Constatare nulitate act juridic. Hotărâre din 25-03-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 165/2015

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 165 A

Ședința publică din data de 25.03.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - L. E. F.

JUDECĂTOR - M. S. C.

GREFIER - F. J.

Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă Măruțescu I. împotriva sentinței civile nr. 247/25.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. A. și B. G., cauza având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelanta-reclamantă Măruțescu I. personal și asistată de avocat C. V., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 9 dosar fond, lipsind intimata-pârâtă B. G. și intimata-pârâtă A. A..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care;

Reprezentantul apelantei-reclamante timbrează cererea de apel conform rezoluției instanței și arată că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.

Apelanta-reclamantă Măruțescu I. prin apărător solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, anularea sentinței atacate în sensul respingerii excepțiilor avute în vedere de instanța de fond la soluționarea cererii de chemare în judecată și menținerea măsurii luată de instanța de fond privind respingerea excepției autorității de lucru judecat invocată de către intimata-pârâtă privind primul capăt de cerere și în consecință, Curtea de Apel să rețină cauza pentru judecarea fondului în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.3 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată din oficiu de către instanța de fond, reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că aceasta nu a fost motivată, aspect ce poate fi observat chiar din conținutul încheierii de ședință din data de 15.10.2013, acest aspect dovedind încălcarea principiului contradictorialității și principiul dreptului la apărare, motivarea excepțiilor fiind făcută numai prin considerentele sentinței atacate, acestea nefiind supuse dezbaterii în ședința de judecată.

Reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că toate capetele de cerere au fost respinse nelegal de instanța de fond.

Referitor la primul capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate intervenția simulației privind încheierea testamentului olograf de către defunctul său tată, reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de interes invocată de către intimata-pârâtă, motivat de faptul că reclamanta și-a dovedit cu prisosință interesul, iar constatarea simulației ar duce la concluzia că titularul de drept al succesiunii este reclamanta, ca succesoare legală, fapt ce ar justifica pe deplin și drepturile succesorale asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității celui de al doilea capăt de cerere, invocată din oficiu de către instanță, reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că aceasta a fost greșit admisă de instanța de fond, fără a avea în vedere că acest capăt de cerere are drept obiect lipsa consimțământului la încheierea testamentului în favoarea pârâtei A. A.. Precizează că această cerere a fost motivată în temeiul art. 948 cod civil privind condițiile de valabilitate ale oricărui act civil, condiții ce au fost preluate de art. 1179 NCC potrivit căruia, constatarea lipsei consimțământului presupune analizarea de către instanță dacă au fost sau nu îndeplinite condițiile de valabilitate a actului juridic.

Cu privire la excepția lipsei de interes în raport de capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1974, excepția ridicată de asemenea din oficiu de către instanță, reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că a fost admisă nelegal, având în vedere că nevalabilitatea decretului nu trebuia analizată în raport de Legea nr. 10/2001, ci de reglementările în vigoare la data adoptării acestui decret, dacă acesta era sau nu în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul adoptării. Solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Referitor la admiterea excepției autorității de lucru judecat privind nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 reprezentantul apelantei-reclamante apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere succesiunea cronologică a capetelor de cerere formulate de reclamantă în prezentul litigiu, în aceeași manieră fiind admisă și excepția autorității de lucru judecat privind neacceptarea de către reclamantă, în mod tacit, a succesiunii după decesul tatălui său A. H., această ultimă excepție nefiind susținută de nici un act de la dosar și de nici o hotărâre judecătorească.

Solicită cheltuieli de judecată.

Depune practică judiciară constând în decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 29.04.2013 sub nr._, reclamanta Măruțescu I. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâtele A. A. și B. G.:

1. să constate simulația testamentului olograf prin care tatăl său, A. H., decedat la data de 24.05.1981, a lăsat pârâtei A. A. toate bunurile mobile și imobile ce se vor găsi în masa partajabilă la data decesului, testament de care pârâta s-a prevalat pentru obținerea certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, prin care a dobândit imobilul situat în București .. 52, Sector 1 și dreptul de concesiune asupra unui loc pentru înhumare la cimitirul B. din fig. 97 loc. 81;

2. să constate că voința reală a testatorului A. H. a fost aceea de a lăsa întreaga sa avere, constituită din imobilul situat în .. 52 și locul de concesiune situat în Cimitirul B. fig. 97 loc. 81, fiicei sale, reclamanta Măruțescu I.;

3. să constate că Decretul 223/1974 a fost un act abuziv, care nu putea conferi statului vreun drept de preluare în proprietate a unor bunuri imobile în raport cu Constituția din 1965 în vigoare la data emiterii acestuia și tratatele internaționale la care România a aderat;

4. să constate nulitatea absolută a Certificatului de moștenitor nr._/1981 emis de notariatul de Stat Sector 1, prin care pârâta A. A. a fost considerată drept moștenitoarea lui A. H. ca efect al simulației întocmit la data de 17 decembrie 1981 și pentru cauză ilicită și imorală;

5. să constate că reclamanta a acceptat tacit succesiunea rămasă după defunctul său tată A. H., decedat la data de 24.05.1981;

6. să constate calitatea reclamantei de moștenitoare legală în calitate de fiică a defunctului A. H. și a defunctei, A. A.;

7. să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de Stat Sector 6, încheiat între pârâtele A. A. și B. G. cu privire la imobilul situat în București .. 52 Sector 1, pentru cauză ilicită și imorală,

8. să oblige pârâta B. G. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București . nr. 52 Sector 1, înscris în CF Nr._ constituit dintr-un apartament sistem duplex cu scară interioară având la parter hol, o cameră și bucătărie iar la etaj: două camere și baie împreună cu o suprafață de 198 mp, precum și garajul, imobil a cărui valoare a estimat-o la suma de 68.000 euro conform prețului consemnat prin contractul de vânzare-cumpărare_/11.10.1995.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în anul 1930, părinții săi, A. H. și A. A., au dobândit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1645/24.09.1930 autentificat de Tribunalul Muscel, un teren, reprezentând Lotul 56 situat în moșia satului Herăstrău. După cumpărarea terenului, au obținut autorizația de construcție nr. 155/28.09.1932, în baza căreia a fost edificat apartamentul descris mai sus.

La data de 28 Decembrie 1977 a decedat A. A., având ca moștenitor pe soțul supraviețuitor, A. H., conform certificatului de moștenitor nr. 398/1978 emis la data de 30 ianuarie 1979 de Notariatul de Stat Sectorul 1, devenit unic proprietar al imobilului.

A precizat reclamanta că, având profesia de arhitect, urmare a regimului de opresiune comunistă, a părăsit țara în iunie 1969 și s-a stabilit în Canada, dar după dobândirea cetățeniei canadiene, alături de cetățenia română, a avut posibilitatea să revină în țară pentru a-și vizita tatăl și a avea grijă de acesta, astfel că atunci când tatăl său a decedat a venit în țară și s-a ocupat de toate cele necesare pentru înmormântare.

Cu această ocazie, a discutat cu pârâta A. A. despre cele două acte de ultimă voință ale acestuia, respectiv testamentul olograf din data de 23.01.1979, întocmit în favoarea pârâtei A. A. și testamentul olograf din data de 15.02.1979, prin care era revocat primul testament, întocmit în favoarea sa, intenția testatorului fiind aceea de a evita preluarea abuzivă a proprietății în baza decretului comunist 223/1974 pentru ca întreaga sa avere să revină singurei sale fiice.

A arătat că, în perioada anterioară evenimentelor din decembrie 1989 a purtat corespondență cu pârâta și de câte ori a avut posibilitatea să vină în țară, a locuit în casa părinților săi.

În data de 12 august 1994 a revenit în țară împreună cu soțul și cei doi copii și au fost primiți în casa părintească de către pârâta A. A. însă, după două-trei luni, aceasta le-a spus că imobilul este proprietatea sa și că le va permite să stea provizoriu numai într-o singură cameră, orice discuție soldându-se cu amenințări că vor fi dați afară din casă întrucât casa îi aparține.

În data de 3 mai 1995, după ce a venit de la serviciu, a constatat că în casă se afla cea de a doua pârâtă, B. G., care nu le-a mai permis . yala de la ușă, iar în data de 31 mai 1995, odată cu încercarea de reintegrare în imobil cu executor judecătoresc, a constatat că încăperea în care familia a locuit fusese golită de toate bunurile.

În data de 7 iunie 1995 au fost reintegrați, dar numai pentru o săptămână, când soțul și fiica sa au fost evacuați cu forța de către pârâta B. G. însoțită de numitul S. Vlasov, mult timp după aceste incidente aflând că între cele două pârâte a existat o înțelegere pentru a îi obliga să părăsească imobilul.

În luna ianuarie 1995 a sesizat instanțele judecătorești, solicitând să se constate că este singura proprietară a imobilului menționat, dobândit prin moștenire de la tatăl său, A. H., decedat la 24 mai 1981, care la rândul său îl dobândise în cotă de 1/2 prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1930, cealaltă cotă de 1/2 fiind dobândită prin moștenire de la defuncta soție A. A.; să se constate nulitatea testamentului olograf întocmit de A. H. la 23 ianuarie 1979 în favoarea pârâtei A. A. și pe cale de consecință nulitatea certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 emis la 17 decembrie 1981 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 în Dosarul nr. 1920/1981; obligarea pârâtei A. A. să îi predea toate bunurile succesiunii, respectiv imobilul din . nr. 52 Sector 1 și bunuri mobile; obligarea pârâtei A. A. să îi restituie bunurile personale pe care le-a adus în imobilul din . la revenirea în țară și evacuarea necondiționată a tuturor pârâților. Totodată, în temeiul art. 596 din Codul de procedură civilă, a solicitat înființarea unui sechestru judiciar asupra bunurilor în litigiu și încredințarea pazei bunurilor sechestrate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Reclamanta a mai arătat că această cerere a făcut obiectul dosarului nr. 510/1995, soluționat prin sentința civilă nr. 9685/5.10.1995, prin care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost admis pentru nesemnarea minutei, conform dispozițiilor art. 258 alin. 1 Cod procedură civilă, prin Decizia civilă nr.717A/11.03.1996, pronunțată în dosarul nr. 1023/1995 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, cererea, ce a făcut obiectul dosarului nr. 6885/1996, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 8598/30.06.1997, menținută în apel prin decizia civilă nr.323/03.02.1998 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a Civilă în dosarul nr. 6140/1997 și în recurs, prin decizia civilă nr. 1059/02.06.1998, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1562/1998, instanțele de judecată apreciind că Decretul 223/1974 ar constitui un temei legal care ar conduce la ineficacitatea testamentului prin care a fost revocat testamentul lăsat în favoarea pârâtei A. A..

Menționează că a făcut referire la acest litigiu pentru ca instanța să poată constata că în cauză nu intervine excepția autorității de lucru judecat, întrucât nu există identitate de obiect și de cauză, reclamanta arată că prezenta cerere vizează alte aspecte și alte temeiuri de drept decât cele analizate anterior, după cum urmează:

1. petitul privind solicitarea de constatare a intervenirii simulației la încheierea de către defunctul A. H., la data de 23 ianuarie 1979, a testamentului olograf ce a stat la baza certificatului de moștenitor nr.1828/1981, emis în favoarea pârâtei A. A., desemnată legatar universal.

Arată reclamanta că simulația este definită de doctrină drept operațiunea juridică de a săvârși în mod concomitent două înscrisuri constatatoare, din care unul să exprime situația reală, sinceră adevărată, voită de către părți, dar care este ținută ocultă, secretă între ele, iar celălalt să exprime o situație falsă aparentă pentru a ascunde față de terți realitatea.

Aceeași situație se regăsește și în speța de față, întrucât defunctul, pentru a-și proteja proprietatea, a consimțit să întocmească un Testament în favoarea pârâtei A. A., cu scopul ca bunurile sale să nu fie preluate de către stat deoarece singura moștenitoare era plecată în Canada.

Ulterior a întocmit și cel de-al doilea testament olograf, datat 15 februarie 1979, prin care revoca primul testament, arătând că unica sa moștenitoare este fiica sa.

Susținând că testamentul, ca act unilateral de voință, este susceptibil de simulație având în vedere raportul dintre autorul actului și destinatarul acestuia, reclamanta arată că prin primul testament s-a creat o aparență de drept cu scopul ca bunurile să nu fie supuse confiscării de regimul totalitar comunist, astfel că se regăsește acordul simulatoriu, respectiv intenția de a simula, pentru crearea unui raport juridic fictiv, acela de a crea posibilitatea a unui non erede de a succeda la moștenire, întrucât conform art. 669 din vechiul cod civil descendenții înlăturau de la moștenire pe ceilalți succesibili.

Defunctul a întocmit un testament în favoarea pârâtei pentru ca aceasta să poată moșteni, în condițiile impuse de legislația din perioada comunistă, dar în același timp, pentru a proteja dreptul succesoral al fiicei sale, a întocmit cel de-al doilea testament, din data de 15 februarie 1979, pentru ca în funcție de împrejurări să fie atestată voința sa juridică asupra bunurilor aflate în proprietatea sa.

Pârâta cunoștea situația iar existența acordului de voință în sensul arătat a fost recunoscută prin declarația pe care a dat-o la data de 10 iunie 1981, imediat după decesul lui A. H., prin care a confirmat în scris că numai unica sa fiică, arhitect I. Măruțescu, este unică moștenitoare, declarând și că a luat act de revocarea testamentului întocmit de defunct în favoarea sa la data de 23 ianuarie 1979, declarație ce probează calitatea sa de persoană interpusă între testator și adevăratul beneficiar al testamentului.

Ca efect al simulației în ceea ce privește întocmirea testamentului olograf în favoarea pârâtei, toate actele subsecvente sunt lovite de nulitate absolută, pentru că nu exprimă adevărul și voința reală a defunctului A. H., fiind incidente dispozițiile art. 1175 din Codul civil, cu corespondent în NCC, art. 1289 și urm., cu mențiunea că potrivit art. 1.293 NCC dispozițiile referitoare la simulație se aplică și actelor unilaterale.

2. petitul privind constatarea faptului că voința reală a defunctului A. H. a fost aceea de a lăsa întreaga sa avere, constituită din imobilul situat în .. 52 și locul de concesiune situat în Cimitirul B. fig. 97 loc. 81 reclamantei.

Arată reclamanta că voința testatorului s-a manifestat în mod clar prin întocmirea în favoarea sa a celui de-al doilea testament, din data de 15 februarie 1979, prin care s-a arătat expresis verbis:

„Las fiicei mele arhitect I. Măruțescu-A. toate bunurile mele mobile și imobile care se vor găsi în ființă cu ocazia decesului meu instituind-o legatară universală asupra bunurilor care constituie patrimoniul meu. Prin întocmirea acestui testament înțeleg să revoc orice alt testament sau dispoziție testamentară făcută altei persoane."

Revocarea oricărui alt testament demonstrează că voința reală a defunctului a fost aceea ca fiica sa să rămână singura moștenitoare, iar declarația dată de pârâtă în 10 iunie 1981 consfințește acest fapt.

Or, potrivit art. 948 din Codul civil, un act juridic este valabil dacă persoana are capacitatea de a contracta, partea care se obligă exprimă un consimțământ valabil, actul are un obiect determinant și o cauză licită, reglementări care se regăsesc și în NCC, la art. 1179. Din cele relatate rezultă că voința reală, în consecință consimțământul defunctului, a fost de a lăsa întreaga sa avere reclamantei, în calitate de fiică.

3. petitul privind constatarea caracterului abuziv al decretului nr.223/1974.

Reclamanta a arătat că jurisprudența a statuat indubitabil că Decretul nr. 223/1974 a fost un decret abuziv, care intra în contradicție chiar cu reglementările legale din perioada adoptării sale, întrucât cetățenii români ai acestei țări erau constrânși a ceda proprietate lor în cazul în care părăseau țara și se stabileau în străinătate.

Prevederile Decretului 223/1974 au intrat în vigoare la data de 6 decembrie 1974, fiind în dezacord cu dispozițiile Dec._ prin care s-a ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care, la art. 12 prevedea dreptul fiecărei persoane de a părăsi țara și a se stabili pe teritoriul altui stat, drept îngrădit în mod flagrant prin Decretul 223/1974.

Actul normativ era neconstituțional în raport de art. 36 din Constituția din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate și art. 37 care ocrotea dreptul la moștenire, era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală O. la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară și contravenea și dispozițiilor art. 481 din Codul civil, ca lege organică.

Răspunderea internațională a statelor a fost reglementată de O. în cadrul sesiunii 53 a Comisiei de drept internațional, conform căruia orice fapt internațional ilicit a unui stat naște răspunderea internațională a acestuia.

Actualmente, prin Constituție, la art. 20, s-a stabilit că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la data 10.12.1948 care stabilea la art. 17 pct. 1 și 2 că, orice persoană are dreptul de proprietate și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa și celelalte tratate intenționale fiind astfel consacrat principiul preeminenței dreptului internațional asupra dreptului național în ceea ce privește respectarea drepturilor cetățenilor români.

Instanța, potrivit art. 6 din Leg. 213/1998 are competența de a verifica un act normativ emis în perioada dictaturii comuniste, sub aspectul legalității și constituționalității, astfel că, prin prisma acestor reglementări, poate verifica dacă decretul nr.223/1974 a fost emis în acord cu Constituția în vigoare la data emiterii respectiv Constituția din 1965și tratatele internaționale menționate.

Mai mult, prin Leg.l0/2001, acest decret a fost declarat ca un act care nu constituie titlu valabil de preluare a unor bunuri proprietatea cetățenilor români, după ce, prin Decretul lege nr. 9/31 decembrie 1989, a fost desființat, motivându-se că abrogarea a fost impusă urmare a caracterului discriminatoriu, nedrept ce a adus grave prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale cetățenilor în desfășurarea unor relații normale cu alte state.

4. petitul privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr._/1981 emis de Notariatul de Stat Sector 1, prin care pârâta A. A. a fost considerată drept moștenitoarea lui A. H., ca efect al simulației testamentului întocmit la data de 17 decembrie 1981 și pentru cauză ilicită și imorală.

Astfel cum s-a arătat în susținerile privind primul capăt de cerere, prin întocmirea testamentului din 17 decembrie 1981, A. H. a urmărit protecția drepturilor reale pe care le deținea asupra imobilului situat în .. 52.

Cum, potrivit art. 1175 din vechiul cod civil, părțile sunt ținute să respecte actul secret, în speță cel de-al doilea testament, întocmit la data de 15.02.1979, act a cărui existență a fost recunoscută de pârâta A. A. prin declarația în care recunoaște că reclamanta este unic moștenitor al tatălui său, astfel că aceasta a fost de totală rea credință atunci când a solicitat emiterea Certificatului de moștenitor nr. 1826/1981/17 decembrie 1981, pe care ulterior a refuzat sa-l revoce.

Revocarea constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil, având același efecte ca și nulitatea absolută și reprezintă o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, acesta fiind, în privința testamentului din data de 23.01.1979, efectul întocmirii celui de al doilea testament, din data de 15.02.1979 și este evident că certificatul de moștenitor nr.1828/1981, emis în favoarea pârâtei A. A. nu poate avea nici un efect și nici o valabilitate juridică.

Nulitatea certificatului de moștenitor rezultă și din faptul că nu a fost respectată legislația care reglementa procedura notarială, respectiv decretul nr. 40 din 21.01.1953, care la art.2 prevede că „Notarul de stat, după ce a constatat că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toți moștenitorii, presupuși și pe legatari pentru împărțirea bunurilor succesiunii", pentru ca la art.16 să dispună că „dacă la termenul fixat nu se prezintă toți moștenitorii, notarul de stat consemnează într-un proces-verbal declarațiile moștenitorilor prezenți și suspendă..."

Or, susține reclamanta, la momentul dezbaterii succesiunii autorului său, ea se afla în Canada și nu a fost citată pentru a se prezenta la notar, dar cu toate acestea procedura nu a fost suspendată.

Invocând prevederile art.948 din Codul civil în vigoare la data întocmirii Certificatului de moștenitor, reclamanta arată că una din condițiile de valabilitate a unei convenții o constituie și caracterul licit și moral al cauzei, cauza fiind nelicită când este prohibită de legi contrare bunurilor moravuri ori ordinii publice.

În analiza scopului mediat al cauzei, se arată că intenția pârâtei A. A. atunci când a solicitat eliberarea certificatului de moștenitor în baza testamentului olograf lăsat în favoarea sa, a fost aceea de a dobândi moștenirea pentru sine, de a obține un act pentru a o deposeda pe reclamantă de averea părinților săi și nu pentru a conserva drepturile reale ale defunctului așa cum a menționase în declarația amintită.

În atare situație este cert că la baza obținerii, de către pârâtă, a certificatului de moștenitor, stă o cauză ilicită și imorală, pentru că a cunoscut care era voința reală a defunctului, a consimțit a o respecta și cu toate acestea a încălcat orice normă morală, dând dovadă de o conduită ilicită în tot ce a întreprins după preluarea imobilului, culminând cu scoaterea în stradă a reclamantei și a familiei sale și cu preluarea ilegală a tuturor bunurilor mobile, acțiuni în care a colaborat cu cea de a doua pârâtă, B. G..

Prin atitudinea pe care a adoptat-o, profitând de conjunctura politică, pârâta a încălcat regulile de conviețuire socială, care trebuie să se bazeze pe bună credință, a încălcat orice principii are moralei creștine, care impun o conduită de înțelegere și respect față de voința unui defunct iar sancțiunea ce intervine în atare situație, unde cauza ilicită este pe deplin dovedită, este nulitatea absolută a certificatului de moștenitor.

Se poate reține că atât scopul mediat, intenția, cât și scopul imediat, respectiv motivul pentru care a fost încheiat acest act, sunt ilicite și imorale, ca urmare a situației de fapt și a voinței reale a testatorului, care a demonstrat prin emiterea Testamentului din data de 15.02.1979 lipsa intenției de a gratifica pârâta și de a lăsa întreaga sa avere fiicei sale.

Conform art. 977 din Codul civil interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar potrivit art. 966 din Codul civil, „Obligația fără cauză sau bazată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”, reglementare preluată de NCC la art. 1.238 alin. 2: „Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului."

5. petitul privind constatarea acceptării tacite a succesiunii defunctului A. H., decedat la data de 24.05.1981, de către reclamantă.

Arată reclamantă că, după ce a aflat de decesul tatălui său, s-a deplasat în România, a participat și s-a ocupat efectiv de înmormântarea acestuia, cu această ocazie intrând și în posesia originalului declarației date de pârâta A. în data de 10 iunie 1981, prin care aceasta a recunoscut că voința defunctului a fost aceea de a-i reveni întreaga sa avere.

Totodată, a preluat toate actele originale ce au aparținut tatălui său, originalul testamentului din 15 februarie 1979, cartea de imobil a casei, planurile casei, precum și alte bunuri personale, cărți, fiind incidente dispozițiile art. 698 din codul civil, privind acceptarea tacită a succesiunii.

6. petitul privind constatarea calității reclamantei de moștenitoare legală, în calitate de fiică, a defuncților A. H. și A. A..

Arată reclamanta că este singurul copil născut din căsătoria soților A. H. și A. A., conform certificatului de naștere ..T. nr._ și certificatului de căsătorie ..A. nr._, emis la data de 15.05.1996, fiind moștenitor legal și sezinar al părinților săi.

Conformart. 653 din Codul civil, „Descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului" și este de notorietate că, după evenimentele din Decembrie 1989, moștenitorilor legali care în timpul regimului comunist erau stabiliți în străinătate și au fost împiedicați să intre în posesia bunurilor, le-au fost recunoscute drepturile de moștenire și de proprietate.

7. petitul privind nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de Stat Sector 6, încheiat între pârâtele A. A. și B. G., prin care a fost înstrăinat imobilul situat în București .. 52 Sector 1, pentru cauză ilicită și imorală.

Susține reclamanta că în circumstanțele prezentate, pârâta B. fiind aceea care a convenit cu pârâta A. să fie evacuată din imobil, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în timp ce se derula primul litigiu între părți atestă fără dubiu caracterul ilicit și imoral al acestui act juridic, cu atât mai mult cu cât pârâta B. G. a fost cercetată penal și condamnată pentru astfel de practici ilegale.

La baza acestui contract stă o cauză nelicită și imorală, ce este sancționată atât de art. 966 din vechiul cod civil, cât și de art. 1.236 din noul cod civil, care definește cauza ilicită ca fiind cea contrară legii și ordinii publice, arătând că este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Între cele două pârâte a existat o convenție de a înstrăina imobilul pentru a împiedica o eventuală redobândire a acestuia în urma demersului procesual, intenția fiind aceea de a o păgubi, de a-i prelua imobilul prin fraudă și conduită ilegală.

Art.1.238 alin. 2 NCC reglementează sancțiunea stabilită de legiuitor în asemenea cazuri: „cauza ilicită și imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună” și, având în vedere situația prezentată și conduita pârâtelor rezultă că acest contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.

1. petitul privind revendicarea imobilului din . nr. 52 Sector 1, de la pârâta B. G..

Arată reclamanta că această cerere este pe deplin justificată atâta vreme cât pârâtele nu au dat dovadă de bună credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. 2644/11.10. 1995, act juridic ce are ca bază o cauză ilicită și imorală, în cauză fiind incidente prevederile art. 563 din Noul cod civil, în vechea reglementare art. 480 și următoarele din Codul civil.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1.293 NCC, 948 C.civ., art. 6 din Convenția Europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția EDO art. 289 NCC, art.1293 NCC, Dec. 223/1974, Dec. 40/1953 privind notariatele de stat, art.254 NCC, art.921, art.948, art.966 Cod civil.

Pârâta B. G. a formulat întâmpinare prin care a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la aspecte deja soluționate în mod irevocabil în litigii anterioare și, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a arătat că primul dosar soluționat irevocabil, în care s-au rezolvat chestiuni puse din nou în discuție în prezenta cauză, este cel indicat și de reclamantă:

- fond - dosar nr. 510/1995 al Judecătoriei Sector 1 București - soluționat prin sentința civila nr. 9685/5.10.1995; apel - dosar nr._/1995 al Tribunalului București, Secția a IlI-a Civilă - soluționat prin decizia civila nr. 717A/11.03.1996;

- în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare, fond - dosar nr. 6885/1996 al Judecătoriei Sector 1 București - soluționat prin sentința civila nr. 8598/30.06.1997; apel - dosar nr. 6140/1997 al Tribunalului București, Secția a IlI-a Civilă, soluționat prin decizia civila nr. 323A/03.02.1998; recurs - dosar nr. 1562/1998 al Curții de Apel București, Secția a IlI-a Civilă - soluționat prin decizia civilă nr. 1059/02.06.1998.

În acest dosar părți au fost Măruțescu I. și A. A., și a avut același obiect și cauză cu dosarul prezent, care are în plus câteva capete de cerere suplimentare asupra cărora instanțele s-au pronunțat anterior, în considerentele hotărârilor, chiar dacă nu au fost trecute în mod distinct ca și capete de cerere separate.

Întrucât i-a fost transmisă proprietatea imobilului în cauză, în calitate de având-cauză înțelege să invoce în apărare și mijloacele de apărare ce pot fi invocate sau numai constatate a fi îndeplinite în favoarea persoanei de la care a preluat calitatea de proprietar, pârâta A. A..

În acest litigiu, au fost respinse, în mod irevocabil, cererile reclamantei privind: constatarea că este singura și valabila proprietară a imobilului din .. 52, sector 1, moștenit de la tatăl sau A. H.; constatarea nulității testamentului olograf întocmit în favoarea paratei A. A. la 23 ian 1981 și, pe cale de consecință, constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 emis la 17 decembrie 1981; constatarea că numai reclamanta este moștenitoarea tuturor bunurilor defunctului A. H., conform recunoașterii exprese a paratei A. A.; obligarea pârâtei A. A. să-i predea toate bunurile succesiunii, respectiv imobilul din . nr. 52 și bunurile mobile.

Cu privire la toate aceste capete de cerere există autoritate de lucru judecat iar reclamanta nu poate provoca o nouă judecată doar mărind cadrul procesual.

Al doilea dosar principal soluționat irevocabil, în care s-au rezolvat chestiuni puse din nou în discuție în prezenta cauză, este (în fond după casare și după declinarea competenței) dosarul nr._/4/2008, soluționat prin sentința civila nr. 1319/27.02.2009, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului - decizia civila nr. 334/23.03.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și a recursului - decizia civilă nr.1340R/18.10.2010, pronunțată de Curtea de Apel București.

În acest dosar, în care părți au fost reclamanta Măruțescu I., pârâta A. A. și Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane, s-a solicitat, printre altele constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 și constatarea calității reclamantei de moștenitoare în raport de succesiunea defunctei A. A..

Instanțele au stabilit cu titlu irevocabil că:

- „potrivit certificatului de moștenitor nr. 1828/17.12.1981 emis de Notariatul de Stat cil Sectorului 1 București, intervenienta A. A. are calitatea de unic moștenitor al acestuia (A. H.), ca legatar universal, reclamanta fiind străină de succesiune în conformitate cu art. 700 C. civ.”

- „Fiind descendent de gradul I, reclamanta are vocație succesorală la moștenirea părinților săi, însă calitatea de moștenitor ar fi trebuit consolidată prin acceptarea expresă sau tacită a moștenirii în termenul legal, de 6 luni de la deschiderea fiecărei succesiuni, în conformitate cu art. 700 C.civ.

Cum la dosar nu s-a depus nici o declarație de opțiune succesorală din partea reclamantei, iar din probatoriul administrai nu a rezultat nici săvârșirea de către aceasta, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 C.civ., a unor acte de acceptare tacită a moștenirii de pe urma mamei sale, instanța a reținut ca solicitarea reclamantei de a se constata calitatea sa de moștenitoare a defunctei A. A. este neîntemeiată, neacceptarea moștenirii în termenul legal echivalând cu stingerea titlului sau de moștenitor cu efect retroactiv.”

- „Cât privește solicitarea de anulare a certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, referitor la dezbaterea succesiunii defunctului A. H., instanța a reținut ca nici pentru aceasta moștenire reclamanta nu a probat manifestarea sa de voința a o accepta, expres sau tacit, acceptarea moștenirii în termen de 6 luni de la deschiderea moștenirii fiind necesara pentru consolidarea titlului de moștenitor și în cazul unui testament.”

- „Mai mult, în motivarea sentinței civile nr. 8598/1997 a Judecătoriei Sector 1 București, definitiva și irevocabila s-a reținut ca testamentul lăsat de defunct în favoarea reclamantei nu a putut produce efecte juridice întrucât la data întocmirii sale erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 39/1974 și ale Decretului nr. 223/1974.”

Instanța de apel a concluzionat, prin decizia civilă nr. 334/23.03.2010, că „Apelanta reclamanta, în calitate de descendent de gradul I al defuncților A. A. și A. H. avea vocație succesorala la moștenirea acestora, dar sub condiția acceptării - exprese sau tacite în termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru opțiunea succesorala. Apelanta nu a făcut dovada acceptării exprese a succesiunii, prin declarație în acest sens, și nici nu a invocat acte sau fapte de acceptare tacita în sensul art. 689 C.civ.”

Chestiunile invocate prin prezenta cerere de chemare în judecata sub forma unor capete de cerere separate nu au fost doar invocate incidental în cele doua cauze principale soluționate anterior în mod irevocabil ci au fost efectiv tranșate prin mai multe hotărâri judecătorești, rezolvării date de către instanțele de judecată acestor situații juridice atașându-li-se autoritatea de lucru judecat, respectiv opozabilitatea erga omnes a hotărârilor respective.

Răspunzând punctual susținerilor reclamantei, pârâta a arătat următoarele:

1. Simulația testamentului a fost invocată în dosarul nr. 510/1995 al Judecătoriei Sector 1 București, susținerile reclamantei fiind neîntemeiate întrucât art. 1175 din Codul civil, privind simulația, este inaplicabil testamentului care este un act unilateral "intuitu personae”, astfel încât nu se poate face dovada că, instituind-o legatar universal pe A. A., în realitate testatorul a vrut sa conserve drepturile succesorale ale reclamantei.

Caracterul convențional este de esența simulației și atât doctrina cât și literatura de specialitate sunt clare și constante în privința inaplicabilității simulației actelor juridice unilaterale; chiar în cazul în care printr-o opinie diferită decât cea consacrată, s-ar considera ca se poate accepta de principiu ca simulația este posibila în domeniul actelor de ultima voința, este de subliniat că și în cazul testamentelor simulația presupune un acord de voința - realizat în cadrul actului secret, între dispunător și legatarul aparent.

Prin urmare, în afara testamentului propriu-zis (actul public) ar trebui sa existe un acord (actul secret) intre dispunător și legatarul aparent. Nu exista simulație fără acordul dintre dispunător și institut.

În ceea ce privește cel de-al doilea act, respectiv testamentul olograf datat 15 februarie 1979, mai multe instanțe judecătorești s-au pronunțat deja asupra lipsei acestuia de efecte juridice, existând și în privința aceasta autoritate de lucru judecat.

Reclamanta se contrazice în cererile sale, având în vedere ca pe de o parte, solicita constatarea simulației testamentului olograf datat 23 ianuarie 1979 și invocarea ca act secret și valabil a testamentului olograf datat 15 februarie 1979, iar pe de alta parte invoca faptul ca testamentul din 23 ianuarie 1979 ar fi fost revocat prin testamentul din 15 februarie 1979.

Or, un act public nu poate fi revocat printr-un act secret ulterior. Actul public nu poate fi niciodată anterior actului secret, pentru simplul motiv ca în asemenea cazuri nu mai exista simulație, ci modificarea unui act anterior (public) de către unul posterior (secret).

Ceea ce invocă în realitate reclamanta, este întocmirea celui de-al doilea testament, din 15 februarie 1979, considerat valabil prin constatarea simulației, este necesitatea simulației în scopul eludării dispozițiilor Decretului 223/1974.

Or, instanțele de judecata au hotărât cu autoritate de lucru judecat că, în raport de data deschiderii succesiunii lui A. H. - 24.05.1981 și de faptul ca la acea dată reclamanta se afla în Canada definitiv, aceasta situație de fapt avea semnificația în planul dreptului substanțial incapacitatea reclamantei de a dobândi prin moștenire ab intestat, cât și prin lege, terenuri sau construcții.

Judecătoria Sector 1, prin sentința civila nr. 8598/30.06.1997 pronunțata în dosarul nr. 6885/1996 hotărăște că:

„Dispoziția legală care la acel moment reprezenta sediul acestei materii este art. 13 din Lg. 39/1974 și D. 323/1974.

Conform art. 5 din Decr. 223/1974 (abrogat în decembrie 1989) orice act juridic (ca negotium iuris) făcut în frauda dispozițiilor sale este nul; aici își găsește eficienta un principiu vechi de 2000 ani și exprimat prin adagiul “fraus omnia corrumpit ”.

Pe aceasta filiație de idei, testamentul din 15.02.1979 fiind lovit de nulitate absoluta, nu este susceptibil de a produce efecte juridice deoarece cauza de nulitate fiind contemporana cu însuși momentul nașterii sale îl face nevalabil, nici un efect juridic neputând astfel să se producă sau daca s-a produs fiind desființat retroactiv (ex tunc); și revocarea testamentului din 24.01.1979 care l-a revocat pe cel din 23.01.1979 făcut în favoarea paratei A. A. are același regim juridic ( este lovit de nulitate) ca și cel din 15.02.1979. ”

Instanțele au stabilit cu titlu irevocabil, atât nulitatea testamentului în favoarea reclamantei Măruțescu I. (astfel că în urma simulației nu mai poate invoca dobândirea testamentara a moștenirii), cât și faptul ca reclamanta Măruțescu I. este străină atât de moștenirea lui A. H., cât și de moștenirea mamei sale, în baza art. 700 din Codul civil, prin neacceptarea nici expresa și nici tacita a moștenirii (astfel că în urma simulației nu poate invoca nici dobândirea legală a moștenirii).

2. In ceea ce privește solicitarea de constatare ca voința reală a defunctului A. H. a fost aceea de a lăsa întreaga sa avere reclamantei, se arată că reclamanta nu precizează voința interna a cărui act solicita a fi constatată.

În ceea ce privește voința interna a testamentului olograf din 23.01.1979, având în vedere ca este vorba despre un act unilateral, nu se poate vorbi de o alta voința interna a celui care a făcut actul.

Faptul ca ulterior, voința interna a defunctului a fost de a lăsa întreaga sa avere fiicei sale Măruțescu I. rezulta din testamentul olograf întocmit în data de 15.02.1979, iar A. A. nu a contestat existența testamentul olograf din data de 15.02.1979 și a voinței interne a defunctului potrivit acestui testament, neinvocând vreo rezerva mentala a defunctului, sau alt viciu de consimțământ.

Analizarea voinței interne a părților unui act are loc doar în contextul în care se contestă consimțământul valabil al dispunătorului or, s-a stabilit cu titlu irevocabil că la încheierea testamentului din 23.01.1979 consimțământul dispunătorului a fost valabil.

De altfel, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1059/2.06.1998 data în dosar nr. 1562/1998 hotărăște cu titlu irevocabil că: „Dacă s-ar fi analizat cele 2 hotărâri, s-ar fi înțeles cel puțin că, după 17 ani, nu se mai poate invoca revocarea unui testament anterior de unul posterior făcut la 15.02.1979 de defunct în favoarea recurentei-reclamante.

Instanțele au reținut culpa recurentei-reclamante în cauza, motiv pentru care s-a respins și ulterior s-a menținut sentința fondului.

Deși recurenta-reclamanta avea cunoștința de testamentele întocmite de defunct în favoarea intimatei-parate, nu a acționat pentru a le anula, și nici nu a avut aceasta intenție din moment ce părăsise fraudulos tara, și în acea perioada deja se aplicau dispozițiile Decretului nr. 223/1974, efectul fiind ca imobilul ar fi trecut în proprietatea statului.

Dar certificatul de moștenitor a fost emis în baza unor testamente neatacate la acea data și care au produs efecte juridice.»

Susține pârâta și că este prescris dreptul la acțiune al reclamantei în acțiunea având ca obiect constatarea voinței interne a dispunătorului la întocmirea unui testament încheiat în urma cu mai mult de 34 de ani și care a produs mai multe efecte juridice.

3. In ceea ce privește solicitarea de constatare a caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1974, pârâta arată că actul normativ a fost abrogat în decembrie 1989 și că evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat se face doar în contextul invocării nevalabilității titlului de preluare al unui imobil de către statul roman, context ce nu se regăsește în speță.

Pe de alta parte, în condițiile în care instanțele au respins, irevocabil, cererea reclamantei de constatare a calității de moștenitor al părinților săi ca urmare a neacceptării succesiunii acestora, o astfel de evaluare este lipsita de orice finalitate.

De altfel, în considerentele deciziei civile nr. 1059/2.06.1998, se reține că „propria culpa a recurentei-reclamante în eludarea dispozițiilor legale existente în perioada 1979-1989, anulează practic orice critică asupra hotărârilor pronunțate în cauză, neputându-se susține că abrogarea Decretului nr. 223/1974, prin Decretul nr. 9/31.12.1989, ar readuce-o pe aceasta din nou în situația anterioară, de unica moștenitoare a defunctului său tata. ”, soluție valabilă și în cazul constatării faptului ca Decretul 223/1974 era un act abuziv.

4. Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 8182/1981, pârâta a arătat că există autoritate de lucru judecat, aceeași solicitare fiind respinsă în mod definitiv și irevocabil atât în dosarul 6885/1996 al Judecătoriei Sector 1 (fost 510/1995 în primul ciclu procesual), cât în dosarul nr._/4/2008 al Judecătoriei Sector 4 București ( fost_ ).

În considerentele tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate în aceste dosare sunt arătate motivele pentru care instanțele au respins cererea de constatare a nulității absolute a acestui certificat de moștenitor și l-au consolidat cu titlu irevocabil ca fiind un certificat de moștenitor emis cu respectarea dispozițiilor legale.

5. Referitor la solicitarea de constatare a acceptării tacite, de către reclamantă, a succesiunii defunctului A. H., pârâta a arătat că această solicitare a făcut obiectul dosarului soluționat irevocabil prin decizia nr. 1304R/18.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, fiind respins ca nefondat a recursul declarat de Măruțescu I. împotriva deciziei nr. 334/23.03.2010 în care se reține că „Apelanta reclamanta, în calitate de descendent de gradul I al defuncților A. A. și A. Harambie avea vocație succesorala la moștenirea acestora, dar sub condiția acceptării - exprese sau tacite în termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru opțiunea succesorala. Apelanta nu a făcut dovada acceptării exprese a succesiunii, prin declarație în acest sens, și nici nu a invocat acte sau fapte de acceptare tacita în sensul art. 689 C.civ.”

6. A arătat pârâta că există autoritate de lucru judecat și cu privire la capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de moștenitoare legala a defuncților A. H. și A. A., întrucât prin decizia nr. 1304R/18.10.2010 pronunțata în dosarul nr._/4/2008, Curtea de Apel București a stabilit irevocabil că: „Instanța de apel a reținut în mod corect ca reclamanta nu a făcut dovada acceptării exprese sau tacite a succesiunii părinților săi și în absenta acestei dovezi dispozițiile art. 653 Cod civil rămân fără efect juridic.»

7.În ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995, pârâta a arătat că actul juridic este valabil încheiat, la momentul întocmirii lui fiind respectate toate condițiile legale iar cererea reclamantei reprezintă un abuz de drept, urmând să solicite, pe cale separata, daune pentru toate prejudiciile ce i-au fost aduse de reclamantă prin acțiunile și cererile sale.

8. Pe capătul de cerere privind revendicarea, pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității și tardivității arătând că timp de 15 ani de la soluționarea definitiva și irevocabilă, prin decizia pronunțată la data de 02.06.1998 în dosarul nr. 1562/1998 al Curții de Apel București, prin care i s-a respins acțiunea în revendicarea aceluiași imobil, aceasta nu a promovat nici un fel de acțiune împotriva sa și nu i-a tulburat în nici un fel posesia și folosința imobilului din .. 52.

A arătat pârâta că este proprietar tabular al imobilului, fiind înscrisă în cartea funciară și subliniază că s-a împlinit termenul de 10 ani pentru uzucapiunea de scurtă durată, reclamanta locuind pe raza aceleiași unități teritoriale, dar și, prin joncțiunea posesiilor celor 2 pârâte, s-a împlinit și uzucapiunea de lunga durată.

A arătat că, deși invocă dispozițiile art. 563 din Noul cod civil, reclamanta nu este proprietarul imobilului, iar ea nu îl deține fără drept, ci are calitatea de proprietar din anul 1995, timp de 18 ani reclamanta nu i-a contestat această calitate și, mai mult, există o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut autoarei sale dreptul de a păstra imobilul.

Făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâta a subliniat faptul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului îl constituie principiul securității raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

În cazul de față, nu se pune problema ca ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, pentru ca instanțele sa fie puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În cazul de față instanța trebuie sa aibă în vedere ca prevalează și posesia îndelungata și de buna-credința a paratelor iar Curtea Europeana a Drepturilor Omului a arătat că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și urm. Noul C.pr.civ.

Pârâta A. A. nu a formulat întâmpinare în fața primei instanței.

Prin sentința civilă nr. 247/25.02.2014 Tribunalul București Secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta B. G. și a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu de instanță, cu privire la primul și al patrulea petit al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea intervenirii simulației la încheierea testamentului olograf datat 23 ianuarie 1979 și constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr._/1981 ca efect al simulației testamentului și pentru cauză ilicită și imorală.

A admis, în raport de dispozițiile art.35 din Codul de procedură civilă, excepția inadmisibilității celui de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, privind constatarea voinței reale a autorului reclamantei, în sensul de a se constata că voința acestuia a fost de a lăsa întreaga sa avere reclamantei.

A admis excepția lipsei de interes a celui de al treilea petit al cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului abuziv al Decretului nr.223/1974.

A admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitele 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea acceptării tacite a succesiunii defunctului A. Harlambie de către reclamanta V. I. și a calității acesteia de unic moștenitor al defunctului său tată.

A admis excepția lipsei de interes a celui de al șaptelea petit al cererii de chemare în judecată, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.2995.

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere (petitul 8 al cererii de chemare în judecată), privind obligarea pârâtei B. G. să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr.52, sector 1.

A respins în consecință cererea formulată de reclamanta Măruțescu I. în contradictoriu cu pârâtele A. A. și B. G., a obligat reclamanta la 3.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta B. G..

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele, în aplicarea dispozițiilor art.248 alin.(1) C.pr.civ.

1. constatarea intervenirii simulației la încheierea de către defunctul A. H., la data de 23 ianuarie 1979, a testamentului olograf ce a stat la baza certificatului de moștenitor nr.1828/1981, emis în favoarea pârâtei A. A., desemnată legatar universal.

Referitor la această solicitare au fost invocate două excepții de fond: excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta B.în raport de litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr.1059/02.06.1998 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosar nr.1562/1998 și excepția lipsei de interes, invocată de instanță.

Verificând îndeplinirea fiecăreia dintre cele trei condiții a căror întrunire este impusă de art.431 din Cod de procedură civilă, instanța a constatat că excepția este neîntemeiată întrucât, deși între cele două litigii există identitate de părți, în aceleași calități, chiar dacă în prezentul litigiu pârâta A. A. este chemată în judecată împreună cu pârâta B. G., succesor cu titlu particular al imobilului din . nr.52, sector 1, vizat de testamentul în discuțieși de obiect, fiind vizat dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma testatorului A. H., nu există identitate de cauză întrucât, deși a fost invocată la termenul din 30 martie 1995 (fila 109), valabilitatea testamentului olograf din data de 23 ianuarie 1979, lăsat de A. H. pârâtei A. A., nu a fost analizată în litigiul anterior prin prisma dispozițiilor art.1175 din Codul civil, în vigoare la momentul întocmirii sale (conform art.109 din Legea nr.71/2011, art.1293 din Noul Cod civil nu este incident în cauză).

Tribunalul a apreciat, însă, întemeiată, excepția lipsei de interes, înțelegându-se prin interes folosul practic pe care-l are o persoană pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, întrucât, atâta vreme cât prin hotărâre irevocabilă s-a reținut că este străină de moștenirea părinților săi pentru că nu a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art.700 alin.1 din Codul civil (sentința civilă nr.8598/30.06.1997, definitivă prin respingerea apelului - decizia civilă nr.323 A/1998 și irevocabilă prin respingerea recursului – decizia civilă nr.1059/02.06.1998), eventuala constatare a caracterului simulat al testamentului lăsat în favoarea pârâtei A. A., cu consecința anulării certificatului de moștenitor nr. _/1981, nu este de natură a-i conferi vreun drept asupra imobilului succesoral, situat în . nr.52, sector 1.

1. constatarea faptului că voința reală a defunctului A. H. a fost aceea de a lăsa întreaga sa avere, constituită din imobilul situat în .. 52 și locul de concesiune situat în Cimitirul B. fig. 97 loc. 81 reclamantei;

Referitor la această solicitare a fost invocată o excepție de procedură - excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile art.35 din Codul de procedură civilă, invocată de instanță și o excepție de fond - excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă.

Potrivit art.248 alin.1 Cod procedură civilă se cercetează mai întâi excepțiile de procedură și, în acest context, Tribunalul a apreciat întemeiată excepția inadmisibilității întrucât solicitarea reclamantei nu vizează constatarea existenței sau inexistenței unui drept, ci se cere instanței să se pronunța asupra voinței testatorului, solicitare inadmisibilă ca cerere de sine stătătoare.

În consecință, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, soluție în raport de care a arătat că nu se mai impune analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune.

1. constatarea caracterului abuziv al decretului nr.223 /1974;

Referitor la acest capăt de cerere a fost invocată excepția lipsei interesului, excepție întemeiată, întrucât Decretul 223/1974 a fost declarat abuziv prin art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 astfel cum este interpretat de art.1 pct.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare unitară a actului normativ.

1. constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr._/1981 emis de Notariatul de Stat Sector 1, prin care pârâta A. A. a fost considerată drept moștenitoarea lui A. H., ca efect al simulației testamentului întocmit la data de 17 decembrie 1981 și pentru cauză ilicită și imorală.

Referitor la această solicitare au fost invocate două excepții de fond: excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta B.în raport de litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr.1059/02.06.1998 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosar nr.1562/1998 dar și în raport de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr._/4/2008 al Judecătoriei sectorului 4 București și excepția lipsei de interes, invocată de instanță.

Pentru considerentele reținute în analiza acelorași excepții invocate în raport de primul petit al cererii de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat și întemeiată excepția lipsei interesului.

1. constatarea acceptării tacite a succesiunii defunctului A. H., decedat la data de 24.05.1981, de către reclamantă

și

1. constatarea calității reclamantei de moștenitoare legală, în calitate de fiică, a defuncților A. H. și A. A..

Cu privire la ambele capete de cerere pârâta B. G. a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr._/4/2008, excepție pe care Tribunalul a găsit-o întemeiată câtă vreme în alte două litigii soluționate irevocabil, s-a statuat că reclamanta Măruțescu I. nu a probat manifestarea sa de voință de a accepta, expres sau tacit, succesiunea părinților săi în termenul de 6 luni prevăzut la art.700 din Codul civil, necesară pentru consolidarea titlului de moștenitor atât în cazul moștenitorilor legali cât și în cazul moștenitorilor testamentari (sentința civilă nr.8598/30.06.1997, definitivă și irevocabilă, decizia civilă nr.334/23.03.2010, irevocabilă prin decizia civilă 1304R/18.10.2010, ambele pronunțate în dosar nr._/4/2008).

Astfel cum art.430 alin.2 Cod de procedură civilă, autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină (considerente decisive), inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (considerente decizorii).

Sentința civilă nr.8598/30.06.1997 a fost deja evocată în analiza excepției lipsei interesului pe capetele de cerere privind simulația testamentului și nulitatea certificatului de moștenitor emis în favoarea pârâtei A. A..

În ceea ce privește litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr._/4/2008 se constată că la dosar nu a fost depusă nici copia acțiunii și a cererii completatoare și nici sentința civilă nr.1319/27.02.2009, pronunțată în al doilea ciclu procesual, ci numai hotărârile pronunțate de instanțele de control judiciar, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, căile de atac declarate de reclamanta Măruțescu I., hotărâri judecătorești în care se arată:

„In ceea ce privește prima critică, potrivit căreia prima instanță nu a constatat că reclamanta este fiica descendentă a părinților săi A. A. și A. H., Tribunalul constată că această solicitare nu a făcut obiectul unui capăt separat de cerere, astfel încât instanța să se pronunțe și cu privire la aceasta cerere în constatare. Mai mult decât atât, in considerentele hotărârii, prima instanță a reținut calitatea apelantei reclamante de descendentă a defuncților A. A. și A. H.. Prin urmare, Tribunalul apreciază că această critică este nefondată.

In ceea ce privește celelalte critici ale sentinței apelate, Tribunalul reține că, în esență, apelanta susține că nelegal prima instanță a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că a acceptat succesiunea părinților săi în termen, fără a lua în considerare art.653 c. civ., potrivit căruia ascendenții și descendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului.

Față de aceste critici,Tribunalul apreciază ca în mod legal și temeinic a reținut prima instanță ca art.653 c.civ. nu are relevanță cu privire la cercul persoanelor cu vocație la moștenirea unui defunct.

Astfel, în dreptul românesc, atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral operează de drept din momentul deschiderii succesiunii. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne niciun moment fără titular. Dar, cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii succesiunii, ea nu are caracter definitiv si obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că „nimeni nu este obligat a face acceptare a unei moșteniri ce i se cuvine”( art.686 c.civ.). Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opțiune succesorală - între consolidarea titlului de moștenitor, prin acceptarea moștenirii (acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) și desființarea acelui titlu prin neacceptare sau renunțare la moștenire.

In speță, apelanta reclamantă, in calitate de descendent de gradul întâi al defuncților A. A. și A. H., avea vocație succesorală la moștenirea acestora, dar sub condiția acceptării - exprese sau tacite - în termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru dreptul de opțiune succesorală. Apelanta nu a făcut dovada acceptării exprese a succesiunii, prin declarație în acest sens, și nici nu a invocat acte sau fapte de acceptare tacită în sensul art. 689 c.civ. Prin urmare, față de considerentele anterioare, Tribunalul nu va reține ca întemeiate susținerile apelantei potrivit cărora, calitatea succesorala a descendenților poate fi dovedita numai prin certificatul de naștere, nefiind nevoie de hotărâre judecătorească sau certificat notarial în acest sens.” (decizia civilă nr.334/23.03.2010)

„Critica vizând interpretarea dispozițiilor art.653 Cod civil este, de asemenea, nefondată.

Instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada acceptării exprese sau tacite a succesiunii părinților săi și în absența acestei dovezi dispozițiile art.653 Cod civil rămân fără efect juridic.

Este adevărat că reclamanta în calitatea sa de descendent sezinar nu ar fi avut nevoie, spre a intra în posesia moștenirii, să ceară eliberarea unui certificat de moștenitor.

Însă, aceasta nu s-a aflat niciodată de la data decesului părinților săi în posesia bunurilor succesorale, caz în care asupra sa efectele sezinei nu se produc, sezina având caracter individual, succesiv și retroactiv, ceea ce presupune că, în condițiile în care moștenitorul chemat în primul rând renunță sau rămâne în inacțiune, acesta este reputat că nu a fost niciodată moștenitor, iar eredele următor poate retroactiva odată cu moștenirea și sezina, din ziua deschiderii moștenirii.(…)

Transmisiunea activă a succesiunii operează de plin drept, din momentul deschiderii succesiunii însă cu considerarea dreptului de opțiune succesorală, care se aplică tuturor categoriilor de moștenitori, inclusiv descendenților.”

Aceste considerente explică și susțin soluția de respingere a cererii de constatare a calității reclamantei Măruțescu I. de moștenitor al mamei sale (considerente decisive), având caracter de considerente decizorii în ceea ce privește inexistența calității acesteia de moștenitor al tatălui său, A. H., analizată inclusiv sub aspectul incidenței art.653 și art.689 din Codul civil, temeiuri de drept invocate, din nou, în prezenta cauză.

Lucrul judecat atrage exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie posibil; astfel cum s-a arătat în jurisprudență, „la fundamentul autorității de lucru judecat se află imutabilitatea jurisdicțională, ceea ce înseamnă că ceea ce a fost deja tranșat de către instanță nu mai poate face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanță”, existând autoritate de lucru judecat chiar și atunci când partea nu a invocat toate mijloacele de apărare care se puteau ridica în cauza respectivă.

Prin urmare aceste două petite ale cererii de chemare în judecată au fost respinse în consecință.

1. constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de Stat Sector 6, încheiat între pârâtele A. A. și B. G., prin care a fost înstrăinat imobilul situat în București .. 52 Sector 1, pentru cauză ilicită și imorală.

Din oficiu, Tribunalul a invocat excepția lipsei de interes a acestui capăt de cerere, excepție pe care o apreciază întemeiată atâta vreme cât eventuala constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare nu este de natură a conferi reclamantei vreun drept asupra imobilului din . nr.52, sector 1, care ar reintra în patrimoniul vânzătorului, pârâta A. A., or, astfel cum deja s-a arătat, prin interes se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o persoană pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

1. revendicarea imobilului din . nr. 52 Sector 1, de la pârâta B. G..

Au fost invocate excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și tardivității, excepții de fond întrucât, inclusiv argumentele aduse în susținerea excepției inadmisibilității, invocată de pârâtă alături de excepția tardivității, vizează dreptul reclamantei la acțiune.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu, Tribunalul a constatat că reclamanta nu are niciun drept asupra imobilului revendicat, ce a aparținut soților A. H. și A. A., a intrat, prin succesiune, în proprietatea pârâtei A. A., conform certificatului de moștenitor nr._/1981 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București și, în prezent, se află în proprietatea pârâtei B. G., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de Stat Sector 6, București.

Prin urmare, reclamanta nu este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății prin acest capăt de cerere, astfel că excepția este întemeiată și urmează a fi admisă, soluție în raport de care nu se mai impune analizarea excepțiilor inadmisibilității și tardivității, invocate de pârâtă.

În temeiul art.453 alin.1 și art.451 alin.2 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus obligarea reclamantei la plata, către pârâta B. G., a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus la jumătate, sumă pe care a apreciat-o corespunzătoare activității desfășurate de doamna avocat B. D. în raport de circumstanțele cauzei.

Împotriva sentinței civile nr. 247/2014 a formulat apel reclamanta Măruțescu I., în motivarea căruia a susținut următoarele critici:

Instanța de fond prin sentința supusă controlului judiciar conform dispozițiilor art. 248 alin. 1 C. pr. civ. s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate din oficiu și asupra excepțiilor formulate de către intimata pârâtă B. G., prin avocat.

Excepțiile invocate nu sunt incidente în cauza dedusă judecății.

Din succesiunea cronologică a litigiilor declanșate de apelanta-reclamantă în anul 1995 se poate constata că toate capetele de cerere cu care a investit instanța de judecată nu au făcut obiectul cercetării judecătorești în litigiile anterioare.

Instanța de fond nu a supus analizei sentințele pronunțate anterior, făcând numai aprecieri sumare, cu toate că apelanta-reclamantă prin avocat a depus la instanță concluzii scrise amplu prezentate și motivate care confirmau cele susținute în pledoaria efectuată la data de 18.02.2014, instanța admite excepțiile fără o analiză a argumentelor apelantei –reclamante privind respingerea excepțiilor.

Conform dispozițiilor art. 425 lit. b c. pr. civ: hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de fond nu a răspuns la toate apărările formulate de apelanta-reclamantă în susținerile făcute privind respingerea excepțiilor invocate.

De asemenea, este de reținut că instanța de fond a ridicat din oficiu la termenul din data de 15 octombrie 2013 excepțiile: lipsei de interes pentru primul capăt de cerere, excepția inadmisibilității privind capătul de cerere privind constatarea voinței reale a defunctului A. H., excepția lipsei de interes privind capătul de cerere privind caracterul abuziv al Decretului 223/1974, excepția lipsei de interes privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr._/1981, excepției lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de stat Sector 6 și excepția lipsei calității procesuale active privind revendicarea.

Instanța de fond a ridicat din oficiu aceste excepții fără nici o motivare, fapt ce se poate observa din chiar conținutul încheierii dată la data de 15.10.2013, ceea ce dovedește încălcarea principiului contradictorialității și principiul dreptului la apărare, motivarea excepțiilor fiind efectuată numai prin considerentele sentinței atacate nefiind supuse dezbaterii în ședința de judecată.

Instanța de fond la termenul din data de 18.02.2014 când a avut loc ședința de dezbateri a dat cuvântul părților pe excepții fără a motiva excepțiile invocate din oficiu.

Apelanta-reclamantă arată că în aceste împrejurări au fost vătămați în drepturile procesuale atâta timp cât nu au cunoscut poziția instanței cu privire la excepțiile invocate din oficiu, fiind privați astfel de dreptul la apărare, fapt dovedit si prin considerentele sentinței atacate unde nu se regăsesc motivele pentru care s-au înlăturat argumentele acesteia în susținerea respingerii excepțiilor invocate din oficiu de către instanța de fond și nici argumentele privind înlăturarea apărărilor cu privire la excepțiile invocate de către intimata pârâtă B. G..

Apelanta-reclamantă apreciază că față de aceste considerente sunt incidente dispozițiile art. 174 C.pr.civ, urmare a nerespectării de către instanța de fond a dispozițiilor art.425 C.pr.civ.

Referitor la litigiile anterioare apelanta-reclamantă solicită să se rețină următoarele:

Referitor la primul dosar nr.510/1995 ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit: să se constate că apelanta-reclamantă este singura proprietară a imobilului din . nr. 52, Sectorul 1; să se constate nulitatea absolută a testamentului olograf întocmit în favoarea pârâtei de către defunctul A. H. la 23.01.1979 și a Certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 emis la 17 decembrie 1981; să se constate că numai apelanta-reclamantă este moștenitoarea tuturor bunurilor rămase din succesiunea defunctului ei tată dr. H. A.; să fie obligată pârâta A. A. să-i restituie bunurile personale pe care le-a adus în imobil; să se dispună evacuarea pârâților din imobil.

D. temei juridic au fost invocate dispozițiile art. 653 c. civ., art. 480 c. civ. art. 1175, 1176 c. civ.

Această acțiune a făcut obiectul Dosarului 510/1995, soluționat de către Judecătoria Sectorului 1 prin sentința civilă nr. 9685/5.10.1995, unde s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, în concluzie litigiul a fost soluționat pe excepție, neoperând nici o autoritate de lucru judecat așa cum a încercat reprezentanta pârâtei să menționeze în ședința de dezbateri la termenul din data de 18.02.2014.

Sentința civilă nr. 9685/5.10.1995 a fost supusă apelului și prin Decizia civilă nr. 717 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă în Dosarul nr._/1995, instanța a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare.

După casare, dosarul s-a soluționat la Judecătoria Sectorului 1 prin sentința civilă nr. 8598/30.06.1997, prin care instanța a respins acțiunea, sentință ce a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1059/2. Iunie 1998.

În esență, instanțele au respins cererea pe două motive, faptul că ambele testamente lăsate de defunctul tată al apelantei-reclamante, respectiv testamentul lăsat pârâtei A. A. la data de 23.01.1979 și testamentul întocmit în favoarea apelantei reclamante întocmit la data de 15.02.1979 nu apar ca fiind valabile întrucât s-a urmărit de defunctul ei tată să fraudeze legea, în speță Decretul 223/l974 și faptul că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada că a acceptat tacit succesiunea și acest lucru s-a întâmplat tocmai pe motiv că instanțele nu au fost investite a se pronunța asupra acceptării tacite a moștenirii, conform dispozițiilor art. 112 C.pr.civ. așa cum s-a procedat prin prezenta acțiune, astfel încât nu se puteau admite excepțiile invocate din oficiu de către instanța de judecată și de către intimata pârâtă B. G..

Acestea au fost singurele argumente ale instanțelor, fapt ce denotă că pentru prezenta cerere nu operează autoritatea de lucru judecat și niciuna din excepțiile invocate admise de către instanța de fond.

Apelanta-reclamantă solicită a se constata că prin cererile anterioare, instanțele nu s-au pronunțat pe simulație, nu s-au pronunțat cu privire la acceptarea tacită a moștenirii, pentru că efectiv nu au fost investite cu aceste capete de cerere, dimpotrivă respingerea cererilor au avut drept argumente motivul că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada acceptării tacite a moștenirii.

Or, ca apelanta-reclamantă să facă dovada acceptării tacite trebuia să investească o instanță cu o cerere în acest sens, să administreze probe, pentru ca instanța să constate sau nu acceptarea tacită a moștenirii, motiv pentru care apelanta-reclamantă a formulat un capăt distinct de cerere privind acest aspect, situație ce nu a fost cercetată până în prezent de nici o instanță din România.

Acesta a fost și motivul pentru care apelanta-reclamantă a solicitat instanței ca în baza probelor ce urmau a fi administrate, instanța să poată fi convinsă de operarea acceptării tacite, dar accesul la justiție, privind aflarea adevărului asupra acestei situații a fost blocat de către instanța de fond prin admiterea excepțiilor, fără a cerceta fondul litigiului.

Apelanta-reclamantă solicită să se constate intervenția simulației privind încheierea de către defunctul ei tată A. H., decedat la data de 24.05.1981 a Testamentului olograf prin care a lăsat nepoatei, respectiv pârâtei A. A., toate bunurile mobile și imobile ce se vor găsi în masa partajabilă la data decesului și de care s-a prevalat pârâta pentru dobândirea Certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, preluând imobilul situat în București .. 52, Sector 1 și dreptul de concesiune asupra unui loc pentru înhumare la cimitirul B. din fig. 97 loc. 81.

Pârâta B. G., prin avocat, a invocat excepția autorității de lucru judecai, iar instanța a ridicat excepția lipsei de interes.

Cu privire la acest capăt de cerere instanța a respins excepția autorității de lucru judecat dar a admis excepția lipsei de interes, reținând în mod nelegal că instanțele, prin hotărârile anterioare au arătat că apelanta-reclamantă este străină de moștenire, prin neacceptare a succesiunii a apreciat că este lipsit de interes acest capăt de cerere întrucât aceasta nu ar dobândi vreun drept asupra imobilului succesoral.

Acest raționament al instanței este total nelegal întrucât acest capăt de cerere nu trebuie rupt din contextul celorlalte cereri, dimpotrivă, interesul este major întrucât prin clarificarea acestui capăt de cerere vor fi pe deplin clarificate și celelalte cereri adresate instanței de judecată.

Constatarea simulației ar conduce la concluzia că titularul de drept al succesiunii este apelanta-reclamantă ca succesoare legală, în calitate de fiică a defuncților ei părinți, fapt ce ar justifica pe deplin și drepturile succesorale asupra imobilului din litigiu.

Instanța de fond a dat dovadă de un formalism excesiv, ce constituie o încălcare a dreptului la acces la justiție consacrat de art. 21 din Legea fundamentală și dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție prin negarea nejustificată a interesului a folosul practic pe care apelanta-reclamantă l-ar fi dobândit prin admiterea acestui capăt de cerere, care de fapt și de drept ar fi condus și la soluționarea celorlalte cereri adresate instanței de judecată.

Or, atât timp cât până la data declanșării acestui litigiu nici o instanță nu s-a pronunțat asupra simulației, fiind de notorietate că procesul civil este coordonat de principiul disponibilității și că orice capăt de cerere asupra căruia instanța urmează a se pronunța trebuie formulat dacă se raportează la vechiul cod de procedură civilă, dispozițiilor art. 112 C.pr.civ., și art. 194 NCPC.

Neexistând această cerere formulată în ciclurile procesuale anterioare, este evident că nu erau întrunite dispozițiile art. 1201 C.civ. și nici nu putea fi admisă excepția lipsei ele interes invocată din oficiu de către instanța de judecată.

Instanța de fond a admis excepția lipsei de interes, prin motivarea succintă efectuată la fila 22 din considerentele sentinței, fără niciun argument de respingere a susținerilor formulate de apelanta-reclamantă în fața instanței și prin concluziile scrise depuse la dosar.

Instanța prin încheierea din data de 15.10.2013 susține această excepție astfel: "excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea simulației testamentului, indiferent că este invocată autonom sau prin raportare la testamentul revocat." Explicația de instanța de fond nu are la bază un raționament logico-juridic pentru a putea fi analizat atât de părți cât și de instanța de control judiciar.

Interesul stă la baza exercitării dreptului la acțiune, această condiție este definită prin maxima: „Pas d"interet, pas d"action".

Invocarea acestui capăt de cerere trebuie privit în raport de finalitatea ipotezei admiterii acestei cereri ce justifică pe deplin folosul practic urmărit ce va conduce la constatarea valabilității testamentului efectuat de defunctul tată al apelantei - reclamante în favoarea acesteia, consecința fiind și constatarea nulității celor două acte, respectiv a testamentului întocmit în favoarea pârâtei A. A. și a certificatului de moștenitor dobândit de către aceasta, respectiv a Certificatului de moștenitor nr._/1981, emis de Notariatul de Stat Sector 1 de notarul de stat M. D. V. și a actelor subsecvente.

Starea de fapt a apelantei-reclamante atestă că i-a fost nesocotită, negată calitatea de moștenitoare legală față de defunctul ei tată A. H., prin această cerere urmărindu-se un folos practic, recunoașterea acestei calități, interesul este legitim întrucât dreptul la moștenire este garantat de Constituție prin art. 46, și reglementat de art. 659 C.civ., art. 975 NCC.

Apelanta-reclamantă justifică un interes atât legal, redobândirea bunurilor imobile ce îi reveneau de drept, fiind moștenitoare legală având calitatea de descendentă a defunctului, dar și un interes moral acela de a se restabili adevărul în ceea ce privește modalitatea și mijloacele folosite, prin care s-a ajuns la deposedarea acesteia de drepturile legale ce îi reveneau urmare a succesiunii. Apelanta-reclamantă arată că a dovedit astfel că are un interes legitim ocrotit de lege.

Prin malversațiunile folosite de către cele două pârâte, apelanta-reclamantă a demonstrat că a fost încălcată ordinea de drept, prin nesocotirea unui drept fundamental cel al dreptului la moștenire și cel al dreptului de proprietate.

Nu poate fi admisă excepția lipsei de interes, având în vedere că în ipoteza admiterii cererii, apelanta-reclamantă nu se regăsește în situația anterioară întocmirii actelor ce vor reveni la situația de drept conferită de legiuitor cu privire la succesiunea legală, prevăzută de art. 669 vechiul C.civ. aplicabil speței în raport de data efectuării actelor, pe considerentul că ar exista autoritate de lucru judecat în ceea ce privește acceptarea succesiunii, pentru că în ceea ce privește celelalte litigii anterioare prezentei cauze, de asemenea, instanțele nu au fost investite cu un capăt distinct, privind acceptarea tacită a succesiunii, nu s-au administrat probatorii.

Astfel, apelanta-reclamantă justifică întrutotul interesul de a promova prezenta cerere, existând o deplină concordanță între pretenția concret formulată și dreptul subiectiv dedus judecății, interesul este actual, acesta există la momentul în care apelanta – reclamantă a declanșat cererea de chemare în judecată, interesul este direct având în vedere că folosul practic urmărit vizează pe apelanta - reclamantă ca titulară a acțiunii civile, pentru aceste motive admiterea excepției este contrară reglementărilor la care aceasta făcut trimitere.

Referitor la excepția inadmisibilității capătului doi al cererii, de asemenea, invocată din oficiu de către instanță, instanța a admis această excepție invocând dispozițiile art. 35 din NCPC, fără a avea în vedere că acest capăt de cerere are drept obiect lipsa consimțământului la încheierea testamentului în favoarea pârâtei A. A., acesta cerere fiind motivată pe prevederile art. 948 C.civ., privind condițiile de valabilitate ale oricărui act civil, condiții ce au fost preluate de art. 1179 NCC constatarea lipsei consimțământului, presupune analizarea de către instanță dacă au fost sau nu îndeplinite aceste condiții de valabilitate a actului juridic.

Analiza de către instanță a condițiilor de valabilitate a unui act în raport de consimțământul persoanei este imprescriptibilă, fiind în deplină interdependență cu nulitatea absolută a unui act, nulitate ce poate fi invocată oricând de orice persoană interesată, astfel și cu privire la admiterea acestei excepții instanța de fond a nesocotit reglementările legale.

Cu privire la excepția lipsei de interes în raport de capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al Decretului 223 /1974, excepție ridicată din oficiu de către instanță, pe considerentul că acest decret a fost declarat ca atare prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 admiterea excepției este nelegală, pentru că nevalabilitatea decretului nu trebuia analizată de instanța de fond în raport de Leg. 10/2001, ci de reglementările în vigoare la data adoptării acestui decret, dacă acesta era sau nu dat în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul adoptării acestuia.

Acest aspect este demonstrat având în vedere că apelanta reclamantă nu a solicitat instanței a se pronunța asupra caracterului abuziv, în raport de Normele metodologice ale Legii 10/2001, având în vedere că prezenta acțiune nu are ca temei Leg. 10/2001.

Instanțele anterioare prin hotărârile depuse la dosar și-au justificat respingerea cererilor tocmai pe motiv că s-ar fi încercat de către autorul apelantei - reclamante eludarea acestui decret, apreciat și în prezent de către pârâta B. G. ca fiind legal, conform celor susținute prin întâmpinare.

Prin admiterea excepției instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, principiu fundamental al dreptului procesual, consacrat de art. 9 alin. 2 NCPC ce acordă dreptul reclamantului de a stabili cadrul procesual: "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. "

Prin admiterea acestei excepții instanța de fond a ignorat total dispozițiile art. 6 din Leg. 213 /1998 care abilitează instanțele de a verifica titlul statului și de a se pronunța pe cale de consecință.

Interesul apelantei-reclamante ca prin intermediul instanței să se statueze cu privire la valabilitatea și legalitatea acestui decret, trebuie privită atât prin interesul practic urmărit, acela de a demonstra că acest act nu putea produce efecte juridice începând cu data adoptării sale, fiind prin natura sa nevalid, urmare a nesocotirii dispozițiilor legale aplicabile din perioada emiterii acestuia, respectiv Constituția din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri conform art. 480, 481 C.civ.

Interesul trebuie privit și sub aspect moral, pe deplin legitim având în vedere că prin acest decret orice persoană era pusă într-o situație ilegală, aceea de a renunța la dreptul de dispoziție asupra unui imobil în cazul în care părăsea țara, toți care plecau și aveau imobile erau obligați să înstrăineze imobilul către stat uneori fără plată sau în cel mai fericit caz cu plata unei sume stabilită de către Stat și din acest motiv nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului și o despăgubire rezonabilă pentru aceste imobile.

Totul se aplica sub un regim de violență, un regim dictatorial, acest decret, fiind, de asemenea, în totală contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România.

Sub aspectul și al interesului moral, instanța trebuie să aibă în vedere că prin această cerere se urmărește o satisfacție ce nu trebuie ignorată, urmare a posibilităților de a obține efecte juridice asupra legalității actelor întocmite și dobândite de către cele două pârâte.

Interesul este astfel legitim și actual cu atât mai mult cu cât prin Decizia civilă nr. 323A/3.02. 1998, instanța de apel, Tribunalul București Secția a IlI-a civilă, ce a avut drept obiect apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 8598/30.06.1997, chiar a reținut la fila 2, alin 4 din considerentele deciziei, faptul că în ceea ce privește nevalabilitatea Decretul 223/1974, instanța nu se poate pronunța, pe motiv că nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere.

Prin promovarea acestei cereri, apelanta-reclamantă urmărește un folos practic constând în aceea de a demonstra că nesocotirea acestui decret nu presupune o eludare a legii atâta timp, cât acest act nu era valid în raport de legislația cu putere juridică superioară, Constituția și Codul civil în vigoare Ia data emiterii acestuia, Constituția din 1965, și codul civil, art. 480, 481c. civ., neputând ope legis să poată produce consecințe juridice.

Apelanta-reclamantă arată că a dovedit astfel că interesul este legitim corespunzător cerințelor legii materiale art. 6 din Leg. 213/1998, Constituția din 1965, codul civil art. 480 și 481.

Apelanta-reclamantă arată că deține, de asemenea, un interes personal și direct întrucât folosul practic este urmărit de către aceasta ca titulară a cererii ce a declanșat procedura judiciară, nefiind pusă în ipoteza de a apăra interesele unei alte persoane ci urmăresc propriile interese, este actual pentru că nesoluționarea acestui capăt de cerere ar genera prejudicii, urmare a opiniilor exprimate că acest decret ar fi fost valabil, opinie susținută și în prezent chiar de către pârâta B. G. prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Apelanta-reclamantă apreciază că sunt argumente și dovezi pentru ca și această excepție trebuia a fi respinsă în sensul celor susținute, jurisprudența a statuat asupra admisibilității unor astfel de cereri, menționăm decizia civilă nr. 636/2009 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1370/2009, Decizia nr. 51 /25.01. 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Referitor la admiterea excepției autorității de lucru judecat privind nulitatea absolută a Certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, instanța de fond nu a avut în vedere succesiunea cronologică a capelelor de cerere formulate de apelanta-reclamantă în prezentul litigiu.

Se susține de către pârâta B. G., susținere reținută de către instanța de fond, că din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate anterior s-ar deduce că ar opera autoritatea de lucru judecat, dar nu dezvoltă dacă în raport de cererea formulată în prezenta cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile stabilite de art. 1021 în vigoare la data când instanțele au pronunțat hotărârile.

Or. față de acțiunea anterioară ce a făcut obiectul Dosarului nr. 510/1995, apelanta reclamantă arată că nu regăsește identitatea de cauză, ce se referă la temeiul de drept al cererii, regula de drept aplicabilă și aceasta a demonstrat că în prima cerere, temeiul de drept invocat a fost art. 653 c. civ., iar în prezentul litigiu a fost invocată cauza ilicită și imorală a acestui certificat, fiind în primul rând fraudată legea aplicabilă la data întocmirii certificatului de moștenitor, respectiv Decretul 40 /2101.1953, privind Notariatele de Stat.

Apelanta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 948 C.civ. având corespondent art. 1.179 din NCC, conform cărora valabilitatea unei act trebuie privită sub aspectul caracterului licit și moral al cauzei, astfel raportul juridic, va trebui analizat de către instanță sub aspectul legalității prin prisma actelor normative invocate având în vedere că potrivit art. 966 c. civ., obligația fără cauză sau bazată pe o cauză nelicită și imorală nu are niciun efect, reglementare ce a fost preluată de art. 1.238 alin. 2 NCC care statuează: "Cauza ilicită și imorală atrage nulitatea absolută."

Instanța va trebui să se pronunțe asupra acestei noi situații, pe care instanțele anterioare nu s-au pronunțat, întrucât nu au fost investite cu aceste norme de drept substanțial în sensul de a se pronunța asupra caracterului ilicit și imoral al acestui certificat de moștenitor.

Apelanta-reclamantă a arătat instanței de judecată că însuși pârâta A. A., printr-o declarație dată la data de 10.06.1981 a susținut că voința reală a defunctului, declarație ce reprezintă o mărturisire în sensul dispozițiilor art. 350 NCPC.

Prin această declarație s-a recunoscut ca apelanta-reclamantă este singura și legala moștenitoare iar împrejurările ce au avut loc după întoarcerea acesteia din Canada și complicitatea celor două pârâte care au acționat ilicit pentru deposedarea apelantei – reclamante de proprietatea ce îi aparținea de drept ca moștenitor legal, rezervatar, ce se înlătură de la moștenire orice alt moștenitor conform dispozițiilor art. 650 și urm. C. civ, demonstrează fără putință de tăgadă caracterul ilicit și imoral al actelor și faptelor, petrecute în acea perioadă 1981-1992.

Or, atâta timp cât acest certificat de moștenitor contestat de apelanta-reclamantă s-a bazat pe Testamentul olograf întocmit de defunctul ei tată la data de 23.01.1979 în favoarea pârâtei A. A. a cărui simulație o solicită a se constata, este logic și legal ca instanța urma să se pronunțe asupra acestei cereri conform cadrului procesual cu care apelanta reclamantă a investit instanța de judecată, astfel față de aceste susțineri motivate în fapt și în drept această excepție a fost fi primită de către instanță în mod nelegal neoperând tripla identitate de obiect, cauză și părți pentru a exista autoritatea de lucru judecat.

Instanța în aceeași manieră a admis excepția autorității de lucru judecat, privind neacceptarea de către apelanta reclamantă în mod tacit a succesiunii după decesul tatălui A. H..

Această excepție nu este susținută de niciun act de la dosar și de nici o hotărâre judecătorească, întrucât pe parcursul litigiilor anterioare, nici o instanță, în nici o fază procesuală, nu a fost investită cu o astfel de cerere așa cum am mai susținut prin motivele de apel.

Instanța de fond arată prin considerente atunci când apreciază că excepția este întemeiată: „,Cu privire la ambele capele de cerere pârâta B. G. a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care Tribunalul o găsește întemeiată câtă vreme în alte două litigii reclamanta nu a probai manifestarea de voință de a accepta, expres sau tacit succesiunea părinților săi în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 c. civ„

Cu privire la această excepție, pârâta B. G. susține că această solicitare a făcut obiectul celui de-al doilea dosar, respectiv Dosarul nr._/4/2008, soluționat irevocabil prin Decizia 334/23.03.2010.

Instanța de fond în mod nelegal a admis această excepție întrucât așa cum rezultă din practicaua Deciziei 334/23.03.2010, obiect al cererii de chemare în judecată l-a constituit: - să se constate că reclamanta este moștenitoarea defunctei A. A., în calitate de fiică și să dispună obligarea pârâtei ADMINISTRAȚIA CIMITIRELOR ȘI CREMATORIILOR la eliberarea unui act de concesiune pe numele reclamantei pentru locul de veci nr. 81 figura 97.

Această acțiune nu are nimic în comun cu cererea formulată de către apelanta-reclamantă în prezentul dosar, care are cu totul alt obiect, astfel nefiind incidente dispozițiile privind autoritatea de lucru judecat.

Această situație este confirmată chiar de către pârâtă prin citatul transcris din Decizia civilă nr. 334/23.03.2010 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr._/4/2008: „Apelanta reclamantă în calitate de descendent de gradul I al defuncților A. H. avea vocație succesorală la moștenirea acestora sub condiția acceptării exprese sau tacite în termen de 6 luni, prevăzut de lege pentru opțiunea succesorală. Apelanta nu a făcut dovada acceptării exprese a succesiunii prin declarație în acest sens și nici nu a invocat acte sau fapte de acceptare tacită în sensul art. 689 c. civ."

Prin acest citat se constată că instanțele nu au fost investite niciodată de către apelanta-reclamantă cu un capăt de cerere privind constatarea acceptării tacite a succesiunii, singura modalitate, ca prin hotărâre judecătorească să se constate de către instanță acceptarea așa cum aceasta era reglementată de art. 685 c. civ.

Pentru a dovedi, având în vedere principiul disponibilității, apelanta-reclamantă trebuia să și investească instanța, astfel nu poate fi identificată îndeplinirea condițiilor autorității lucrului judecat, pentru că, deși nici o instanță nu a fost sesizată cu o cerere privind constatarea acceptării tacite a moștenirii, astfel că în hotărârile judecătorești menționate se regăsește sintagma, „nu a făcut dovada acceptării tacite", pentru a face dovada trebuia o instanță să pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să constate acceptarea sau neacceptarea tacită a succesiunii lucru ce nu s-a întâmplat până la data înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată neexistând astfel un astfel litigiu astfel nelegal instanța a admis excepția autorității de lucru judecat.

Instanța prin încheierea din data de 15.10.2013 a invocat această excepție cu referire la sentința civilă nr. 8598/30.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. 6885/1996, unde se face mențiunea că apelanta-reclamantă este străină de succesiune.

Or așa cum s-a menționat mai sus, susținerea instanței a avut ca raționament valabilitatea Decretului 223/1974, iar testamentul întocmit în favoare apelantei-reclamante ar fi fost întocmit prin fraudarea acestui decret, dar prin admiterea capătului de cerere privind nevalabilitatea acestui decret, desigur că nu mai poate fi pusă în discuție această fraudă.

Se poate reține de către instanță că Hotărârea nr. 8598/30.06.1997 cuprinde dispoziții contradictorii întrucât s-a apreciat că ambele testamente ar fi nule, dar în același timp în baza testamentului emis în favoarea pârâtei A. A. considerat nul, s-a apreciat că aceasta este moștenitoarea universală a tatălui apelantei – reclamante A. H..

Din interpretarea logico-juridică este clar că, dacă testamentul este nul în mod firesc conform adagiului: „quod nulum est nullum producit efectum" nulitatea testamentului ar fi avut drept consecință și nulitatea absolută a certificatului de moștenitor emis in favoarea intimatei pârâte A. A., lucru ce nu s-a întâmplat astfel că prin admiterea apelului și rejudecarea cauzei, instanța de apel urmează a clarifica, prin plenitudinea de jurisdicție pe care o deține, întreaga situație juridică privind preluarea imobilului proprietatea apelantei - reclamante, ca moștenitoare legală, rezervatară a părinților mei.

Reanalizând cererea formulată anterior, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 510/1995, apelanta solicită a se constata că cererea a avut cinci capete de cerere, dar prin niciunul nu s-a cerut constatarea acceptării tacite a succesiunii, astfel neexistând identitate de obiect și de cauză, în dosarul anterior instanța urma să analizeze aplicabilitatea dispozițiilor art. 653 c. civ., în acest context excepția nu poate fi decât respinsă nefiind îndeplinite condițiile cumulative ale autorității de lucru judecat, urmare a inexistentei identității de obiect, și cauză.

Aceeași excepție a autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă a fost admisă de instanță și în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea calității apelantei - reclamante de moștenitoare legală a defuncților ei părinți: A. H. și A. A..

D. consecință a celor mai sus reiterate, nici cu privire la această cerere nu operează autoritate de lucru judecat, pârâta pentru a susține această excepție citează din nou prin răspunsul la întâmpinare fila 8 alin. 7 faptul că, instanța în Dosarul nr._/4/2008 a reținut că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada acceptării tacite, dar în prezenta speță, ca o succesiune logică, urmare a admiterii capătului de cerere anterior privind constatarea acceptării tacite, nu mai poate fi pusă în discuție excepția de autoritate de lucru judecat, cu privire la capătul 6 al cererii de chemare în judecată.

Respingerea acestei excepții este determinată și de faptul că dintr-o simplă comparație dintre cererile anterioare ce au făcut obiectul cercetării judecătorești în Dosarul 510/1995, nu există identitate de obiect cauză și părți pentru a putea fi acceptată această excepție.

Instanța prin încheierea din data 15.10.2013 a precizat cu trimitere la celelalte excepții: "De asemenea, întrucât eventuala admitere a acestor excepții ar pune în discuție interesul reclamantei în promovarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare între pârâte și calitatea procesuală activă pe capătul de cerere privind capătul de cerere privind revendicarea".

Aspectele legate de interes au fost pe larg dezbătute și prin susținerile făcute urmare a solicitărilor formulate privind respingerea excepțiilor invocate de instanță și de către pârâta B. G. precizate mai sus.

Cu privire însă la această excepție, funcționează două argumente: per a contrario și reducția ad absurdum. Sunt incidente aceste argumente întrucât, dacă instanța, ca efect al admiterii celorlalte capete de cerere interesul și calitatea procesuală este dovedită, pentru că, dacă se apreciază de către instanțe că situația de fapt și prevederile legale la care a făcut referire în cererea de chemare în judecată sunt conforme atât în drept cât și asupra situației de fapt, este evident că nu se poate nega aspectul contrar.

Argumentul reducțio ad absurdum evidențiază faptul că într-o asemenea speță numai o soluție este posibilă și rațională, aceea de admitere a cercilor formulate și de respingere a excepțiilor invocate soluția contrară neputând fi acceptabilă, pentru că s-ar încălca principiul fundamental al dreptului, respectiv principiul aflării adevărului cu privire la toate aspectele învederate.

Chiar în afara cestor argumente nu poate fi reținută lipsa de interes, având în vedere că apelanta-reclamantă are un interes legitim, consacrat de art. 44 și 46 din Constituție, art. 480, 482 c. civ. preluat de art. 555 NCC.

Apelanta-reclamantă arată că are un interes actual, pentru că urmărește redobândirea imobilului, sustras samavolnic din patrimoniul acesteia urmare a convenției dintre cele două pârâte intimate, fapt dovedit având în vedere că înstrăinarea s-a efectuat în condițiile în care apelanta-reclamantă se afla în litigiu cu pârâta A. A., fiind formulată cerere de introducere în cauză a acestei pârâte.

Apelanta-reclamantă a arătat în fața instanței că prin prezentul dosar se regăsește tragedia unei familii iar pentru descoperirea adevărului și garantarea dreptului la apărare și accesul liber la justiție, ca drepturi fundamentale consacrate de Constituția României și Convenția Universală a Drepturilor Omului, numai în situația clarificării fondului, instanța prin hotărârea ce o va pronunța, poate să asigure efectiv aplicarea acestor principii.

De asemenea, este evident că instanța nu putea admite aceste excepții, fără cercetarea fondului, motiv pentru care apelanta-reclamantă solicită respingerea acestora.

Ca o consecință firească a cercetării fondului și admiterii celorlalte cereri, apelanta-reclamantă justifică calitatea de titulară a dreptului dedus judecății, întrucât dacă instanță constată că aceasta a acceptat tacit succesiunea și că testamentul întocmit de către defunctul ei tată în favoarea pârâtei A. A., este simulat, calitatea procesuală activă este pe deplin dovedită, asupra revendicării, întrucât imobilul nu poate decât să se întoarcă în favoarea titularului legal, respectiv apelanta-reclamantă ce are calitatea de reclamantă în acest dosar și de moștenitoare legală rezervatară a părinților acesteia. Descoperirea adevărului și interpretarea dreptului în funcție de drepturile și libertățile omului garantate de normele naționale și internaționale în primul rând de Legea fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de o instanță imparțială și independentă și dreptul la un proces echitabil, face ca în această cauză ce face obiectul cercetării judecătorești să nu fi putut a fi admisibile excepțiile invocate.

Prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului adoptată în 1789 a statuat la art. 2 că: „Scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului iar la art. 16 a rezumat că nu se regăsește noțiunea de stat de drept ca privind: "orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată nu este constituție". S-a statuat că drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile în raport cu statul și inalienabile de către cel care este titularul lor, numai astfel se poate asigura o garantare a drepturilor și libertăților cetățenești.

Pentru considerentele de mai sus, apelanta reclamantă solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și judecarea cererilor pe fond și drept consecință admiterea acțiunii conform cererilor formulate ce fac obiectul prezentului dosar.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 425 NCPC, 174 NCPC, 112 C.pr.civ., art. 9 NCPC, art. 6 din Legea 213/1998, Dec. 223/1974, Constituția României din 1965, art. art. 480 C.. civ.,art. 653 c. civ., 669 c. civ. art. 21, art. 24 din Constituție,466 - 482 NCPC art. 6 din Convenția Europeană.

Intimata-pârâtă B. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Intimata-pârâtă A. A. nu a formulat întâmpinare în apel.

Analizând sentința apelată, precum și actele și lucrările dosarului, în raport de normele legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. La primul petit al cererii de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că testamentul din data de 23.01.1979 al defunctului A. H., emis în favoarea pârâtei A. A. și care a stat la baza certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, este simulat, în sensul că acest act a creat un raport juridic fictiv, deoarece în realitate, voința reală a defunctului a fost aceea de a-i lăsa reclamantei întreaga avere succesorală, conform actului secret reprezentat de testamentul emis de defunct în data de 15.02.1979.

Prin sentința apelată, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, pe considerentul că, atât timp cât prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reținut că reclamanta este străină de moștenirea părinților săi pentru că nu a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 alin. 1 C.civ., eventuala constatare a simulației testamentului lăsat pârâtei A. A. nu este de natură a-i conferi vreun drept asupra imobilului succesoral.

Prima critică - prin care apelanta-reclamantă susține că instanța de fond a ridicat din oficiu excepțiile lipsei de interes pentru primul capăt de cerere, excepția inadmisibilității privind capătul de cerere privind constatarea voinței reale a defunctului A. H., excepția lipsei de interes privind capătul de cerere privind caracterul abuziv al Decretului 223/1974, excepția lipsei de interes privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr._/1981, excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de stat Sector 6 și excepția lipsei calității procesuale active privind revendicarea, fără nici o motivare, ceea ce în opinia apelantei a condus la încălcarea principiului contradictorialității și a principiului dreptului la apărare, deoarece motivarea excepțiilor a fost efectuată numai prin considerentele sentinței atacate - este nefondată.

Nu este corectă afirmația apelantei conform căreia instanța ar fi trebuit să motiveze excepțiile la momentul la care le-a invocat din oficiu, și nu prin considerentele hotărârii, deoarece în caz de antepronunțare judecătorul devine incompatibil, conform dispozițiilor art. 42 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.

Dreptul la apărare garantat de art. 13 alin. 3 C.pr.civ. și contradictorialitatea reglementată ca un drept al părților conform art. 14 alin. 4 și 5 C.pr.civ. au fost asigurate prin faptul că, după ce tribunalul a invocat din oficiu excepțiile enunțate mai sus, a amânat judecarea cauzei la un alt termen, pentru a da posibilitatea părților de a-și pregăti apărarea asupra excepțiilor invocate din oficiu.

Reluând istoricul dosarelor anterioare, apelanta-reclamantă susține că nu operează autoritatea de lucru judecat deoarece în litigiile anterioare instanțele nu au fost investite a se pronunța asupra acceptării tacite a moștenirii de către reclamantă.

Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul faptul că prin sentința civilă nr. 8598/30.06.1997, definitivă prin decizia civilă nr. 323A/1998 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1059/2.06.1998, s-a reținut că testamentul lăsat de defunct reclamantei Măruțescu I. nu a putut produce efecte juridice întrucât la data întocmirii sale erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 39/1974 și ale Decretului nr. 223/1974.

Din examinarea acestor hotărâri judecătorești reiese că acțiunea promovată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A. A. - prin care solicita să se constate că este singura proprietară a imobilului din . nr. 52, sector 1, nulitatea absolută a testamentului olograf întocmit în favoarea pârâtei A. A. de către defunctul A. H. în data de 23.01.1979 și nulitatea certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 - a fost respinsă pe considerentul că „este adevărat că descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului dar în cauza dedusă judecății neacceptarea succesiunii de către reclamantă s-a făcut fără nicio urmă de dubiu (fila 68 din dosar nr. 518/1995) iar transmisiunea succesorală a operat la decesul lui A. H. (24.05.1981) în temeiul unor acte juridice a căror valabilitate se apreciază la data întocmirii în raport de scopul lor și de legea în vigoare” – fila 130 din dosarul de fond.

De asemenea, se mai reține că prin sentința civilă nr. 1319/27.02.2009 a Judecătoriei sector 4, definitivă prin decizia civilă nr. 334/23.03.2010 a Tribunalului București secția a V-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1304R/18.10.2010 a Curții de apel București secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea promovată de apelanta-reclamantă în contradictoriu (și) cu pârâta A. A., prin care solicita să se dispună nulitatea certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, pe motiv că a fost încălcat cu încălcarea dreptului său succesoral, întrucât reclamanta este moștenitoarea părinților săi, iar nu pârâta A. A.. Din considerentele acestor hotărâri rezultă că petitul privind constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 a fost respins pe motivul că „instanța a reținut că nici pentru această moștenire reclamanta nu a probat manifestarea sa de voință a o accepta, expres sau tacit, acceptarea moștenirii în termen de 6 luni de la deschiderea moștenirii fiind necesară pentru consolidarea titlului de moștenitor și în cazul unui testament”.

În consecință, critica potrivit căreia instanțele din litigiile anterioare nu au fost investite efectiv cu un capăt de cerere cu privire la acceptarea tacită a fost respinsă de Curte, deoarece considerentele enunțate în cele ce preced, reținute ca argumente esențiale de instanțele care au soluționat litigiile promovate de reclamantă, beneficiază de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, având în vedere faptul că dezbaterea judiciară din procesele anterioare a purtat asupra acceptării moștenirii defunctului A. H., de către apelanta-reclamantă, înăuntrul termenului de opțiune succesorală, situație în care devine aplicabil principiul conform căruia ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

De asemenea, critica potrivit căreia în litigiile anterioare instanțele nu au fost investite a se pronunța asupra simulației a fost respinsă de Curte ca nerelevantă, având în vedere că tribunalul nu a respins acest petit pentru autoritate de lucru judecat.

Critica prin care apelanta-reclamantă solicită să se constate intervenția simulației nu poate fi reținută, atât timp cât Curtea a constatat că tribunalul a reținut în mod corect neîntrunirea unei condiții de exercițiu a acțiunii, respectiv lipsa interesului în promovarea acestui capăt de cerere, fapt care împiedică cercetarea în fond a procesului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.pr.civ.

Curtea a respins și critica prin care apelanta a susținut că instanța de fond a dat dovadă de un formalism excesiv, fapt ce ar fi condus, în opinia apelantei, la încălcarea dreptului său de acces la justiție consacrat de art. 21 din Legea fundamentală și a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a afirma că formalitățile prescrise de lege pentru exercițiul dreptului la acțiune se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanță, fiind edictate în scopul unei bune administrări a justiției și respectării securității juridice.

Codul de procedură civilă reglementează interesul, prin dispozițiile art. 32 alin. 1 lit. d) și art. 33, ca una din condițiile de exercitare ale acțiunii civile, interzicând punerea în mișcare a procedurii judiciare dacă nu aduce părții nici un avantaj legal.

Apelanta-reclamantă arată că folosul practic urmărit prin promovarea prezentei acțiuni este acela de a se constata valabilitatea testamentului pe care defunctul său tată l-a lăsat în favoarea sa, cu consecința constatării nulității testamentului întocmit în favoarea pârâtei A. A. și a certificatului de moștenitor dobândit de către aceasta, respectiv a certificatului de moștenitor nr. 1828/1981 și a actelor subsecvente. Mai arată că interesul este atât unul legal, respectiv redobândirea bunurilor imobile ce îi reveneau de drept, în calitate de moștenitoare legală și descendentă a defunctului, cât și unul moral, respectiv restabilirea adevărului referitor la mijloacele prin care s-a ajuns la deposedarea sa de drepturile legale ce îi reveneau urmare a succesiunii.

Or, atât timp cât în litigiile anterioare promovate în contradictoriu (și) cu pârâta A. A., s-a constatat cu putere de lucru judecat faptul că apelanta-reclamantă este străină de moștenirea defunctului A. H., Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, deoarece eventuala constatare a simulației testamentului defunctului din data de 23.01.1979 emis în favoarea pârâtei A. A. (actul public) pe motivul că raporturile juridice adevărate dintre părți sunt cele din testamentul defunctului din data de 15.02.1979 (actul secret), emis în favoarea apelantei, nu i-ar aduce acesteia nici un folos practic.

O eventuală constatare pe cale judiciară a faptului că voința reală a defunctului a fost cea rezultată din actul secret (respectiv cea din testamentul din data de 15.02.1979), iar nu cea din actul aparent (respectiv testamentul din data de 23.01.1979, deși contraînscrisul, ca regulă generală, trebuie să fie anterior sau, eventual, concomitent cu actul aparent), nu i-ar aduce nici un folos apelantei-reclamante, atât timp cât instanțele au constatat, în procesele anterioare declanșate de apelantă, că este străină de succesiunea defunctului.

2. Prin cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că voința reală a defunctului A. H. a fost aceea de a-i lăsa reclamantei întreaga sa avere, voință care rezultă din întocmirea în favoarea sa a celui de-al doilea testament, din data de 15 februarie 1979

Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 948 din vechiul Cod civil, în sensul că acest act juridic este valabil deoarece consimțământul defunctului a fost de a lăsa întreaga sa avere reclamantei, în calitate de fiică.

Nu poate fi reținută critica apelantei-reclamante conform căreia, la acest punct urma ca instanța să verifice întrunirea condițiilor de fond ale acestui act juridic reglementate la art. 948 C.civ. și drept consecință să constate valabilitatea consimțământului defunctului astfel cum a fost exprimată prin testamentul din data de 15.02.1979, deoarece potrivit dispozițiilor art. 35 C.pr.civ. acțiunea în constatare nu poate fi folosită pentru constatarea existenței sau inexistenței unei situații de fapt.

Critica potrivit căreia analiza condițiilor de valabilitate ale unui act juridic este imprescriptibilă a fost respinsă de Curte ca nerelevantă, având în vedere că nu s-a pus problema prescriptibilității acestui capăt de cerere, ci exclusiv a faptului că nu privește constatarea existenței sau inexistenței un drept subiectiv civil.

3. În ceea ce privește petitul privind constatarea caracterului abuziv al decretului nr.223/1974, tribunalul a reținut lipsa de interes, față de dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Critica potrivit căreia instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care abilitează instanțele de a verifica titlul statului și de a se pronunța asupra legalității acestuia a fost respinsă de Curte pe motiv că tribunalul nu și-a negat abilitarea de a verifica titlul statului, ci a arătat că nu poate constata altceva decât ceea ce însăși legea a decretat, respectiv faptul că Decretul nr. 223/1974 a reprezentat un act de preluare cu caracter abuziv.

Criticile prin care apelanta-reclamantă dezvoltă argumentele prin care arată în ce constă interesul practic urmărit și interesul sub aspect moral nu au fost reținute, atât timp cât este corectă afirmația tribunalului în sensul că, însăși legea a constatat caracterul abuziv al Decretului nr. 223/1974.

4. Tribunalul a reținut că lipsa de interes în ceea ce privește petitul privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1828/1981, ca efect al simulației testamentului întocmit în favoarea pârâtei și pentru cauză ilicită și imorală, a rezultat din lipsa de interes a primul capăt de cerere, motiv pentru care a făcut trimitere la considerentele pentru care a admis această excepție în privința primului petit.

Prima critică, potrivit căreia nu există identitate de cauză între acțiunea de față și acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 510/1995, a fost respinsă de Curte, având în vedere că tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta B. G..

Criticile următoare, prin care apelanta-reclamantă susține aspecte de fapt ale litigiului nu pot fi reținute, față de dispozițiile art. 248 alin. 1 C.pr.civ.

5, 6. În ceea ce privește petitele privind constatarea acceptării tacite a succesiunii defunctului A. H., de către reclamantă și constatarea calității reclamantei de moștenitoare legală, în calitate de fiică, a defuncților A. H. și A. A., tribunalul a admis excepția autorității lucrului judecat în raport de litigiul ce a făcut obiectul dosarului_/4/2008.

Curtea constată că tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 430 alin. 2 C.pr.civ., a căror aplicabilitate nu a fost contestată de apelantă.

Critica potrivit căreia lipsește identitatea de obiect și de cauză - în susținerea căreia apelanta arată că, din practicaua Deciziei 334/23.03.2010 rezultă că obiectul acestei acțiuni l-a constituit - să se constate că reclamanta este moștenitoarea defunctei A. A., în calitate de fiică și să dispună obligarea pârâtei ADMINISTRAȚIA CIMITIRELOR ȘI CREMATORIILOR la eliberarea unui act de concesiune pe numele reclamantei pentru locul de veci nr. 81 figura 97, precum și faptul că nu a investit instanțele cu o acțiune în constatarea acceptării tacite a moștenirii, este nefondată.

În considerentele hotărârilor judecătorești anterioare, care au și fost redate in extenso de către tribunal, instanțele judecătorești au statuat în sensul că acțiunile promovate de reclamantă - prin care urmărea să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis în favoarea pârâtei A. A. și calitatea sa de unic moștenitor a defuncților A. H. și A. A. - nu sunt întemeiate, pentru motivul esențial că reclamanta este străină de moștenirea celor doi defuncți (prin renunțare în ceea ce privește succesiunea lui A. A. și prin neacceptare în termenul legal în ceea ce privește succesiunea lui A. H.).

Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea se bucură de autoritatea lucrului judecat deoarece fac corp comun cu dispozitivul, în absența lor necunoscându-se aspectele tranșate cu caracter definitiv.

Critica potrivit căreia hotărârea nr. 8598/30.06.1997 ar cuprinde dispoziții contradictorii este inadmisibilă, deoarece se critică o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

7. A mai reținut tribunalul că, o eventuală constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/11.10.1995 la Notariatul de Stat Sector 6, încheiat între pârâtele A. A. și B. G., prin care a fost înstrăinat imobilul situat în București .. 52 Sector 1, pentru cauză ilicită și imorală, nu ar aduce reclamantei nici un folos practic, deoarece consecința admiterii acestui capăt de cerere ar consta în reintrarea bunului în patrimoniul vânzătoarei, pârâta A. A..

Susține apelanta că interesul său constă în redobândirea imobilului, însă prin acest argument nu se contestă argumentul instanței de fond, conform căruia efectele eventualei nulități a contractului autentificat sub nr._/1995 s-ar produce numai între părțile actului, or reclamanta este terț față de acest act juridic.

8. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active cu privire la petitul privind revendicarea imobilului din . nr. 52 Sector 1, de la pârâta B. G., apelanta-reclamantă arată că soluția tribunalului este greșită deoarece justificarea calității sale de titulară a dreptului dedus judecății era consecința cercetării procesului pe fond.

Or, atât timp cât Curtea a constatat că soluțiile date de tribunal capetelor de cerere 1-7 sunt corecte, dispozițiile art. 248 alin. 1 C.pr.civ. împiedică cercetarea în fond a procesului.

Apelanta-reclamantă a dezvoltat de asemenea o critică comună pentru toate cele opt soluții pronunțate de tribunal cu privire la cele opt capete de cerere, referitoare la nemotivarea hotărârii apelate, critică pe care Curtea a respins-o constatând că tribunalul a arătat motivele pentru care a adoptat soluția corespunzătoare fiecărui capăt de cerere, iar prin decizia de față instanța de apel a suplimentat la rândul său considerentele esențiale pentru care a considerat că nu pot fi primite criticile apelantei-reclamante.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Măruțescu I. cu domiciliul ales la C.Av. C. V. în București, .. 3, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 247/25.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. A. domiciliată în București, .. 11 bis, ., . și B. G. cu domiciliul ales la C.Av. D. B., ., ., sector 3.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică, azi 25.03.2015.

Președinte, Judecător,

L. E. F. M. S. C.

GREFIER,

F. J.

Red.dact.jud.MSC

Tehnored. T.I./5 ex./13.04.2015

Jud. fond - A. M. G.

← Expropriere. Decizia nr. 165/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Partaj judiciar. Decizia nr. 350/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 472/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1611/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 451/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 165/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 350/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 410/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 375/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 402/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI