Revendicare imobiliară. Hotărâre din 13-05-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 813/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 29.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul pârât S. G. C. împotriva deciziei civile nr. 1123 A pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. D. G. și P. E. V. și cu intimații pârâți S. (D.) A., A. M., Instituția P. Municipiului București, B. Comercială Română, O. de C. și Publicitate Imobiliară Sector 2 București.
P. are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat I. L., în calitate de reprezentant al recurentului pârât S. G. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/20.12.2013 emise de Baroul București, aflate la fila 10 din dosarul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă, avocat C. M., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți I. D. Geoge (prezent și personal, legitimat cu buletin de identitate . nr._ eliberat de Secția 11 Miliție) și P. E.-V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/08.01.2014 emise de Baroul București, pe care o depune la dosar, și consilier juridic P. R., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte B. Comercială Română, lipsind intimații pârâți S. (D.) A., A. M., Instituția P. Municipiului București și O. de C. și Publicitate Imobiliară Sector 2 București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, iar motivele cererii de recurs au fost comunicate intimaților, potrivit mențiunilor existente pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare.
Reprezentantul recurentului pârât depune chitanța nr._ din 28.04.2014 emisă de Primăria Municipiului Pitești, reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 4473,00 lei, însă consideră că reclamantul era scutit, ab initio, de plata acesteia, potrivit art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, precum și art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Curtea acordă părților cuvântul pentru formularea cererii de probe.
Recurentul pârât S. G. C. solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, cele aflate la dosar.
Intimații reclamanți solicită, de asemenea, încuviințarea probei cu înscrisuri, cele aflate la dosar,
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul pârât S. G. C., prin avocat, solicită admiterea recursului, pentru motivele de nelegalitate invocate, arătate în scris în cuprinsul cererii de recurs. Arată că a achiziționat imobilul în anul 2007, contractând un credit ipotecar în valoare de 108.000 euro. Imobilul a fost cumpărat de către A. M. în anul 1996 de la Primăria Municipiului București.
Într-adevăr, prin sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 la data de 09.03.2007, irevocabilă prin decizia nr. 236 din 10.02.2010 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de intimații reclamanți împotriva pârâtei A. M., însă nici până în prezent aceștia nu au înțeles să o înscrie în cartea funciară; drept urmare, recurentul pârât nu a avut cunoștință de litigiul existent între A. M. și intimații reclamanți.
Consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală, având în vedere că au fost nesocotite dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Singura situație în care putea fi admisă acțiunea în revendicare era cea în care erau îndeplinite cumulativ două condiții: - să existe o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - admiterea acțiunii să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Prin admiterea acțiunii în revendicare, ar fi afectat dreptul său de proprietate, precum și securitatea raporturilor juridice civile, prin declararea retroactivă a ineficienței unor acte juridice civile încheiate în formă autentică. Invocă dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, arătând că acțiunea în revendicare este admisibilă doar în situația în care bunul nu face obiectul unei legi speciale de reparație; or, imobilul de față face obiectul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la buna sa credință, arată că aceasta nu poate fi contestată, câtă vreme s-a informat cu privire la situația juridică a imobilului, iar notarul avea obligația potrivit art. 80 din Legea nr. 36/1995 să aducă la cunoștința părților dacă sunt anumite probleme de natură juridică cu privire la imobilul ce urma să îl achiziționeze. Mai mult, pentru achitarea prețului a solicitat un credit bancar de la B. Comercială Română; contractul de vânzare cumpărare a fost supus controlului departamentului juridic al băncii, fără a se constata vreo neregulă de ordin juridic. Susține că reaua credință poate fi reținută în sarcina intimatei pârâte A. M., care cunoștea existența litigiului, fără a aduce la cunoștința cumpărătoarei D. A.. Consideră că prin hotărârea pronunțată au fost încălcate dreptul terțului subdobânditor de bună credință și principiul ocrotirii siguranței raporturilor juridice.
Respingerea recursului promovat împotriva deciziei va avea drept consecință evacuarea recurentului pârât din imobil, acesta fiind ținut să achite băncii o rată de 500 euro lunar pentru creditul contractat.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, arătând că înțelege să solicite cheltuielile reprezentate de asistența juridică, pe cale separată.
Intimații reclamanți I. D. G. și P. E. V., prin avocat, consideră că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabilă în speța de față și drept urmare criticile formulate prin recursul declarat sunt neîntemeiate. Arată că decizia invocată se referă la raporturile juridice existente sau la procesele intentate împotriva proprietarului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speța de față, în care intimații reclamanți sunt proprietari ai imobilului, recunoscuți printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, iar pârâții dețin un act de proprietate ce emană de la o persoană fizică și nicidecum de la Statul Român.
Pe de altă parte, raționamentul juridic al recurentului pârât nu a fost invocat până în această fază procesuală, pentru a se putea formula întemeiat critici împotriva hotărârii pronunțate. Aceste apărări nu au fost invocate în fața instanței de fond și apel, ci direct în recurs, fără a fi deduse judecății în toate fazele procesuale, fiind astfel inadmisibile în raport de principiul omisso medio. Mai mult, neexercitarea acestor apărări privează intimații de un grad de jurisdicție și implicit de dreptul fundamental la apărare.
În ce privește invocarea principiului error communis facit ius,arată că instanța de apel a înlăturat reaua credință constatată de instanța de fond, dar a considerat că nu este de natură să răstoarne puterea de lucru judecat și nici raționamentul comparării titlurilor de proprietate și preferabilitatea titlului pârâților. Susțin că pârâții nu au fost de bună credință, că au făcut o acțiune speculativă, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.
Înțeleg să solicite acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Recurentul pârât S. G. C., având cuvântul, arată că excepția invocată este de ordine publică, putând fi invocată în orice fază procesuală.
Reprezentantul intimatei pârâte B. Comercială Română pune concluzii de admitere a recursului.
Consideră că în speță operează buna credință a recurentului pârât, reținută în mod corect de către instanța de apel. Faptul că, la un moment dat, în derularea raporturilor juridice, subdobânditorul a fost de rea credință, în sensul că a cunoscut existența litigiului, nu afectează dreptul de proprietate al recurentului pârât.
Curtea, deliberând, respinge excepția inadmisibilității invocării excepției în discuție, invocată de intimații pârâți, ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 316 rap. la art. 294 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
În vederea deliberării, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă,
DISPUNE :
Amână pronunțarea la data de 06.05.2014.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Î N C H E I E R E
Ședința publică din 06.05.2014
CURTEA
În aceeași constituire și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 13.05.2014.
Pronunțată în ședința publică din 06.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 813
Ședința publică de la 13.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. - C. I.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurentul pârât S. G. C. împotriva deciziei civile nr. 1123 A pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. D. G. și P. E. V. și cu intimații pârâți S. (D.) A., A. M., Instituția P. Municipiului București, B. Comercială Română, O. de C. și Publicitate Imobiliară Sector 2 București.
P. are ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 29.04.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea succesiv la 06.05.2014 și 13.05.2014.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.08.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamanții I. D. G. și P. E. V. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: 1. în contradictoriu cu pârâții D. A. și S. G. C., obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul de la parterul imobilului din București, ., sector 2; 2. în contradictoriu cu pârâții A. M. și INSTITUȚIA P. MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/2/09.11.2006, emis pe numele pârâtei pentru suprafața de 65,81 m.p. teren - cotă indiviză - aferent apartamentului; 3. în contradictoriu cu pârâții S. G. C. și B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - Sucursala Județeană Argeș, constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1563/08.06.2007 de B.N.P. S. A.; 5. în contradictoriu cu pârâtul O. DE C. ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ SECTOR 2 BUCUREȘTI, radierea ipotecii înscrise în cartea funciară nr._ a Municipiului București Sector 2, în baza contractului de ipotecă sus menționat, asupra imobilului revendicat.
La data de 12.05.2011, pârâta Instituția P. Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
La termenul din 21.10.2011, reclamanții au precizat că înțeleg să cheme în judecată B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., și nu B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - Sucursala Județeană Argeș
Prin sentința civilă nr._ din 23.12.2011, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției P. Municipiului București, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții D. A. și S. N. G. C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din București, ., sector 2, compus din două camere, bucătărie, baie, hol, vestibul, magazie, în suprafață utilă de 69,90 m.p., cota indiviză de 48,68% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul aferent apartamentului, în suprafață de 65,81 m.p.; a anulat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1563/08.06.2007 la B.N.P. S. A., încheiat între B.C.R. - Sucursala Județeană Argeș și pârâtul S. G. C.; a dispus radierea ipotecii înscrise în CF nr._ a Municipiului București - Sector 2, în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1563/08.06.2007 și a luat act de declarația reclamanților privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției P. Municipiului București, a apreciat-o neîntemeiată și a respins-o întrucât în cauză sunt incidente prevederile art. 36 alin. 6, în referire la art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, iar pârâta are calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a nulității actului juridic pe care l-a emis.
Pe fondul cererii, instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra apartamentului de la parterul imobilului situat în București, ., sector 2, a intrat în patrimoniul reclamanților prin moștenire și a fost reconfirmat prin sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosar nr._/300/2006, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 236/R/2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
Dispunându-se obligarea pârâtei A. M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat, s-a apreciat că titlul autorilor reclamanților, reprezentat de actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/16.03.1936 și transcris sub nr. 9470/16.03.1936 este mai bine caracterizat în raport cu acela opus de pârâtă, contractul de vânzare cumpărare nr. 1275/03.12.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu reprezentantul statului care l-a preluat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Fiind pusă în situația de a proceda din nou la compararea de titluri ca urmare a celor două vânzări intervenite cu privire la apartamentul de la parterul imobilului din ., sector 2, instanța nu a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1826/09.03.2007, cu toate că, în condițiile în care atât reclamanții cât și pârâtul S. dețin titluri ce provin de la autori diferiți, în concurs sunt tot actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9470/16.03.1936 și contractul de vânzare cumpărare nr. 1275/03.12.1996.
Motivul pentru care excepția nu a fost invocată, deși atât pârâta D. A., cât și pârâtul S. G. C. sunt dobânditori cu titlu particular ai imobilului, iar primul act de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 19.04.2007, la o lună de zile de la data pronunțării hotărârii judecătorești, l-a constituit situația particulară a litigiului, din verificarea evidenței informatizate a instanțelor rezultând că în căile de atac s-a apreciat că hotărârea este supusă apelului și nu recursului și că decizia nr.1481/16.11.2007 pronunțată în apel de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în primul ciclu procesual, a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare, cea de a doua decizie din apel, nr. 750/22.05.2009, fiind modificată în tot și apelul respins ca nefondat prin decizia nr. 236/R/10.02.2010 pronunțată de Curtea de Apel București.
Prin urmare, întrucât au cumpărat în timpul procesului, nu se mai poate aprecia că pârâta A. M. i-a reprezentat pe cei doi cumpărători, sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 intrând în puterea lucrului judecat, conform art. 378 din Codul de procedură civilă, la data de 10.02.2010.
Însă tocmai puterea lucrului judecat, respectiv obligativitatea sa, este acel efect al hotărârii judecătorești care interesează în prezenta cauză și, privită sub acest aspect, sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 vine să sporească eficiența titlului reclamanților cărora le-a reconfirmat dreptul de proprietate și, totodată, le-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, cu toate că, astfel cum se reține în considerente, prin decizia civilă nr. 1206/29.11.2004, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosar nr. 3078/2004 se reținuse buna credință a cumpărătoarei A. M. la încheierea contractului nr. 1275/03.12.1996.
În consecință, în conflictul dintre contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1936 de autorii reclamanților, act autentic pentru care s-au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, fiind transcris în registrul de transcripțiuni la numărul 9470 din 16.03.1936, și titlul de proprietate al autoarei pârâților, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate încheiat în anul 1996, baza Legii nr. 112/1995, cu un neproprietar, transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr._ din 12.12.1996, instanța a acordat preferință primului, fiind mai vechi și mai bine caracterizat și, întrucât nu s-a putut stabili care dintre cei doi pârâți, D. și S., deține în fapt imobilul, acțiunea în revendicare a fost admisă în contradictoriu cu amândoi.
Având în vedere că buna credință a terțului dobânditor paralizează numai acțiunea în constatare a nulității unui contract, nu și acțiunea în revendicare, instanța nu a răspuns detaliat, întrucât nu au legătură cu obiectul cauzei, apărărilor formulate de pârâta B. Comercială Română S.A. în privința contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâta A. M. și pârâta D. A. și, apoi, între pârâta D. A. și pârâtul S. G. C.. Însă, pe baza probatoriului administrat, coroborat cu atitudinea procesuală a acestor pârâți, care nu au înțeles să se opună în niciun mod acțiunii, instanța a apreciat că prezumția de bună credință a fost răsturnată.
Aceasta întrucât, la data de 18.12.2006, între pârâta A. M. și pârâtul S., cu privire la imobilul în litigiu s-a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare - înscris sub semnătură privată cu certificare de semnătură - pentru prețul de 49.000 Euro, părțile obligându-se să perfecteze contractul în formă autentică până la data de 18.12.2007. În extrasele de carte funciară depuse la dosar nu apare mențiunea notării antecontractului, însă în contractul de vânzare cumpărare încheiat la un interval de patru luni de zile, 19.04.2007, s-a menționat că dreptul promitentului cumpărător S. G. s-a stins și urmează a fi radiat în baza declarației date de acesta în aceeași zi, 19.04.2007.
Vânzarea între pârâtele A. și D. s-a realizat la prețul de 50.000 Euro, ce s-a susținut a fi fost plătit integral la data autentificării actului, iar peste mai puțin de două luni, la 8.06.2007, pârâta D. A. a vândut imobilul lui S. G. C., de această dată pentru prețul de 108.000 Euro, din care 80.000 de Euro reprezenta credit acordat cumpărătorului de B.C.R. S.A. - Sucursala Județeană Argeș, sumă ce urma a fi primită în termen de 10 zile de la data notării în Cartea funciară a inscripției ipotecare în favoarea băncii. Cu privire la diferența de 28.000 Euro s-a menționat că suma a fost primită de vânzătoare anterior, din sursele proprii ale cumpărătorului.
S-a constatat că, deși avea posibilitatea să cumpere imobilul pentru un preț de 49.000 Euro, conform antecontractului încheiat cu pârâta A., care, dacă s-ar fi răzgândit, era obligată să plătească suma de 9.000 Euro, cu dobândă de 9% pe an, pârâtul S. a renunțat la dreptul conferit de antecontract, iar la mai puțin de două luni de la declarația de renunțare a cumpărat imobilul pentru prețul de 108.000 Euro, cu toate că în contractul încheiat de A. cu D. s-a menționat că vânzarea anterioară s-a realizat la prețul de 50.000 Euro. Nu a rezultat din actele depuse la dosar motivul pentru care într-un interval atât de scurt s-a dublat prețul unui imobil; probabil că suma de 108.000 Euro a fost valoarea lui reală, din moment ce pentru plata prețului s-a obținut un credit bancar de 80.000 Euro, iar prima vânzare s-a efectuat la jumătate de preț pentru că pârâta A. dorea să înstrăineze cât mai rapid imobilul pe care, prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie (calea de atac indicată în sentința civilă nr.1826/09.03.2007 fiind recursul) fusese obligată să îl lase în proprietatea reclamanților.
Reaua credință a pârâtei A. a fost indiscutabilă, însă modalitatea în care au procedat cei doi pârâți, D. și S., depășește sfera relei-credință și intră, în opinia instanței, în sfera ilicitului penal, cei doi urmărind să obțină un profit rapid folosind bani împrumutați. În condițiile în care deja se încheiase antecontractul pentru prețul de 49.000 Euro, pârâtul S. nu mai putea pretinde băncii un împrumut de 80.000 Euro, astfel că a renunțat la dreptul conferit prin respectiva convenție și, în aceeași zi în care a dat declarația de renunțare, apartamentul a fost vândut pârâtei D., care i l-a revândut, pentru plata prețului pretins de aceasta fiind contractat creditul bancar a cărui restituire a fost garantată cu ipoteca instituită asupra imobilului despre care știa că este în litigiu.
Cât privește contractul de ipotecă nr. 258/P4893/08.06.2007, încheiat între Sucursala județeană Argeș a pârâtei B. Comercială Română S.A. și pârâtul S. G. C., pentru garantarea creditului de 80.000 Euro, fără a pune în discuție buna credință a reprezentanților băncii, cărora vânzările succesive în interval de mai puțin de două luni și la o diferență mare de preț le-ar fi putut ridica semne de întrebare, instanța a înlăturat apărările pe care această pârâtă și le-a întemeiat pe principiile ocrotirii bunei credințe și asigurării securității circuitului civil, pentru că aceste principii se referă la contractele cu titlu oneros, contractul de ipotecă neavând un astfel de caracter. Deși conține în sine o înstrăinare eventuală, în caz de executare, nu se putea susține că prin încheierea contractului de ipotecă fiecare dintre părți urmărește un folos, o contraprestație în schimbul aceleia pe care o face ori se obligă să o facă; ipoteca fiind un drept real accesoriu imobiliar, fiind o simplă garanție a unei obligații.
În raport de prevederile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, capătul de cerere privind solicitarea de constatare a nulității titlului de proprietate nr._/2/09.11.2006, emis de Instituția P. Municipiului București pe numele pârâtei A. M. pentru suprafața de 65,81 m.p. cotă indiviză din terenul aferent imobilului din ., sector 2, a fost constatat ca neîntemeiat, în condițiile în care, la momentul emiterii sale, această pârâtă avea calitatea de proprietar în baza unui contract de vânzare cumpărare a cărui valabilitate fusese confirmată prin decizia civilă nr. 1206/29.11.2004 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. 3078/2004 (astfel cum a rezultat din considerentele sentinței civile nr. 1826/09.03.2007), însă acest titlu a devenit caduc, fiind lipsit de efecte juridice ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
Împotriva acestei sentințe, la data de 23.02.2012 a formulat apel pârâtul S. G. C. și la data de 24.02.2012 a formulat apel pârâta B. Comercială Română, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, la data de 5.04.2012.
Prin decizia civilă nr. 1123 A din 19.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că:
1. Critica formulată de apelant în privința lipsei calității procesuale pasive a Băncii Comerciale Române - Sucursala Județeană Argeș, reclamanții identificând greșit acest pârât în condițiile în care sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale (art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990), este lipsită de interes, deoarece urmare a modificării cererii de chemare în judecată sentința apelată a fost pronunțată în contradictoriu cu B.C.R. S.A.
În ceea ce privește tardivitatea acestei modificări a cererii de chemare în judecată, întrucât ea nu a fost invocată în fața primei instanțe s-a constatat că este o critică tardiv formulată direct în apel în raport de dispozițiile art. 108 alin. 3 Cod procedură civilă.
2. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, tribunalul a constatat că această critică nu poate duce din punct de vedere procedural la schimbarea soluției primei instanțe întrucât critica vizează afirmații reținute în considerentele sentinței prin care prima instanță a motivat faptul că a reținut reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare.
3. În ceea ce privește buna credință a apelantului S. G. C., susținută și de apelanta B.C.R. S.A., în paralel cu buna credință a primei subdobânditoarei D. A., s-a constatat că sunt corecte susținerile apelanților în privința faptului că exclusiv pe baza atitudinii procesuale a pârâților în fața primei instanțe nu s-a putut constata că prezumția de bună credință ar fi fost răsturnată, în condițiile în care sarcina probei aparținea reclamanților.
În condițiile în care, deși imobilul avea carte funciară deschisă, reclamanții au neglijat să noteze litigiul referitor la revendicarea imobilului, nu se poate reproșa subdobânditorilor că au acționat cu rea credință, neasigurarea opozabilității prin notarea litigiului absolvindu-i pe aceștia de culpă.
Contrar opiniei primei instanțe, ale cărei considerente pe aspectul relei credințe le-a înlăturat, tribunalul a reținut acest aspect, însă a constatat în același timp că buna credință a subdobânditorilor nu are relevanță în privința soluției asupra acțiunii de față, iar criticile întemeiate pe acest motiv nu pot conduce la schimbarea soluției primei instanțe.
Astfel, cum în situația de față, când ambele părți înfățișează titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, revendicarea poate fi soluționată numai prin compararea drepturilor autorilor de la care provin aceste titluri, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil, deoarece puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1826/9.03.2007 nu poate fi contrazisă în prezentul litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 cod civil (sub aspectul preferabilității titlului autorilor reclamanților - contract de vânzare nr._/1936 față de titlul autoarei pârâților - contract de vânzare cumpărare nr. 1275/1996, care dobândise de la un neproprietar).
Buna credință invocată de către apelanți în apărare nu prezintă nicio relevanță asupra cererii de revendicare imobiliară. În cadrul acțiunii în revendicare imobiliară buna credință se analizează doar în situația în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Singura situație în care buna credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanța în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însă atunci dobândirea proprietății nu este efect imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toata durata prescrisă de lege. Așadar, chiar reglementarea instituției uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietății imobiliare de către cumpărătorul de bună credință, căci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el însuși pentru dobândirea proprietății, pentru aceasta fiind necesară și exercitarea ulterioară a unei posesii pe tot timpul prescris de lege (și aceasta prin opoziție cu situația bunurilor mobile, unde cumpărătorul de bună credință de la neproprietar dobândește de îndată proprietatea, conform art. 1909 Cod civil).
Buna credință mai poate interesa, totodată, valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic.
Contractul de vânzare cumpărare reprezintă un acord de voință între vânzător și cumpărător, a cărui valabilitate se analizează prin prisma dispozițiile art. 948 Cod civil (consimțământ, capacitate, obiect și cauză).
În cazul vânzării de către un neproprietar, actul juridic ca acord de voință poate să îndeplinească toate aceste condiții de valabilitate prevăzute de art. 948 Cod civil, însa oricum efectul transferului dreptului de proprietate nu se produce, pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului și, deci, nu poate fi transmis de către acesta (aceasta fiind rațiunea instituției uzucapiunii scurte).
De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța nu a putut concluziona altceva decât că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate, în vreme ce apelantul S. G. C. a contractat cu un neproprietar, ce nu îi putea transmite și nu i-a transmis dreptul de proprietate.
4. În ceea ce privește critica formulată de apelanta B.C.R. S.A. referitoare la faptul că nu există niciun temei legal pentru anularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1563/2007 și radierea sa din cartea funciară, tribunalul a constatat că nici această critică nu este întemeiată. Astfel, ca urmare a efectului retroactiv al admiterii acțiunii în revendicare (ceea ce înseamnă că imobilul a fost și este proprietatea reclamanților, nefăcând parte niciodată din patrimoniul apelantului), rezultă că acest contract de ipotecă a fost încheiat de o persoană care nu avea dreptul de a dispune de bun sub forma ipotecării sale. Prin urmare, sancțiunea nulității este consecința principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.
