se autoritatea de lucru a primei hotărâri judecătorești pronunțate în această materie. S-a introdus o nouă acțiune în revendicare imobiliară, soluționată irevocabil prin sentința civilă nr 4251/1999 de Judecătoria Sectorului 1 București, prin admiterea acțiunii și obligarea Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Această sentință a fost de două ori supusă revizuirii, primul proces finalizându-se prin respingerea căii extraordinare de atac pentru lipsa calității procesuale active, iar cel de-al doilea prin decizia civilă nr 2446/2003 a Curții de Apel București, în sensul că s-a admis în parte acțiunea în revendicare, pârâtul Municipiul București fiind obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 165 mp și etajul 1 al construcției. Având în vedere că porțiunea din imobil deținută în proprietate de pârâte este reprezentată de parterul imobilului, Curtea constată că, sub acest aspect, reclamanții nu beneficiază de o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării, care să consacre, potrivit terminologiei uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, un drept la restituire și implicit un bun în sensul dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, astfel că, pentru valorificarea drepturilor pretinse, este necesar ca aceștia să urmeze procedura legilor speciale de reparație, edictate în domeniul imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist. Așa cum s-a evidențiat în cele ce preced, reclamanții nu se pot prevala de un drept actual de proprietate, care să genereze un drept la retrocedarea în natură a imobilului( în speță a parterului acestuia), atâta timp cât nu beneficiază de o recunoaștere, cu caracter definitiv, acestui drept, recunoaștere obținută fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară (indiferent de temeiul juridic invocat: dreptul comun sau procedura legii speciale). Din această perspectivă, Curtea constată că, pentru a stabili conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, cu privire la parterul imobilului, trebuie să ne raportăm la modul de soluționare a notificării formulate de ceștia în temeiul dispozițiilor legii 10/2001.

Curtea are în vedere faptul că notificarea a fost soluționată de către unitatea competentă potrivit legii prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziției nr_/2010. Potrivit legislației în vigoare la momentul emiterii acestei dispoziții, măsurile reparatorii, îmbrăcând forma despăgubirilor bănești, se acordau în condițiile legii 247/2005, titlul VII, la valoarea de piață a apartamentului, aceasta fiind nivelul la care dispozițiile legale acordau o reparație echitabilă. Cuantumul acestor despăgubiri se stabilea prin deciziei de către Comisia Centrală, alături de care, funcționează Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și s-au facut demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea constată că se impunea a se observa dacă acest fond funcționa de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate a reprezentat o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia organele judiciare au înțeles să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, recurenții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Pe cale de consecință, în speța de față, recurenții nu au formulat notificare în temeiul legii 112/1995, dar au o notificare formulată în baza legii 10/2001, soluționată în maniera anterior arătată. Reținându-se că s-a constatat reclamanții îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea legii 165/2013, se stabileau în condițiile titlului VII al legii 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri, evaluate în concordanță cu dispozițiile speciale aplicabile pentru acordarea unei reparații considerate echitabile de către legiuitor.

Examinând această chestiune, prin prisma dispozițiilor legii 165/2013, care, potrivit prevederilor art 4, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, Curtea constată că, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, reclamanții sunt beneficiarii dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că sunt beneficiarii măsurii de compensare prin puncte, obținut, prin mecanismul prezentat succint în cele ce preced, pe care le vor putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

Revenind la decizia civilă nr 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, Curtea reține că, soluțiile și concepția promovate sunt în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul a fost obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni( astfel cum a fost modificat ulterior, stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, a fost apreciată ca reprezentând în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că hotărârea pilot a determinat o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Pornind de la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin această hotărâre, Curtea constată că legea 165/2013 constituie un act normativ edictat în considerarea recomandărilor date de forul european, având drept scop flexibilizarea sistemului de reparație reglementat de legea 10/2001, pentru a crea foștilor proprietari șansa reală și concretă de obține măsuri reparatorii echitabile.

