Pretenţii. Decizia nr. 490/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 490/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-03-2014 în dosarul nr. 490/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.490
Ședința publică de la 24 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant W. J., împotriva sentinței civile nr. 981 din 04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-reclamant W. J. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței lipsa părților și faptul că pricina a fost suspendată la data de 08.10.2012, în baza dispozițiilor art.242 pct.2 din Codul de procedură civilă, iar la data de 05.02.2014, din oficiu, s-a repus pe rol în conformitate cu dispozițiile art.252 din codul de procedură civilă în vederea discutării excepției perimării, acordându-se termen în acest sens la data de 24.03.2014.
Se mai învederează împrejurarea că recurentul-reclamant W. J. a depus la dosar o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra excepției perimării.
Reprezentantul Ministerului Public solicită să se constate perimat recursul.
Curtea reține dosarul spre soluționare față de incidentul procedural al perimării, în raport de dispozițiile art.248 din Codul de procedură civilă, având în vedere că pricina a rămas în nelucrare din vina părților timp de un an.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._, la data de 29.08.2011, reclamantul W. J. WALTER a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de daune morale în cuantum de 15.000 euro, ca urmare a măsurii administrative de deportare la muncă forțată, în U.R.S.S., pe perioada 16.01.1945 – 17.11.1947, respectiv 30.11.1949, luată împotriva părinților reclamantului, W. E. și I., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.981/04.05.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că Legea nr. 221/2009 are ca obiect condamnările politice și măsurile administrative pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
În cauză, reclamantul susține că părinții săi au fost deportată în fosta URSS, fiind folosiți la munca de reconstrucție a acestei țări.
Tribunalul a constatat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză, în lipsa unei probe contrare, situația autorilor reclamanților neputând fi asimilată unei măsuri administrative pentru o faptă care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945. Mai mult, prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 recunosc numai persoanei care a făcut obiectul măsurii administrative dreptul de a se adresa instanței, nu și descendenților acesteia.
În subsidiar, Tribunalul a avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 29.08.2011, când art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevedea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu fusese încă declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/15.11.2010.
Deși pronunțarea și publicarea deciziei a fost ulterioară momentului formulării cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că potrivit deciziei în interesul legii nr. 12/2011, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Astfel cum a reținut Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a constatat că Decretul Lege nr. 118/1990 (de prevederile căruia a beneficiat și reclamantul din prezenta cauză) prevedea deja acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența față de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (și, păstrând raționamentul, și față de despăgubirile solicitate în temeiul art. 998 și art. 999 C.civ.) constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cea de-a doua situație.
De altfel, Curtea Constituțională a analizat inclusiv aspectul invocat de reclamantul din prezenta cauză referitor la încălcarea unei speranțe legitime prin înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al Legii. Astfel, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În același timp, Tribunalul are în vedere și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 12/2011, potrivit cărora prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Cât privește o eventuală discriminare ce ar putea fi invocată de reclamantă, Tribunalul are în vedere cele statuate de Înalta Curte, potrivit cărora situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În raport de considerentele reținute anterior, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul W. J., criticând-o pe motive de nelegalitate.
La data de 04.02.2013, instanța de recurs a dispus, în baza art.242 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 05.02.2014, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 24.01.2014, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a cererii de recurs, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care nici una din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurentul-reclamant W. J., împotriva sentinței civile nr. 981 din 04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 24.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/26.03.2014
---------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – A.I.T.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 560/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 484/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
