Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1622/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1622/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 1622/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1622R
Ședința publică de la data de 29.10.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - S. M.
JUDECĂTOR - F. L. E.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă F. E. împotriva deciziei civile nr.962A/08.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. ( fostă M.) M., C. A. Ș. și C. L. și cu intimații – chemați în garanție B. G., Agenția Națională de cadastru și Publicitate Imobiliară și B. de C. Funciară Sector 4 – Serviciul Publicitate Imobiliară Sector 4, cauza având ca obiect „ revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta – reclamantă F. E. – reprezentată de avocat I. M. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 depusă la dosar(fila 28), intimații – pârâți C. A. Ș. și C. L. personal, intimatul – chemat în garanție Bug G. personal, lipsind intimata – pârâtă C.(fostă M.) M. și intimatele – chemate în garanție Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și B. de C. Funciară Sector 4.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentanții recurentei – reclamante și intimații prezenți în sala de ședință având cuvântul, arată că nu au de formulat cereri prealabile judecății.
Nemaifiid de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă F. E. prin avocat, în principal, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă și pe cale de consecință admiterea acțiunii principale astfel cum a fost precizată.
În susținerea motivelor de recurs, consideră că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel în mod greșit a respins obiecțiunile formulate de recurentă la raportul de expertiză întocmit în cauză cu privire la stabilirea valorii de circulație a imobilului în litigiu la nivelul anului 1996, cu toate că în raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel se menționează valoarea de circulație, în concluziile acestui raport expertul calculează valoarea tehnică a imobilului. Expertul nu a ținut cont de contractele depuse de recurentă cu privire la imobile similare și a stabilit valoarea tehnică a construcției potrivit Decretului nr. 256/1984 și nu a aplicat corect coeficenții de corecție reprezentând situația imobilului, având în vedere că la nivelul anului l996 ., nu erau toate utilitățile. Valoarea de circulație a imobilului trebuia să se facă prin raportare la prețurile practicate pe piața imobiliară la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 29.07.1996.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu se impune casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare, solicită modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. Expertul deși a stabilit o valoare mai mare decât cea consemnată în contractul de vânzare-cumpărare al recurentei respectiv de 2 milioane de lei vechi față de prețul menționat în contractul de vânzare-cumpărare al lui B. G., nu însemnă că prețul practicat de recurentă a fost un preț neserios.
Instanța de fond și instanța de apel în mod greșit au respins acțiunea în revendicare pe comparare de titluri nu a avut în vedere că publicitatea imobiliară a fost făcută pentru prima dată loc în data de 12.08.1996, iar transcrierea de către autorului intimatului B. G. a avut loc în luna noiembrie 1996, iar pentru prețul neserios în mod greșit au admis reconvențională; fără cheltuieli de judecată, rezervându-și dreptul să le solicite pe cale separată.
Intimații – pârâți C. A. Ș. și C. L. arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului.
Intimatul – a chemat în garanție B. G. solicită respingerea recursului.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ la data de 07.04.2010, reclamanta F. E. prin mandatar D. A., a solicitat în contradictoriu cu pârâții C. V. și C. L. evacuarea acestora din imobilul situat în București, ., sector 4, cu cheltuieli de judecată.
Pârâții au depus la dosar întâmpinare în care au invocat excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. V., acesta nefiind în viață la data introducerii cererii, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La 06.09.2010 reclamanta a modificat acțiunea introdusă, arătând că înțelege să solicite obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din ., sectorul 4, București, solicitându-se compararea celor două titluri prezentate de părți. S-a invocat preferabilitatea titlului reclamantei deoarece aceasta a fost prima care a efectuat publicitatea imobiliară, contractul de vânzare-cumpărare fiind transcris sub nr. 6884/09.08.1996, devenind opozabil erga omnes.
Pârâta C. L. a formulat cerere de chemare în garanție a numitului B. G. în care a solicitat obligarea acestuia la plata despăgubirii în cuantum de 40.000 euro, respectiv 172.000 lei contravaloarea imobilului la prețul de piață al acestuia, plus cheltuielile de judecată. S-a arătat că actul de vânzare-cumpărare nr. 1146/13.02.2002 prin care a dobândit imobilul de la numitul B. G. este autentic, a fost întabulat și a fost achitat un preț serios. Contractul încheiat de B. G. este și el preferabil întrucât este încheiat anterior contractului reclamanților.
Pârâta C. L. a formulat cerere reconvențională solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 29.07.1996 de F. M. pe motiv că prețul este neserios, echivalând cu lipsă de preț, lipsind cauza obligației cumpărătorului. F. M. nu a depus diligențe pentru a afla situația imobilului, nu a solicitat extras de carte funciară a imobilului, fiind de rea-credință la încheierea contractului. Impozitele asupra imobilului au fost achitate doar de B. G. și ulterior de soții C., până în anul 2006, în anul 2010 fiindu-le eșalonat impozitul.
Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a depus întâmpinare față de cererea de chemare în garanție, în care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție deoarece nu a fost formulată odată cu întâmpinarea, excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției deoarece nu agenția efectuează înscrieri în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobile, ci oficiile teritoriale pentru imobilele situate în raza de activitate a acestora. Pe fondul cererii a solicitat respingerea ca neîntemeiată deoarece nu s-a precizat ce obligație să fie dispusă în sarcina Agenției, nu există legătura între cererea de chemare în garanție și cererea principală, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și nici nu se poate reține în sarcina Agenției vreo obligație de a face sau de despăgubire bănească.
Prin sentința civilă nr. 5251/12.07.2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea în revendicare, ca neîntemeiată, a admis cererea reconvențională formulată de pârâtele C. L. și C. (M.) M.; a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6080/29.07.1996 încheiat de D. M. și D. G., soți în calitate de vânzători și F. M. în calitate de cumpărător pentru lipsa prețului; a respins cererea de chemare în garanție a lui B. G. ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție a Biroului de C. Funciară Sectorul 4 București ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției de Cadastru și Publicitate Imobiliară și a respins cererea de chemare în garanție acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în materia acțiunii în revendicare operează regulile instituite în cadrul doctrinei și jurisprudenței dintre care două interesează în speță: cel care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, posesorul pârât având o situație comodă, pur pasivă beneficiind de o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei; a doua regulă se referă la criteriul folosit pentru compararea a două titluri de proprietate provenind de la același autor, ambii dobânditori invocând înscrierea dreptului de proprietate în documentele de publicitate imobiliară, având câștig de cauză cel care și-a înscris mai întâi dreptul, chiar dacă actul său a fost încheiat ulterior celuilalt act.
Consecințele efectuării formalităților de publicitate imobiliară erau reglementate la nivelul perioadei 1996-2002 de Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, în forma reglementărilor potrivit cărora înscrierea în cartea funciară nu era constitutivă de drepturi reale, singurul efect fiind cel al opozabilității dreptului real înscris față de oricare terț.
În speță, instanța de fond a dispus expedierea unei adrese către B. de C. Funciară pentru a se comunica toate înregistrările operate în cartea funciară a imobilului din ., sectorul 4, de două ori fiind comunicat același răspuns din care reiese că asupra imobilului figurează înscris dreptul de proprietate în favoarea numiților C. V. și C. L., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1146/2002.
Reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada că la nivelul anului 1996, an în care a fost redactat și autentificat contractul nr. 6080/29.07.1996, invocat de aceasta drept titlu, ar fi efectuat demersurile legale pentru a înscrie contractul în registrul de publicitate imobiliară. La momentul respectiv înscrierea în registrul de publicitate imobiliară se efectua de către judecător după verificarea tuturor condițiilor de valabilitate a actului ce constituia sau transmitea un drept real.
Or, pârâții au făcut dovada cu încheierea din Camera de consiliu din 10.05.1996 a Judecătoriei Sector 4 București de respingere a cererii de transcriere a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1085/06.05.1996 modificată prin decizia din apel nr. 2033/01.11.1996 prin care se dispunea transcrierea actului încheiat de B. G., anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 1085/6 mai 1996, înscris în registrul de publicitate imobiliară.
Deși ambele părți fac vorbire de o înscriere anterioară a contractului încheiat de F. M., nu se face în niciun fel dovada acestei înscrieri. Reclamanta, pretinzând a fi proprietar asupra imobilului, avea îndatorirea de a prezenta încheierea de transcriere a contractului, fapt pe care nu l-a realizat.
Instanța de fond a apreciat însă că, în speță, niciuna din înscrierile invocate a fi efectuate în registrul de publicitate imobiliară nu au relevanță în speță.
Atât în cazul contractului încheiat cu F. M., cât și în cazul contractului cu B. G., înscrierea contractelor în cartea funciară deși producea ca efect opozabilitatea contractului față de orice terț, nu producea efect opozabilitatea vreunui drept de proprietate. Aceasta deoarece niciun drept de proprietate nu s-a transmis valabil prin niciunul din cele două contracte.
Prima instanță a avut în vedere că: imobilul era deținut de D. A. și D. M. ca patrimoniu de fapt, fără a deține acte de proprietate și ambii cumpărători din ambele contracte înțeleg să dobândească în aceste condiții, iar în contractul încheiat de F. M. se menționează că vânzătorii nu posedă acte legale de proprietate și nu sunt exonerați de răspundere pentru evicțiunea prevăzută de art. 1337 Cod civil. Deși autentice, actele respective, încheiate la interval de două luni și 20 zile (contractul încheiat de B. G. autentificat la 06.05.1996, contractul încheiat de F. M. autentificat la 29.07.1996), nu constituie altceva decât antecontracte de vânzare-cumpărare.
În cadrul dosarelor notariale formate cu ocazia autentificării celor două contracte încheiate distinct de F. M. și B. G., se observă existența unei chitanțe din 12.08.1955, prin care Z. M. declară că a primit de la D. V. și D. M., soți, prețul total pentru terenul viran loc de casă în suprafață de 240 mp situat în ., terenul fiind moștenit de la tatăl său. Chitanța a fost întocmită sub condiția de a se întocmi ulterior actul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Cu toate că respectivii cumpărători au intrat imediat în stăpânirea imobilului, această intrare în stăpânire nu a condus la dobândirea dreptului de proprietate, în lipsa transmiterii valabile a acestuia prin act autentic, chitanța menționată nefiind decât un antecontract bilateral care a născut doar obligații de a face pentru părți. Așadar, soții D. V. și D. M. nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, nici nu au efectuat demersuri după anii 1990 pentru a li se recunoaște dobândirea proprietății prin îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive.
Totodată, F. M. nu a efectuat aceleași demersuri ca și numitul B. G. pentru a intra în stăpânirea de fapt a imobilului, în baza actului pe care îl considera titlu valabil de proprietate și căruia instanțele i-au admis transcrierea în registrul de publicitate. B. G. a introdus acțiunea în evacuare împotriva persoanelor care locuiau în imobil, fiind pronunțată sentința civilă nr._/2000 a Judecătoriei Sectorului 4 București de evacuare a numiților D. D. și D. G.. Din procesul verbal de evacuare din 8 ianuarie 2002 la solicitarea lui B. G. rezultă ca fiind înregistrată prezența numitei D. M. care, invocând faptul că titlul nu îi este opozabil, nu a fost evacuată (fila 30). Totuși, B. G. a vândut imobilul în anul 2002, fără ca vreo persoană să îl ocupe efectiv, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare dintre B. G. și soții C. autentificat sub nr. 1146/13.02.2002.
Opozabilitatea contractului încheiat de F. M. nu se analizează în raport de acest contract. Transcrierea actului de vânzare-cumpărare nu producea drept consecință opozabilitatea dreptului, ci doar a contractului. Prin urmare, nu a fost reținut argumentul reclamantei că la momentul anului 2002, B. G. nu putea înstrăina imobilul pentru că ar fi fost notat în registrul de transcripțiuni contractul lui F. M..
Legea nr. 7/1996 a intrat în vigoare în 24 iunie 1996 și, spre deosebire de sistemul cărților funciare care asigura opozabilitatea dreptului înscris în cartea funciară, transcrierea în registrul de transcripțiuni nu presupunea înscrierea dreptului, ci a actului încheiat, transcriere care nu presupunea verificarea legalității și a valabilității actului prezentat de părți, astfel că nu se garanta dreptul transmis. Acest sistem era sistemul publicității personale, pentru că evidenția înstrăinările și constituirile de drepturi reale pe persoane, nu pe imobile.
Este esențial așadar a se reține că transcrierea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de F. M. și B. G. nu au nicio relevanță în compararea titlurilor acestora.
Titlurile care se compară sunt contractul încheiat de B. G. și contractul încheiat de F. M., iar nu contractul încheiat de F. M. și contractul încheiat de soții C. în anul 2002, care au preluat imobilul de la B. G.. Viciile titlului lui B. G. s-au transmis și cu privire la titlul soților C., din această cauză, compararea s-a efectuat între titlurile autentificate la nivelul anului 1996, în mod distinct.
De asemenea, prima instanță a reținut că soții D. M. și D. G. nu dețineau un titlu de proprietate valabil cu privire la imobil, aceștia beneficiind de o chitanță (chiar și autentificată) din anul 1955, ce nu constituie decât un antecontract.
Neavând în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra imobilului, soții D. M. și D. G. nu au putut transmite mai mult, prin urmare actele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 cu B. G., ulterior cu F. M., nu au transmis dreptul de proprietate. Așadar, în ambele cazuri, soții D. M. și D. G. au putut fi acționați în judecată pentru evicțiune în condițiile art. 1337 Cod civil.
Or, numitul F. M. avea posibilitatea a introduce o acțiune în răspundere a vânzătorilor pentru evicțiune și a solicita înapoierea prețului plătit cu daune materiale.
La momentul anului 2002 B. G. a procedat la evacuarea familiei D. din imobil, ceea ce rezultă că aceștia au continuat să locuiască în imobil în perioada 1996-2002. Or, martorul audiat pentru reclamantă a declarat că auzise pe F. M. spunând că îi va lăsa pe vânzători să mai stea în imobil, câteva săptămâni, nu 6 ani de zile. În acest caz, opera obligația de garanție a vânzătorului în condițiile art. 1339 Cod civil, reclamanta neproducând dovada că F. M. ar fi solicitat punerea în aplicare a acestei obligații.
B. G., în schimb, a solicitat evacuarea familiei D. din imobil, astfel că la nivelul anului 2002, aceasta i-a permis să transmită stăpânirea în fapt asupra acestuia către soții C., care au locuit din acel an în imobil, iar familia C., respectiv pârâta C. L. și C. M. și C. A. Ș. locuiesc și în prezent în imobil.
Prin urmare, nu se face dovada dreptului de proprietate dobândit în mod valabil de către F. M., în timpul căsătoriei cu F. E.. Deși F. M. a avut la dispoziție acțiunea în evicțiune contra vânzătorilor pentru a solicita restituirea prețului cu daune materiale, acesta nu a introdus acțiune. Acțiunea prezentă în revendicare împotriva pârâților C. este astfel nefondată.
Privitor la cererea reconvențională formulată de pârâtele C. L. și C. (M.) M., în care se solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6080/29.07.1996 pentru neseriozitatea prețului, instanța de fond a constatat că respectivul caz de nulitate invocat e un caz de nulitate absolută, iar pârâtele au interes în invocarea acestui caz de nulitate, reclamanta opunând acest contract pârâtelor.
Seriozitatea prețului este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanței. În speță, s-a notat că după încheierea unui contract în favoarea lui B. G. pentru un preț de 11.676.000 lei, după nici trei luni de zile, aceiași vânzători încheie un contract de vânzare cu privire la același imobil pentru un preț de 2.000.000 lei. Nu a fost adus niciun argument pentru stabilirea unui preț de 2.000.000 lei cu privire la același imobil referitor la care anterior se stabilise un preț de 6 ori mai mare. Nu se arată pentru care motiv, obiectiv, prețul este stabilit astfel, nici vreun criteriu subiectiv nu este invocat pentru un asemenea preț. Prima instanță a notat, din acest fapt, al diferenței dintre cele două contracte, că într-adevăr prețul stabilit de 2.000.000 lei este un preț neserios, derizoriu. Mai mult, scopul încheierii contractului cu F. M. a fost acela de a anihila efectele contractului încheiat anterior cu B. G., dovadă că F. M. nu a efectuat demersuri pentru a intra în stăpânirea imobilului. Nefiind îndeplinită una din condițiile esențiale privind prețul, obiect al obligației cumpărătorului, rezultă de aici lipsa prețului și incidența cauzei de nulitate absolută pentru lipsa de preț, acesta fiind neserios, obligația vânzătorului fiind lipsită de cauză.
Instanța de fond a anulat în consecință contractul de vânzare-cumpărare nr. 6080/29.07.1996 (fila 9) încheiat între soții D. M. și D. G. în calitate de vânzători și F. M. în calitate de cumpărător și a respins, în consecință, cererea de chemare în garanție a numitului B. G. de către pârâtele C. L. și C. M., precum și acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă.
În ce privește cererea de chemare în garanție a Agenției de Cadastru și Publicitate Imobiliară și a Biroului de C. Funciară Sector 4 București, formulată de pârâta C. M., pe motiv că s-a dispus transcrierea contractului lui F. M. deși exista un litigiu purtând asupra cererii de transcriere a contractului lui B. G., prima instanță a respins-o ca neîntemeiată. Pentru operațiunea de transcriere nu era necesară verificarea condițiilor de valabilitate a actelor juridice, transcrierea având ca obiect toate actele juridice încheiate cu privire la un imobil de către toate persoanele. La momentul respectiv al anului 1996, anterior lunii iunie, nu erau înființate nici birourile de carte funciară, nici Agenția de Cadastru și Publicitate Imobiliară, fiind organizate Registrele de Transcripțiuni din cadrul judecătoriilor care efectuau transcrierile în registre ale actelor juridice. Așadar, răspunderea pentru operarea eronată a unei transcrieri ar aparține judecătorului care a efectuat transcrierea, în condițiile răspunderii civile delictuale a art. 998 Cod civil, în cadrul termenului de prescripție general. Prin urmare, în cazul de față nu se poate angaja răspunderea Agenției de Cadastru și a Biroului de C. Funciară Sector 4 București pentru modalitatea transcrierii operată în anul 1996 de către judecătorie. Neexistând vreun temei legal pentru atragerea răspunderii acestora, cererea de chemare în garanție a acestora apare ca neîntemeiată.
În ce privește calitatea procesuală pasivă a Agenției de Cadastru se notează că aceasta nu a avut ca atribuții transcrierea actelor și nici nu are ca atribuții operarea înscrierilor în cartea funciară. Prin urmare, nu există identitate între Agenție și persoana chemată în garanție ca persoană împotriva căreia se poate îndrepta o astfel de cerere, astfel că s-a admis excepția și a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Agenției ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F. E..
Prin decizia civilă nr. 962 A din 08.10.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere considerentele ce se vor arăta în continuare.
Motivul de apel referitor la greșita respingere a cererii principale având ca obiect revendicare a fost apreciat nefondat de către tribunal, care l-a respins în consecință, întrucât prima instanță a realizat o corectă examinare a condițiilor pe baza cărora se efectuează verificări ale preferabilității titlurilor de proprietate, reținându-se că, dată fiind proveniența celor două titluri de la aceiași autori – D. M. și D. G. – la date diferite, se impune verificarea modalității concrete de îndeplinire a formalităților de publicitate imobiliară.
În acest cadru, s-a constatat că primul contract de vânzare-cumpărare este încheiat de D. M. și D. G. la data de 06.05.1996 cu B. G. și este transcris la data de 18.11.1996, în timp ce al doilea contract este încheiat de aceiași vânzători cu F. M. la data de 29.07.1996, transcris la data de 09.08.1996.
Prima instanță a reținut de fapt că prin niciunul din cele două contracte nu s-a realizat în mod valabil transferul dreptului de proprietate, întrucât deși autentice actele respective încheiate la interval de două luni și 20 zile nu constituie altceva decât antecontracte de vânzare-cumpărare.
Autoarea autorilor D. V. și D. M., Z. M. a declarat că a primit de la aceștia prețul total pentru terenul viran loc de casă în suprafață de 240 mp, situat în ., terenul fiind moștenit de la tatăl său. Chitanța a fost încheiată sub condiția de a se întocmi ulterior actul de vânzare-cumpărare în formă autentică, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Nici după anul 1990, soții D. nu au întreprins demersuri pentru dobândirea proprietății prin prescripție achizitivă.
Tribunalul a reținut că prima instanță a subliniat în mod corect că nu trebuie asimilată publicității contractului însăși publicitatea dreptului, atât timp cât în mod valabil un asemenea drept de proprietate nu există în patrimoniul transmițătorului.
Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv. Reclamantul nu are în mod necesar calitatea de titular al dreptului de proprietate la data introducerii acțiunii, ci aceasta se stabilește în urma judecății. Dacă pe parcursul procesului nu se dovedește calitatea de proprietar a reclamantului, acțiunea promovată de acesta urmează a fi respinsă. Din probele administrate a rezultat că neavând în patrimoniu dreptul de proprietate D. M. și D. A., aceștia nu puteau în mod valabil să transfere acest drept, întrucât nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet. Având elementul corpus, pârâții beneficiază de prezumția existenței elementului animus și, pe această bază, de prezumția de proprietate prevăzută de art. 1854 cod civil 1864. Dovada dreptului de proprietate se face prin intermediul modului său de dobândire, adică a unui act juridic sau fapt juridic în sens restrâns. Termenul de titlu are accepțiunea modului de dobândire a dreptului de proprietate, dar desemnează și înscrisurile care dovedesc un anumit mod de dobândire, adică un titlu în prima accepțiune. Or, în cauza dedusă judecății nu a fost exhibat un titlu valabil de către reclamantă, aceasta întemeindu-se pe un antecontract și nu pe un act translativ de proprietate, apt să reprezinte o dovadă suficientă în susținerea dreptului de proprietate pretins de reclamantă. Practic, s-a reținut că suntem în ipoteza în care nici reclamanta și nici pârâții nu au un titlu în sensul la care s-a făcut referire anterior, astfel încât în absența unui titlu de dobândire, singurul criteriu în funcție de care se poate soluționa acțiunea în revendicare este posesia asupra imobilului. Față de art. 1854 Cod civil 1864, posesia naște o prezumție de proprietate, iar potrivit adagiului in pari causa, melior est causa possidentis, pârâții, ca posesori actuali se află într-o poziție favorabilă lor. Pe de altă parte, din probele administrate nu a rezultat că reclamanta ar fi avut posesia imobilului la o dată anterioară, ci dimpotrivă, s-a constatat că autorul pârâților s-a preocupat de evacuarea numitei D. M., așa cum rezultă din procesul-verbal al executorului judecătoresc din data de 08.01.2002 (fila 30 dosar fond) prin care s-a pus în executare sentința civilă nr._/2000 pronunțată și executată anterior sentinței civile nr. 6422/26.09.2002 (fila 10 dosar fond). În consecință, inclusiv din perspectiva posesiei, pârâții se află pe o poziție juridică de natură să conducă la respingerea acțiunii reclamantei.
Tribunalul a constatat astfel, pentru toate considerentele arătate, că motivul de apel vizând soluționarea acțiunii în revendicare este neîntemeiat.
Critica referitoare la greșita admitere a cererii reconvenționale a fost găsită neîntemeiată, întrucât se bazează, în ansamblul său, pe nemulțumirea rezultând din reținerea eronată a primei instanțe în privința neseriozității prețului.
Or, ceea ce se impune a fi precizat cu titlu prioritar este diferența între neseriozitatea prețului și valabilitatea acestuia, în primul caz vânzarea fiind nulă, în timp ce în a doua situație, vânzarea este valabilă.
Tribunalul a arătat că potrivit art. 1294 Cod civil, vânzarea este convenția prin care două părți se obligă, una să transmită celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta să plătească celui dintâi prețul lucrului. Se impune ca prețul să existe, să fie sincer și serios.
Cum existența prețului este de esența contractului de vânzare cumpărare, cel care contestă are obligația de a dovedi caracterul neserios al acestuia.
Prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 Cod civil, se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească. Echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut trece prin filtrul subiectivismului părților contractante, care, prin efectul voinței lor sunt libere să aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plătește drept preț.
Prin urmare, aprecierea prețului vânzării ca serios este o chestiune de fapt, o problemă la latitudinea instanței care ține seama de probele administrate.
Totuși, dacă prețul stabilit este inferior valorii propriu-zise a obiectului vândut nu înseamnă că prețul este neserios, la stabilirea prețului putând fi avute în vedere și alte criterii, această chestiune, de a se ști care ar fi într-o vânzare prețul serios, fiind o problemă de fapt ce este la aprecierea instanțelor de fond.
Nulitatea absolută a vânzării poate fi, însă, dispusă pentru preț neserios doar atunci când prețul este atât de mic încât lipsește vânzarea de cauză nu și când acesta ar fi lezionar.
Prețul este neserios atunci când este atât de disproporționat încât nu există preț, este infim și tinde spre zero, ceea ce reprezintă și situația din speță, așa cum aceasta s-a conturat atât pe baza elementelor reținute de prima instanță, dar și în apel, unde după efectuarea a două expertize tehnice imobiliare a rezultat cu evidență disproporția dintre valoarea din primul contract – cel încheiat în mai 1996 și cel de al doilea încheiat în iulie 1996, fără să fi intervenit elemente fundamentale pe piața imobiliară de natură să provoace o scădere semnificativă a valorii bunurilor și fără să existe vreo justificare pentru care cel de-al doilea contract a prevăzut o valoare mult mai mică, în absența altor clauze din care să rezulte vreun uzufruct viager sau relații de rudenie ori afinitate care ar fi putut fi interpretate ca și condiții de natură să justifice valabilitatea prețului.
Față de probele administrate în fața primei instanțe, precum și în fața instanței de apel, tribunalul a constatat că în mod corect s-a reținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.07.1996 cu F. M., pentru neseriozitatea prețului, instanța de apel considerând că suma de 2.000.000 lei vechi echivalentul a 2.000 lei noi și echivalentul a 685 USD (cursul valutar BNR leu – dolar la data de 29 iulie 1996 fiind de 2919 lei/1 dolar, potrivit raportului de expertiză efectuat în apel – fila 191 dosar apel) nu reprezintă un preț serios, prin raportare la împrejurarea că la data de 06.05.1996 același bun a fost înstrăinat pentru prețul de 11.676.000 lei vechi echivalentul sumei de aproximativ 4000 USD corespunzător imobilului compus din teren în suprafață de 240 mp și construcție formată din patru camere și dependințe, fiind evidentă aparența celei de a doua înstrăinări, în frauda drepturilor dobândite de cumpărătorul inițial B. G., care de altfel s-a și comportat ca un adevărat proprietar în virtutea drepturilor ce i-au revenit, prin promovarea acțiunii în evacuare. De altfel, din expertiza efectuată în apel s-a constatat că valoarea bunului imobil compus din teren de 240 mp și construcție, compusă din patru camere și dependințe, este în total de 19.848.000 lei vechi, echivalentul a 1985 lei noi și echivalentul a 6800 USD și din acest mijloc de probă rezultând că valoarea primei înstrăinări din 6 mai 1996 de aproximativ 4000 USD este mult mai apropiată de adevăr, decât cea de a doua încheiată la data de 29.07.1996 pentru prețul de 685 USD.
În raport de considerentele anterior arătate, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat conform art. 296 Cod procedură civilă, urmând a păstra sentința pronunțată de prima instanță ca legală și temeinică.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta F. E., care a solicitat, în principal, casarea deciziei civile cu trimitere spre rejudecare și, în subsidiar, a solicitat în tot a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului și, în consecința, admiterea acțiunii principale și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces.
Recurenta-reclamantă susține că decizia civilă nr. 962A pronunțată la data de 08.10.2013 este nelegală pentru următoarele considerente:
Instanța de apel în mod greșit a respins obiecțiunile la raportul de expertiză, prin care a solicitat facerea raportului de expertiză tehnică întrucât expertul nu a stabilit valoarea de circulație a imobilului. Instanța de apel în mod greșit a respins solicitarea sa de refacerea a raportului de expertiză întrucât d-na expert a stabilit valoarea tehnică a construcției potrivit Decretului nr. 256/1984 la care a aplicat coeficient de uzură dar, totodată, a aplicat și coeficient de actualizare.
Stabilirea valorii de circulație a imobilului trebuia făcută în funcție de cererea și oferta pe piața imobiliară nivelul anului 1996.
Valoarea tehnică stabilită de către d-na expert în urma aplicării coeficientului de uzură dar și a coeficientului de actualizare este de 14,668,646,87 lei/64,42 mp/2919 lei/USD, respectiv 80,51 USD/mp. În raportul de expertiză, d-na expert a arătat ca valoarea de circulație a construcției este de 792 lei.
Pentru a ajunge la acest preț, d-na expert a prezentat 3 oferte care sunt luate aleatoriu și fără să corespundă anexei nr. 5 din raportul de expertiză. Ofertele din anexa 5 sunt pentru terenuri în suprafață de 500 mp, 100 mp și 206 mp, iar d-na expert a analizat și a indicat un preț în Euro pentru terenuri în suprafață de 180 mp, 500 mp și 206 mp.
În mod eronat instanța a respins obiecțiunile, nu a avut în vedere faptul ca d-na expert a stabilit valoarea de circulație în funcție de valoarea tehnică a construcției la care se aplică un coeficient de interes al zonei.
D-na expert trebuia să stabilească valoarea de circulație a imobilului prin raportare la preturile practicate pe piața imobiliară la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6082, respectiv la data de 29.07.1996.
Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond în mod greșit nu a avut în vedere și înscrisurile depuse de ea a cu privire la preturile practicate la nivelul anului 1996. Raportul de expertiză nu a fost efectuat ținând cont de standardele ANEVAR. Evaluarea reprezintă o estimare a valorii de piață a proprietății imobiliare așa cum este definite în standardul ANEVAR SEV 4.03/ august 1999 (are caracter obligatoriu pentru membrii ANEVAR), standard care este în concordanță cu: standardul internațional IVS - 1, standardul European EVS - 4.03, directiva Uniunii Europene 91/67 4/EEC. Conform standardului definiția valorii de piață este următoarea:
Valoarea de piață reprezintă suma estimată pentru care o proprietate poate fi schimbată la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte acționează în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri.
Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că cele două rapoarte de expertiză efectuate nu au răspuns în mod concret la obiectivul încuviințat, respectiv stabilirea valorii de circulație la nivelul anului 1996 și nu valoarea tehnică a imobilul.
În ceea ce privește motivului de apel referitor la respingerea cererii principale, recurenta-reclamantă învederează că instanța de apel în mod greșit a considerat ca este nefondat.
Recurenta-reclamantă arată că a solicitat obligarea intimaților să-i lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, ., sector 4, compus din teren și construcție. Faptul că intimații au depus la dosarul cauzei o încheiere de respingere a cererii de transcriere a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1085/06.05.1996 pe numele lui B. G., nu înseamnă că ea nu a efectuat demersuri pentru înscrierea contractului. Cererea de transcriere a contractului său a fost admisă la data de 12.08.1996 sub nr. 6884 așa cum se menționează și în referatul nr. 7122/03.04.2003 emis de Judecătoria Sectorului 4 – B. de C. Funciară.
În mod greșit instanța de apel a considerat că prima instanță a realizat o corectă examinare a condițiilor pe baza cărora se efectuează verificări ale preferabilității titlurilor de proprietate, reținându-se că proveniența celor două titluri, de la aceiași autori, la date diferite.
Verificarea modalității concrete de îndeplinire a formalităților de publicitate făcută atât de instanța de fond cât și de apel este eronată. Acestea nu au avut în vedere faptul că primul contract de vânzare-cumpărare încheiat între D. M. și D. G. la data de 06.05.1996 cu B. G. este transcris la data de 18.11.1996, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 6082 din 29.07.1996 a fost transcris la data de 09.08.1996.
Titlul său de proprietate, arată recurenta-reclamantă, este preferabil întrucât a fost prima care a efectuat publicitatea imobiliară, contractul de vânzare-cumpărare fiind transcris sub nr. 6884 la data de 09.08.1996 și, ca atare, de la aceasta data a devenit opozabil erga ommnes, așa cum reiese și din referatul nr. 7122/03.04.2003 emis de Judecătoria Sectorului 4 – B. de C. Funciară.
Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că transcrierea dreptului de proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1085/06.05.1996 încheiat de N. Public Mandoiu R. a avut loc la data de 18.11.1996 sub nr._ pe numele B. G..
Ca atare, menționează recurenta-reclamantă, atât instanța de fond cât și instanța de apel, în mod eronat rețin că ea nu face niciun fel de dovada că la nivelul anului 1996 ar fi efectuat demersurile legale pentru a înscrie contractul în registrul de publicitate imobiliara. Referatul nr. 7122/03.04.2003 este emis de Judecătoria Sectorului 4 – B. de C. Funciară.
Totodată, în mod eronat se arată de către instanța de apel faptul că cele doua contracte de vânzare-cumpărare constituie antecontracte de vânzare-cumpărare întrucât în cuprinsul acestora se menționează faptul că imobilul era deținut de D. A. și D. M. că patrimoniu de fapt. Atât timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate acestea au valoare autentică.
Instanța de apel reține în defavoarea sa faptul că pe parcursul procesului nu a dovedit calitatea de proprietar și, prin urmare, acțiunea promovată urmează a fi respinsă. Aceste considerente nu le reține cu privire la modul de dobândire a imobilului de către intimații C..
Totodată, există contradicții în cele reținute de instanța de fond în sensul că în procesul de executare se menționează că fosta proprietară D. M. nu a fost evacuata de către B. G., aceasta rămânând încă în imobil, iar instanța arata ca B. G. a vândut imobilul în anul 2002 fara ca vreo persoana sa îl ocupe efectiv, fiind încheiat contractul de vânzarea-cumpărare între B. G. și soții C.. Aceeași concluzie eronata a fost reținuta și de către instanța de apel în sensul ca ea nu ar fi avut posesia imobilului la o data anterioara, ci doar autorul paraților s-a preocupat de evacuarea numitei D. M. (proces verbal executor din 08.01.2002). La data de 04.10.2001, arată recurenta-reclamantă, autorul său, F. M., a notificat vânzătorii, D. M. și D. A., iar prin sentința civila nr. 6422/26.09.2002 a fost admisa acțiunea prin care a solicitat evacuarea acestora din imobil. Astfel, la data de 26.09.2002 imobilul era locuit de către D. M. și D. A. și nicidecum de către B. G., astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel.
Mai mult decât atât, învederează recurenta-reclamantă, impozitul datorat pentru acest imobil a fost achitat de la momentul încheierii contractului de vânzarea-cumpărare de către autorul său și de către ea.
Instanța de apel în mod greșit a respins motivul de apel referitor la admiterea cererii reconvenționale formulata de C. L. și M. M. prin care se solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6082/29.07.1996 autentificat de BNP Lese, Popper, C. pentru preț neserios.
În mod eronat se arată de către instanța de apel faptul că prețul este unul neserios.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 6082/29.07.1996 autentificat BNPA Lese, Popper, C. se menționează ca s-au făcut demersurile necesare în vederea aflării situației juridice și potrivit certificatului de sarcini nr. 3808/26.07.1996 emis de Judecătoria Sectorului 4 București, numiții D. M. și D. A. erau proprietarii imobilului.
Din depoziția martorului I. P. reiese faptul ca F. M. și numiții D. M. și D. A. au convenit faptul ca după perfectarea actelor de vânzare-cumpărare a imobilul să le permită acestora din urma sa locuiască în continuare în imobil.
Așa se explică faptul că în anul 2002 autorul său, F. M. a formulat acțiune în evacuare a foștilor proprietari, D. M. și D. A., astfel cum reiese și din sentința civilă nr. 6422/26.09.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. 6222/2002.
Instanța de apel nu a avut în vedere probatoriul administrat, respectiv depoziția martorului, I. P. reiese faptul că vânzătorii, D. M. și D. A., pe de o parte, și cumpărătorul F. M., pe de altă parte, s-au înțeles cu privire la preț, respectiv cel menționat în contract.
Potrivit art. 1294 Cod civil vânzarea este convenția prin care două părți se obligă, una să transmită celeilalte proprietatea unui lucru și acesta să plătească prețul celui dintâi prețul lucrului. Art. 1295 Cod civil arată că "vinderea este perfectă între părți .... îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului...".
Părțile potrivit libertății contractuale au stabilit prețul vânzării-cumpărării de comun acord cu ocazia perfectării contractului.
Potrivit art. 948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al parților, obiectul determinat, posibil și o cauză morală și licită.
Ca element esențial de validitate a vânzării prețul trebuie să întrunească următoarele condiții: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie sincer și serios. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 6982 din 29.07.1996 încheiat între D. A. și D. M. în calitate de vânzători și F. M. în calitate de cumpărător, prețul contractului stabilit de comun acord a fost de 2.000.000 ROL.
Potrivit art. 1303 Cod civil "prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de parți", astfel ca determinarea prețului a fost făcuta prin voința parților contractante.
Recurenta-reclamantă mai învederează că, instanța de apel în mod eronat arătat că prețul este neserios. Astfel, în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1303 Cod civil privind seriozitatea prețului care exprima o echivalență valorică, relativă, raportat la valoarea lucrului vândut și ca voința parților contractate, care prin consens au stabilit cuantumul, nu a fost viciata. Faptul ca prețul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1085/06.05.1996 încheiat între autorii lor și B. G. este mai mare decât cel stabilit în contractul lor asta nu înseamnă ca prețul este neserios.
Un aspect foarte important este și faptul că imobilul a fost înscris la Direcția de Impozite și Taxe Locale pe numele autorului său, F. M. precum și faptul ca de la momentul dobândirii imobilului impozitul a fost achitat de către autorul său și după decesul acestuia, ea a achitat impozitul. Acest lucru reiese și din răspunsul la interogatoriu al intimaților, aspect ce nu a fost reținut nici de către instanța de apel.
Potrivit istoricului de rol fiscal contractul său a fost înscris la Direcția de Impozite și Taxe Locale în anul 1996. Mai mult decât atât, ea a achitat impozitul aferent imobilului de la data încheierii contractului.
În doctrină s-a statuat ca prețul dintr-un contract este unul neserios, derizoriu, atunci când este atât de neînsemnat încât obligația asumata de cumpărător este practic inexistentă, iar cauza imediata a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi identificata.
În speță, chiar dacă este o discrepanță între prețul vânzării și valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză, nu se poate retine neseriozitatea prețului în sensul inexistentei acestuia cu atât mai mult cu cât părțile contractante au avut reprezentarea exactă a drepturilor și obligațiilor corelative. Mai mult decât atât, prin raportul de expertiză a fost stabilită valoarea tehnică a imobilului și nu valoarea de circulație la nivelul anul 1996.
Instanța de apel nu a avut în vedere că la nivelul anului 1996 tranzacționarea unor imobile asemănătoare cu imobilul în cauză se făcea pornind de la prețuri de 300.000 lei. În mod greșit instanța de apel reține faptul că prețul este disproporționat, că este infim și că tinde spre zero. Valoarea de circulație se stabilește prin raportare la cererea și oferta de pe piață și nu raportat la valoarea tehnică.
Recursul nu este fondat.
Criticile referitoare la greșita respingere a obiecțiunilor aduse de către reclamantă raportului de expertiză evaluatoare imobiliară în apel, vor fi înlăturate, întrucât nu se înscriu în motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanțele de fond, fiind, în principiu, suverane în modul în care apreciază probele cu privire la situația de fapt ce trebuie reținută, singurele situații în care pot fi criticate în recurs aspectele privitoare la constatările expertizelor fiind acelea în care se invocă probleme de nelegalitate în maniera în care a fost încuviințată sau administrată proba.
Din acest punct de vedere, instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a obiecțiunilor, iar raportul de expertiză s-a raportat în modul în care a evaluat imobilul la oferte de vânzare a unor imobile situate în zone și cu caracteristici similare în perioada de referință – anexa 5 la raport, corespunzând obiectivului expertizei (stabilirea valorii de piață la nivelul iulie 1996) motiv pentru care, critici factuale cu privire la modul de alegere a comparabilelor pentru stabilirea valorii imobilului la nivelul anului 1996 exced competenței instanței de recurs.
Pornind de la această concluzie, instanța de recurs constată, de asemenea, că aprecierile de natură faptică ale instanței de apel cu privire la neseriozitatea prețului de vânzare a imobilului către reclamanți (2.000.000 ROL echivalentul a 200 RON și 685 dolari SUA) în raport de valoarea de piață a bunului (19.850.000 ROL, echivalent a 1985 RON și a 6800 dolari SUA), adică a zecea parte din valoarea reală, exced, de asemenea, posibilității de cenzură a instanței de recurs, câtă vreme din punctul de vedere al interpretării și aplicării dispozițiilor legale, nu se găsește vreo greșeală instanței de apel, în înțelesul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În mod corect, din punctul de vedere al interpretării și aplicării legii, instanța de apel a considerat că o vânzare este nulă pentru preț neserios doar atunci când prețul este atât de mic, încât lipsește vânzarea de cauză și că prețul este neserios în cazul unei disproporții atât de mari, încât se poate considera că nu există preț.
În aceste condiții, neputându-se reține vreo greșeală în modul de interpretare a legii de către prima instanță și nici una de aplicare în condițiile în care instanța de apel a reținut în fapt o disproporție majoră între prețul de vânzare și valoarea bunului (asupra situației de fapt și valorilor de comparat instanța de recurs neavând competența de a statua altceva, iar statuarea unei disproporții majore, de 10%, între preț și valoare, intră în marja de apreciere asupra situației de fapt ce se poate recunoaște instanțelor de fond, doar un raport semnificativ diferit, spre pildă, 30%, 50% sau mai mult, putând atrage consecința posibilității de a se concluziona în sensul unei aplicări greșite a legii, a unei greșite înțelegeri a noțiunii de „preț neserios”), vor fi înlăturate criticile care vizează greșita respingere a motivului de apel referitor la admiterea cererii reconvenționale și anularea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei.
De altminteri, Curtea își însușește aprecierea că o disproporție de 1 la 10 între prețul obținut și valoarea bunului poate duce la concluzia unei cvasiabsențe a prețului, adică a cauzei vânzării.
În aceste condiții, titlul de care se prevalează reclamanta în revendicare fiind anulat, soluția de respingere a acțiunii în revendicare apare ca fiind corectă, indiferent de criticile aduse cu privire la criteriile de preferabilitate (data transcrierii contractelor părților ce provin de la aceeași autori, posesia, atitudinea celor două contracte de a transmite dreptul de proprietate, etc.), motiv pentru care criticile aduse de recurentă cu privire la soluția dată în revendicare rămân fără relevanță.
În baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă F. E. împotriva deciziei civile nr. 62 A din 08.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție B. G., Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și B. de C. Funciară Sector 4 – Serviciul Publicitate Imobiliară Sector 43 și intimații pârâți C. (fostă M.) M., C. A. Ș. și C. L..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2014.
Președinte Judecător Judecător
S. M. C. M. S. L. E. F.
Grefier
L. D.
Red. LEF
Tehnored. PS 2 ex.
04.11.2014
Jud. apel: E.C.C.
M.L.R.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1623/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1595/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