Așa cum rezultă din prezentarea anterioară schematică a celor mai relevante dispoziții ale legii în discuție, se constată că actul normativ a statuat un set de principii care să guverneze întreg edificiul reparatoriu, principii în deplină concordanță cu normele convenționale, astfel cum au fost interpretate și aplicate de Curtea Europeană și a configurat o procedură menită să pună în practică principiul esențial din materia imobilelor preluate abuziv și anume cel al retrocedării în natură. Din economia dispozițiilor legii 165/2013, reiese, cu claritate faptul că, chiar și în ipoteza în care restituirea imobilului notificat nu este posibilă, măsurile reparatorii alternative sunt compensarea prin imobile( potrivit modificărilor aduse prin legea nr 368/2013) și respectiv compensarea prin puncte, pentru care se prevede, posibilitatea valorificării, în principal, prin dobândirea unui alt imobil, achiziționat în cadrul licitației publice naționale, organizate săptămânal. Cu titlu subsidiar, legiuitorul a prevăzut, că, începând cu 01 01 2017, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, punctele pot fi valorificate și în numerar.

Pe cale de consecință, Curtea reține că procedura reglementată de legea 165/2013 beneficiază de toate premisele pentru a avea o funcționare coerentă, nedovedindu-se existența la acest moment a niciunui impediment în ceea ce privește eficiența acesteia.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea reține că formularea notificării în temeiul legii 10/2001, soluționată în manieră învederată anterior îi îndreptățește pe reclamanți, la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, aceștia putându-se prevala de un interes patrimonial, constând într-un drept de creanță, care intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, dar nu li se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimatele pârâte și care să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile în care pârâta D. R. este beneficiarul unui bun în sensul Convenției, sub însuși forma dreptului de proprietate.

Față de această situație, Curtea reține că nu se mai impune examinarea acțiunii și din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege precum și la protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al legii 10/2001.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că nu impunea examinarea diferențiată în ceea ce privește construcția și respectiv în ceea ce privește terenul, având în vedere că soluția de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent vizează întreaga porțiune din imobil, ce nu poate fi restituită în natură, atât partea din construcție cât și partea din teren cu acest regim juridic.

În susținerea cererii de recurs s-a mai invocat faptul că hotărârea prin care pârâtele și-au grănițuit proprietatea nu are caracter constitutiv, ci declarativ. Așa cum reiese din cele expuse în cele ce preced, pentru evaluarea situației juridice a pârâtelor, Curtea apreciază că relevante și suficiente sunt actele de dobândire a proprietății imobiliare și faptul că deși s-a contestat pe cale judiciară valabilitatea acestora, acțiunea având un astfel de obiect a fost respinsă în mod irevocabil.

Reclamantele au mai invocat faptul că în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, instanța nu trebuie să fie influențată de soluțiile pronunțate în privința anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr 2010/1994, arătându-se că în considerentele sentinței civile nr_/2002 se arată că nulitatea acestui certificat s-a solicitat ca o nulitate subsecventă nulității actelor de vânzare cumpărare ale pârâtelor. Curtea, reținând că soluția de respingere a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a rămas irevocabilă, nu poate face altceva decât să dea eficiență puterii de lucru judecat a acestei soluții, fără a putea să reanalizeze chestiunea juridică care a fost deja tranșată în maniera arătată. Așa cum reiese din considerentele sentinței civile nr_/2002 a Judecătoriei Sectorului 1București, Curtea constată că instanța a reținut, că față de temeiul juridic al emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reprezentat de dispozițiile art 36 alin 2 din legea 18/1991, recunoașterea validității actelor de dobândire ale construcției, determină menținerea și a certificatului. Deși instanța folosește sintagma de nulitate subsecventă, față de cerințele impuse de prevederile art 36 alin 2 pentru emiterea unui astfel de certificat( petentul trebuie să fie proprietarul actual al locuinței), Curtea apreciază că analiza instanței investite cu cercetarea nulității a vizat de fapt fondul cauzei, soluția de respingere nefiind exclusiv consecința procedurală a respingerii primelor capete de cerere.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți J. D. R. ȘI A. L. M. (decedată, a cărei calitate procesuală s-a transmis recurenților-reclamanți D. I., P. G. N., I. E. L., M. D., B. Pia Cella V., R. M., O. E., F. I.), împotriva deciziei civile nr.389 A din data de 13.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. R. ȘI M. P..

Ia act că recurenții – reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Obligă recurenții – reclamanți, în solidar, să plătească intimatei – pârâte M. P. suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 07.04.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. I. S. G. S.

GREFIER

N. C. I.

Red.I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.2/04.05.2015

T.B.Secția a V-a Civilă - G.R.

- E.D.

Jud.sector 1 București - A.D.Dorhan

← Pretenţii. Decizia nr. 1611/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Expropriere. Decizia nr. 165/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1622/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1595/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 472/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1611/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 165/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare nulitate act juridic. Hotărâre din 25-03-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 350/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 410/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI