Pretenţii. Decizia nr. 491/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 491/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-03-2014 în dosarul nr. 491/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.491
Ședința publică de la 24 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public –P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant G. J., împotriva sentinței civile nr. 1313 din 19.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMNÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-reclamant G. J. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și faptul că pricina a fost suspendată la data de 14.01.2013, în baza dispozițiilor art.242 pct.2 din codul de procedură civilă și că la data de 05.02.2014, din oficiu, s-a repus pe rol, în conformitate cu dispozițiile art.252 din Codul de procedură civilă, în vederea discutării excepției perimării, acordându-se termen în acest sens la data de 24.03.2014.
Se mai învederează împrejurarea că recurentul-reclamant G. J., a depus la dosar, o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra excepției perimării.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției și a se constata perimat recursul.
Curtea reține dosarul spre soluționare față de incidentul procedural al perimării, în raport de dispozițiile art.248 din Codul de procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 06.10.201, reclamantul G. J., prin mandatar Bernd Fabritius, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei sentințe prin care să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate față de el în perioada 11.01._49, constând în deportare la muncă forțată în URSS, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea unor daune morale de_ euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de reclamant ca urmare a deportării, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este o persoană urmărită, în sensul Legii nr. 221/2009, fiind deportat la muncă forțată de administrația de interne a României (primăria cu asistența punctului de jandarmerie din localitatea de domiciliu) în perioada menționată în petitul acțiunii. De această măsură abuzivă, îndreptată, pe motive etnice, împotriva minorității germane din România, au suferit aproape_ de persoane, în exclusivitate din minoritatea etnică germană, toți fiind în acea perioada cetățeni români cu domiciliul în România. În perioada de urmărire a fost obligat la muncă forțată, a fost separat de restul familiei și a avut de suferit fizic și psihic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice. În urma lipsei de hrană și de îngrijire medicală, sănătatea și viata i-au fost puse în pericol. Măsura suferită cade sub incidenta Legii nr. 221/2009 și este asimilată unei condamnări cu caracter politic.
Plata despăgubirii solicitate trebuie acordată în baza art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, deoarece reclamanta și familia sa au avut o pierdere în avere, prin deportarea la muncă forțată pentru o perioadă de mai mulți ani. În această perioadă familia reclamantului a fost privată de posibilitatea de a dobândi venituri, forța de muncă a acestora fiind, practic, absorbită în mod abuziv .
În drept au fost invocate disp. art. 3-6 din Legea nr. 221/2009, art. 242 alin.2 și art. 274 alin.1 C.pr. civ.
La termenul din data de 21.05.2012, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecata, arătând că măsura de urmărire cade sub incidența Legii nr.221/2009 chiar dacă a fost începută înaintea instaurării guvernului G., dar a fost continuată în mod activ și după această dată. S. comunist român a continuat în mod activ această măsură întemeiată pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._/03.01.1945, prin urmărirea sa politică și după data stipulata în lege și a emis la data de 29.03.1945 Ordinul Circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Politie, în care organele în subordine erau obligate să întocmească tabele nominale de urmărire, iar acele victime care pană la acea dată nu erau încă în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internate și supuse la munci, în batalioane noi, în domeniul căilor ferate, drumuri și poduri, etc. Această urmărire colectivă a fost continuată deci de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie.
Este, prin urmare, evident ca urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ și după această dată, ceea ce aduce această urmărire, cel puțin din data de instaurare a guvernului, sub incidența legii invocate.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat în instanță solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiata.
Prin sentința civilă nr.1313/19.06.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit adeverinței nr.S810/2278/22.07.1992 eliberată de Întreprinderea de autocamioane B., reclamantul a fost deportat în perioada 11.01._50 în URSS la muncă de reconstrucție.
Dispozițiile art. 4 alin.2 din Legea nr. 221/2009 prevăd că “ persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art.1 alin.3 se aplică în mod corespunzător”. Textul de lege la care articolul menționat face trimitere stabilește caracterul politic al condamnărilor pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.1 din OG nr.214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Față de aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că, măsurile administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, vizate de Legea nr. 221/2009 sunt cele dispuse în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că măsura administrativă luată împotriva reclamantului în luna ianuarie 1945 nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.Condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, ce constituie obiectul Legii nr. 221/2009, sunt limitate la cele dispuse de regimul comunist în perioada indicată, iar dispozițiile sale nu pot fi aplicate prin analogie și altor masuri administrative chiar daca acestea au fost dispuse pe criterii politice sau etnice.
Întrucât nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic dintre cele vizate de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a respins și capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de_ euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit.
Mai mult, în ceea ce privește solicitarea reclamantului a i se acorda cu titlu de despăgubiri materiale venitul de care a fost lipsit în perioada deportării, instanța a avut în vedere că dispozițiile art. 5 alin.1 din Legea nr.221/2009, prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri numai pentru repararea prejudiciului constând în echivalentul bunurilor confiscate, nu și a veniturilor pe care persoana respectivă le-ar fi putut realiza. Așadar, legea limitează cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate la suma reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, iar în absenta unui temei legal care să confere persoanei condamnate sau descendenților acesteia dreptul la repararea prejudiciului reprezentând venitul nerealizat, cererea reclamantului este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul G. J., criticând-o pentru următoarele motive:
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI al României. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, sau în Hotărârea civilă nr. 992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul_/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii 221/2009, a fost o măsură abuzivă și atrage răspunderea statului român.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politică și după data de 06.03.1945, situație în care instanța de fond ar fi trebuit să constate incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 221-2009, cel puțin, pentru urmărirea sa după această dată.
Modul de abordare a temei și de a trata pe acest grup de cetățeni urmăriți în procedurile actuale este de-a dreptul insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
Recurentul menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin.1 lit.b a Legii 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, deoarece recurentul a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit.a, ci litera b.
Mai mult, judecătorul de drept comun în acest caz era obligat să verifice, din oficiu, care alte norme fac admisibilă cererea depusă.
Constituția României prevede în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, că acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar - conf.alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele (...) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Cum este de reținut însăși din decizia 1360/21.10.2010 rămâne instanței de drept comun competența, ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
Recurentul invocă în mod expres Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin Decretul 212/31.10.1974, și conform căruia orice persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (Art. 9 punctul 5).
Deoarece se impune, deci, verificarea acestor norme – și, după caz, chiar sesizarea organelor de jurisdicție comunitare conform art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prin formularea unor întrebări preliminare, dacă legea comunitară sau internațională impune o despăgubire morală pentru măsura suferită de reclamant - din oficiu de judecătorul de drept comun are de soluționat procesul în sensul admiterii si acordării unei despăgubiri juste pentru măsura suferită de partea reclamantă de privare de libertate și deportare la muncă forțată ca cetățean român, din partea organelor statului propriu în mod arbitrar numai pe baza apartenenței la o minoritate etnică.
Prin jurisprudența continuă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în cazul de violare a art. 5 paragraf l al Convenției referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral si fizic suferit, așa că abrogarea normei interne nu poate lipsi cererea de despăgubire de efectele juridice urmărite.
În consecință, recurentul solicită admiterea cererii cum a fost formulată, iar numai în cazul intenției de respingere, o sesizare a jurisdicției comunitare conform art.267 din Tratatul de funcționare U.E.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 14.01.2013, Curtea a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art.242 pct.2 C.pr.civ., având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 05.02.2014, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de_, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a recursului, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care niciuna din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimarea cererii de recurs formulate de recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurentul-reclamant G. J., împotriva sentinței civile nr.1313 din 19.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMNÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 24.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./8.04.2014
-------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 484/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 91/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