5. În privința aplicării dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă în fața instanței de fond, tribunalul a constatat că faptul că apelantei B.C.R. nu i se poate reproșa chiar nicio culpă în situația juridică litigioasă, aceasta încheind contractul de credit și ipotecă pe baza mențiunilor existente în cartea funciară nu este de natură a înlătura aplicarea lor sub aspectul sarcinii cheltuielilor de judecată, deoarece această răspundere este întemeiată exclusiv pe culpa procesuală, singura cauză exoneratore fiind recunoașterea pretențiilor reclamantului.
Împotriva acestei decizii, la data de 23.12.2013 a formulat recurs pârâtul S. G. C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 06.01.2014.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât cumpărător a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca motiv de ordine publică.
1. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare decurgând din decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Imobilul al cărui proprietar a devenit prin cumpărare se încadrează în rândul imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, anume imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1845 - 22 decembrie 1989. Cu privire la aceste imobile, începând cu data de 09.08.2008, regula imperativă de drept intern este că acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă, trebuind să fie urmate procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, din rațiuni de protejare a securității raporturilor juridice, cu mențiunea că în speță imobilul a fost tranzacționat în mod legal de trei ori, ceea ce face ca decizia în interesul legii sa fie incidentă a fortiori.
Din punctul său de vedere, această regulă ar fi trebuit să fie aplicată încă din timpul litigiului dintre A. M. și intimații reclamanți.
Singura situație în care decizia nr. 33/09.06.2008 admite acțiunea în revendicare este aceea în care sunt îndeplinite cumulativ două condiții: - existența unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ele nu sunt divergente în materia despăgubirilor proprietarilor bunurilor preluate fără titlu de către statul român, aceștia din urma beneficiind în conformitate cu art. 2 din această lege de aceeași protecție ca și cei ale căror bunuri au fost preluate legal, regimul despăgubirilor fiind guvernat de principiul restituirii integrale (în natură sau echivalent). În subsidiar, dacă s-ar reține anumite neconcordanțe, atunci acțiunea în revendicare este admisibilă doar în cazul imobilelor rămase în posesia abuzivă a statului român prin diferite autorități administrative (primării, autorități locale, consilii județene etc.), și care deci nu au intrat în circuitul civil, pentru ca astfel să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Având în vedere că valabilitatea titlului recurentului pârât nu este contestată, instanța de apel în prezentul dosar arătând că este titularul unui titlu de proprietate, iar admiterea acțiunii în revendicare ar afecta atât dreptul recurentului pârât de proprietate, cât și securitatea raporturilor juridice civile, prin declararea retroactivă a ineficienței unor acte juridice civile (contracte de vânzare cumpărare, contracte de ipotecă) încheiate în formă autentică, acțiunea în revendicare nu este admisibilă.
2. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare decurgând din dispozițiile imperative ale Legii nr. 213/1998.
Sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosar_/300/2006, ulterior casată și rămasă definitivă și irevocabilă doar prin decizia 236/R/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, fiind încălcate dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, iar art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în vigoare Ia acest moment, arată cu privire la aceste bunuri că ele pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, fără să distingă dacă acestea sunt în proprietatea primilor cumpărători de la stat sau a subdobânditorilor terți.
3. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare decurgând din principiile constituționale care guvernează sistemul românesc de drept.
Conflictul de interese legitime dintre proprietarii inițiali ai bunului trecut în proprietatea statului și subdobânditorii de buna credință ai unor astfel de bunuri a fost soluționat de către Curtea Constituțională în favoarea acestora din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorilor de buna credință se subordonează unor rațiuni cu aplicare mai largă, care au dus la cristalizarea a două principii constituționale fundamentale, principiul asigurării securității circuitului civil și principiului stabilității raporturilor juridice civile (a se vedea mutatis mutandis deciziile nr. 69 din 18 februarie 2003, nr. 222 din 3 iunie 2003 și nr. 92 din 4 martie 2004).
Cu privire la buna sa credință, recurentul pârât a arătat în acest context că s-a informat cu privire la situația juridică a imobilului din registrele de publicitate imobiliară (unde intimații nu au înțeles nici până în prezent să-și noteze sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosar nr._/300/2006), cunoștea faptul că avusese deja loc o verificare cu privire la situația sa și a solicitat un credit bancar pentru a putea realiza cumpărarea lui, departamentul celei mai mari bănci comerciale din România - B.C.R. - neconstatând nicio posibilă problemă de natură juridică și dându-și astfel acordul cu privire la efectuarea acestei tranzacții. În aceste condiții buna sa credință nu mai poate fi contestată, așa precum a constatat și instanța de apel.
Așa cum a arătat mai sus, admiterea acțiunii în revendicare contravine practicii jurisprudențiale a Curții Constituționale, golind principiile mai sus enunțate de orice conținut, și în mod special excepția terțului subdobânditor de buna credință în cazul aplicării principiului reaoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Excepția terțului subdobânditor de bună credință beneficiază în prezent și de consacrare legislativă, această excepție nemaifiind doar un principiu de drept, conform dispozițiilor art. 937 alin. 1 noul Cod Civil. În cazul de față, deși actul translativ de proprietate prin care autoarea recurentului pârât a dobândit imobilul nu a fost anulat, principiul securității circuitului civil ar deveni inoperant, prin aceea că un imobil aflat în circuitul civil și care și-a schimbat în mod legal de două ori proprietarii ulterior achiziționării în baza Legii nr. 112/1995, ar trece în proprietatea unor persoane care în urma evoluției legislației speciale nu mai au dreptul decât la despăgubiri prin echivalent. Principiul stabilității raporturilor juridice civile ar fi golit de conținut prin aceea că acte juridice care îndeplineau toate condițiile de fond și de formă la vremea la care au fost încheiate, a căror validitate a fost constatată de către toate instanțele învestite cu soluționarea situației juridice a imobilului, nu ar mai produce efecte juridice.
4.Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, decurgând din principiul error communis facit ius
Protecția celor două principii amintite mai sus răspunde unor rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparentei în drept.
Esența principiului mai sus invocat constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însă nu-I primește nici de la adevăratul proprietar - cu care nu a contractat, nici de la proprietarul aparent - cu care a contractat, dar care nu deținea dreptul, ci direct de la lege. Așadar, este un mod originar de dobândire a proprietății, iar nu unul derivat.
Pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiții, cumulativ: - să existe o eroare comună; - subdobânditorul să fie de bună-credință; - actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Cât privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept. Aparența înșelătoare trebuie să fie greu de descoperit și de evitat.
Având în vedere că: - la data vânzării dintre A. M. și D. A. trecuseră cei 10 ani în care opera interdicția de vânzare a imobilului; - A. M. cumpărase imobilul de la statul român în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995; - în cartea funciară nu era notat niciun litigiu cu privire la imobil; - situația sa juridică fusese verificată deja în cadrul primei cumpărări; - cea mai mare bancă comercială din România a decis finanțarea cumpărării imobilului, acordându-i recurentului pârâtul un credit, după ce departamentele ei juridice au verificat situația juridică a imobilului, recurentul pârât a fost convins că va contracta cu adevăratul proprietar. Eroarea nu putea fi evitată de către el, cu atât mai mult cu cât ea nu a putut fi evitată de o instituție financiară de anvergură - B.C.R.
În sfârșit, actul de vânzare cumpărare a fost unul oneros.
5. Inadmisibilitatea acțiuni în revendicare, decurgând din jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului
a) Inadmisibilitatea decurgând din art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În ceea ce privește art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a arătat în repetate rânduri că, o dată ce un stat a adoptat o soluție, aceasta trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă, pentru a evita incertitudinea și ambiguitatea în rândul persoanelor la care se referă măsurile de implementare a acesteia (cauza T., T. împotriva României, cerere 21.911/03, pct. 26). În special în domeniul legislației privitoare la restituirea proprietăților România a fost deseori condamnată și somată cu privire la lipsa unei coerențe legislative și la jurisprudența contradictorie în materie.
Tocmai pentru a soluționa această situație de incertitudine, Legea nr. 10/2001 consacră în art. 45 alin. 2 valabilitatea actelor juridice încheiate cu bună credință, chiar când acestea privesc bunuri preluate de stat fără titlu, iar decizia 33/08.06.2008 închide calea acțiunii în revendicare pentru imobilele ce fac obiectul legii speciale.
Având în vedere că practica judecătorească covârșitoare ia în considerare decizia 33/08.06.2008, admiterea acțiunii în revendicare în cazul de față ar încălca și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune statelor membre aplicarea nediscriminatorie a regulilor de drept față de toți justițiabilii (a se vedea în acest sens T., T. împotriva României, pct. 33).
b) Inadmisibilitatea decurgând din art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Un principiu fundamental în materie îl constituie împrejurarea că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate; persoanele care au cumpărat cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația în care să suporte greutatea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri (cauza R. împotriva României, cerere 28.104/03, pct. 37; cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, cerere 36.548/1997, pct. 58).
Nicio instanța în fața căreia a fost pusă în discuție situația juridică a imobilului nu a constatat nulitatea actului de vânzare cumpărare al recurentului pârât ori a celui al autoarei sale, A. M.. Mai mult, toate instanțele au considerat că sunt titularii unor titluri valabile, fiind titularii unui „bun” susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza S. împotriva României, cerere 57.001/00, pct. 38). Vânzarea unui astfel de bun către A. M. a fost legitimă, în conformitate cu dezideratul protejării drepturilor ei (cauza S. împotriva României, pct. 50). În lumina observațiilor de mai sus acțiunea în revendicare a intimaților reclamanți nu este admisibilă, ei putând să obțină reparații numai de la cel răspunzător pentru situația de drept creată, anume statul român (a se vedea mutatis mutandis cauza S. împotriva României).
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 213/1998, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 299 și urm. Cod procedură civilă, jurisprudența instanțelor interne, a Curții Constituționale, mai sus evocate.
La data de 27.12.2013, recurentul pârât a depus la dosar motive suplimentare de recurs, vizând aspecte referitoare la buna sa credință în ceea ce privește achiziționarea imobilului.
Încheind contractul de cumpărare al imobilului în fața notarului public, a avut convingerea că el va întreprinde toate diligențele necesare în vederea evitării unei situații ca cea din cauza de față. În conformitate cu legislația specială aplicabilă activității notarilor publici, aceștia au (potrivit art. 80 din Legea nr. 36/1995) obligația sa deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul juridic pe care vor să-l încheie. În conformitate cu același articol, notarul avea acces liber la toate instituțiile în vederea obținerii actelor și informațiilor necesare îndeplinirii procedurilor notariale. Consideră că, semnând actul în fața notarului public, obligat să deslușească raporturile juridice între părți și totodată să identifice posibile motive care ar fi condus la imposibilitatea încheierii cu respectarea legii a actului translativ de proprietate, nu numai că pârâtul a fost de bună credință, ci s-a și convins, eronat de altfel, despre o realitate juridică, de care la vremea respectivă nu avea niciun motiv să se îndoiască.
Cât privește observațiile primei instanțe referitoare la o eventuală intenție de a recurentului pârât de a specula o situație economică, intenție care ar fi stat la baza cumpărării imobilului, acesta a arătat că data la care a cumpărat a fost 08.06.2007. Până la momentul în care a fost chemat în judecată -13.08.2010 trecuseră deja circa trei ani, timp în care imobilul a rămas în patrimoniul său. Este de notorietate rapiditatea cu care speculanții și samsarii imobiliari acționau în perioada anilor 2007 - 2009. Tocmai faptul că la trei ani de la cumpărare, în plin boom al pieței imobiliare din România, a decis să păstreze imobilul, achiziționat la un preț rezonabil (sub 1.000 EUR/m.p.), situat într-o zonă ultracentrală limitrofă B-dlui Dacia, probează îndestulător împrejurarea că intenția recurentului pârât nu ține de sfera speculei, ci de maniera în care înțelege să-și trăiască și administreze viața. În plus față de aceasta, este de notorietate faptul că speculațiile imobiliare se realizează cu capitaluri financiare deja existente, și nicidecum cu bani împrumutați de la bancă pe perioade de 20 de ani, precum este cazul în speță.
Cât privește consecințele nefaste în ceea ce privește lipsa de ocrotire a siguranței circuitului raporturilor juridice în cazul în care recursul său nu ar fi admis, acestea ar fi următoarele: va continua să plătească rata la bancă în cuantum de 500 euro lunar aferentă împrumutului ipotecar contractat, deși va pierde imobilul în justiție, această împrejurare neproducând efecte juridice în sensul încetării obligației din partea sa de a restitui băncii împrumutul contractat.
Prin rezoluția din data de 28.02.2014, avându-se în vedere Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 52 din 23.01.2014, prin care s-a dispus desființarea Secției a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale Curții de Apel București începând cu data de 01.03.2014 și reținându-se dispozițiile date de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București prin Hotărârea nr. 29 din 17.02.2014, dosarul a fost înaintat Secției a III-a Civile și pentru cauze cu minori și de familie, pe rolul căreia a fost înregistrat la 07.03.2014.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Potrivit situației de fapte reținute de instanțele de fond, prin cererea înregistrată la data de 11.07.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._/300/2006, reclamanții I. D. G. și P. E. V. au chemat în judecată pe pârâta A. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul imobilului situat în București, ., sector 2.
Prin antecontractul de vânzare cumpărare cu încheiere de certificare de semnătură nr. 23/18.12.2006 dată de avocat Ș. M., pârâta A. M. s-a obligat să vândă pârâtului S. G. C. imobilul în litigiu până la data de 18.12.2007 în schimbul unui preț de 50.000 Euro. În cuprinsul acestei convenții s-a arătat că apartamentul a fost dobândit de promitenta vânzătoare prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 1275 din 03.12.1996 de la S.C. Apolodor S.A.
Prin sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 pronunțată în dosarul nr._/300/2006, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea, reținând că titlul autorilor reclamanților (persoană exceptată de la naționalizare) constă dintr-un act autentic (nr._/16.03.1936), transcris în registrul de transcripțiuni, pe când titlul pârâtei (contractul de vânzare cumpărare nr. 1275/03.12.1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) provine de la un non dominus, respectiv statul, care l-a preluat în mod abuziv, nedevenind astfel proprietar. Cu privire la buna credință invocată de către pârâtă și reținută prin decizia civilă nr. 1206/29.11.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. 3078/2004, instanța a apreciat că este lipsită de relevanță într-o acțiune în revendicare.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1214/19.04.2007 de notar public M. E., pârâta A. M. a vândut pârâtei D. A. apartamentul în litigiu în schimbul unui preț de 50.000 Euro. Din cuprinsul actului rezultă că dreptul vânzătoarei a fost înscris în cartea funciară cu încheierea nr._/31.05.2006. La rândul său, dreptul cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară cu încheierea nr._/20.04.2007.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1558/08.06.2007 de notar public S. A., pârâta D. A. (începând cu data de 29.08.2009 soția pârâtului S. G. C.) a vândut pârâtului S. G. C. același imobil, în schimbul unui preț de 108.000 Euro, din care: - suma de 28.000 Euro a fost primită de vânzătoare anterior, din sursele proprii ale cumpărătorului; - suma de 80.000 Euro reprezintă credit acordat cumpărătorului de către B.C.R. S.A. - Sucursala Județeană Argeș, conform contractului de credit nr. P 4893/08.06.2007 și care urma a fi virată în contul deschis pe numele vânzătoarei la B.C.R. S.A. - Sucursala Județeană Argeș. Dreptul recurentului pârât a fost înscris în cartea funciară cu încheierea nr._/11.06.2007.
Prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1563/08.06.2007 de notar public S. A., încheiat cu B. Comercială Română, prin Sucursala Județeană Argeș, pârâtul S. G. C. a constituit în favoarea băncii o ipotecă de rang I asupra imobilului în litigiu.
2. Distinct de aceste aspecte. Curtea mai reține că, prin decizia civilă nr. 1481/16.11.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, apelul declarat de pârâta A. M. împotriva sentinței civile nr. 1826/09.03.2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2006 a fost respins ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 1786/25.11.2008, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București. Potrivit informațiilor existente în sistemul informatic Ecris, pârâta din prezenta cauză D. A. a figurat în calitate de recurent - succesor în drepturi cu titlu particular al recurentei A. M..
Cauza a fost reînregistrată la data de 14.01.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._./300/2006. Prin decizia civilă din 15.05.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții. Potrivit informațiilor existente în sistemul informatic Ecris, pârâții din prezenta cauză D. A. și S. G. C. au figurat în calitate de apelanți - succesori în drepturi cu titlu particular ai apelantei A. M..
Prin decizia civilă nr. 236R/10.02.2010 pronunțată în dosarul nr._./300/2006, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul și a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul ca nefondat. Potrivit informațiilor existente în sistemul informatic Ecris, pârâții din prezenta cauză D. A. și S. G. C. au figurat în calitate de intimați - succesori în drepturi cu titlu particular ai pârâtei A. M..
II.1.i. Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare decurgând din decizia nr. 33/08.06.2008, instanța de control judiciar are în vedere faptul că prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.
Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
ii. Pe de altă parte, cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.
Or, în cauză, asupra posibilității reclamanților I. D. G. și P. E. V. de a beneficia de dreptul comun în materia revendicării, respectiv de dispozițiile art. 480 din Codul civil, pentru recuperarea imobilului în litigiu, s-a statuat cu putere de lucru judecat în procesul soluționat prin decizia civilă nr. 236R/10.02.2010 pronunțată în dosarul nr._./300/2006, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în care a figurat în calitate de parte și recurentul pârât S. G. C..
iii. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”
Rezolvarea conflictului dintre legea internă (care nu permite nici restituirea bunului în natură proprietarului deposedat în mod abuziv și nici acordarea unor măsuri reparatorii efective) și Convenția europeană a drepturilor omului (în sistemul căreia jurisprudența instanței de contencios european a sancționat imposibilitatea reclamanților de a obține posesia asupra imobilelor, fără ca acestora să le fie acordată vreo despăgubire pentru această privare) poate avea în prezent în mod logic două soluții: fie admiterea acțiunilor în revendicare (deci înlăturarea de la aplicare a legii naționale, relativ la instituirea criteriului de preferabilitate în favoarea pârâților), urmând ca pârâții să fie despăgubiți pentru privarea de bunurile lor care ar fi astfel produsă, fie respingerea lor, urmând însă ca reclamanții să primească despăgubiri în bani (ceea ce presupune ignorarea dispozițiilor interne care reglementează mecanismul de acordare a unor măsuri reparatorii prin acțiuni la fonul Proprietatea).
Potrivit considerentelor din decizia citată anterior, Înalta Curte de Justiție și Casație a optat pentru cea de-a doua soluție în ipotezele în care pârâții dețin „bunuri” în sensul Convenției și pentru prima în celelalte cazuri.
Făcând aplicarea acestor reguli în cauza de față, se constată că reclamanții I. D. G. și P. E. V. dețin un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în condițiile în care Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140), iar prin sentința civilă nr. 1826/09.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2006 pârâta A. M. a fost obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie.
În schimb, recurentului pârât, care este succesor cu titlu particular al unei persoane care a dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că recurentul pârât ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Din contră, asupra posibilității reclamanților I. D. G. și P. E. V. de a obține restituirea bunului în natură s-a statuat cu putere de lucru judecat în procesul încheiat prin decizia civilă nr. 236R/10.02.2010 pronunțată în dosarul nr._./300/2006 de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în care a figurat în calitate de parte și recurentul pârât S. G. C., chiar dacă în final soluția de admitere a acțiunii în revendicare a rămas pronunțată în contradictoriu cu pârâta inițială A. M..
2. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare decurgând din dispozițiile Legii nr. 213/1998, sunt valabile aceleași considerente legate de autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior, conform art. 1201 Cod civil.
3. Este adevărat că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) cunoaște o excepție consacrată, cea a subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al unui imobil, la care a făcut referire și Curtea Constituțională prin deciziile enumerate în cererea de recurs.
După . Legii nr. 7/1996, admisibilitatea acestei excepții trebuie însă nuanțată, conform celor ce vor fi expuse în continuare (pct. III).
4. Principiul validității aparenței în drept (error communis facit ius), instituit tot pe cale doctrinară și jurisprudențială, are o aplicabilitate limitată, fiind recunoscut unanim în materia actelor de stare civilă, iar într-o opinie majoritară și în cea a actelor încheiate de un moștenitor aparent. Or, în speță, este vorba de un act încheiat de o persoană aparent proprietar.
5. Relativ la inadmisibilitatea decurgând din art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs are în vedere faptul că în litigiul de față nu se mai pune problema interpretării anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea, la care a făcut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza T. T. împotriva României, hotărârea din 24.03.2009, acestea fiind tranșate în dosarul nr._./300/2006, ci una subsecventă, ce se soluționează prin aplicarea regulilor de carte funciară.
Prin aplicarea acelorași reguli trebuie rezolvată și chestiunea dacă recurentul pârât dispune de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
III. În realitate, problema efectelor față de terți ale admiterii acțiunii în revendicare își găsește în prezent rezolvarea, pentru imobilele înscrise în cartea funciară, în regulile de carte funciară prevăzute de Legea nr. 7/1996, iar nu în prevederile Codului civil, exprese sau deduse pe cale de interpretare. Astfel, după . acestei legi, protecția terțului și relevanța ce trebuie dată bunei credințe a acestuia trebuie analizată pe terenul principiilor de carte funciară.
Este astfel necesară prezentarea în prealabil a unor considerații teoretice în legătură cu principiul publicității materiale, unul din principiile fundamentale ale cărților funciare, reglementat de art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data efectuării înscrierii ipotecii (11.06.2007).
Analiza principiului publicității materiale a cărților funciare presupune, la rândul său, cercetarea prioritară a regimului probator al cărții funciare, respectiv a prezumțiilor stabilite de art. 30 din Legea nr. 7/1996.
Înscrierea drepturilor tabulare în cartea funciară nu este prin ea însăși constitutivă de drepturi, în sensul că ea nu este destinată să remedieze nevalabilitatea actului viciat și nici să suplinească lipsa totală a actului, astfel încât cel care obține înscrierea pe baza unui act viciat (nul) ori în lipsă de titlu, deci fără cauză legitimă, nu se poate pune la adăpost de orice contestație invocând pur și simplu înscrierea în cartea funciară. Aceasta întrucât înscrierea unui drept tabular are caracter cauzal și, în plus, spre deosebire de sistemul Decretului – lege nr. 115/1938, asigură numai opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular. De altfel, nici în sistemul Decretului – lege nr. 115/1938, între părți, simpla înscriere a unui drept tabular nu este, eo ipso, constitutivă de drepturi reale (cum se întâmplă în alte sisteme de drept, în care existența și valabilitatea înscrierii sunt independente de existența și valabilitatea contractului obligațional), ci ea produce un astfel de efect numai sub condiția și în măsura în care actul sau faptul juridic generator este apt să-l producă.
Prezumțiile instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forței probante, prezumțiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris .>), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare. Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere) ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumțiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferente dacă acesta a fost ori nu de bună credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.
Revenind la principiul publicității materiale, Curtea are în vedere că potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, cel care a dobândit un drept de proprietate, o servitute sau o ipotecă, întemeindu-se pe exactitatea cuprinsului cărții funciare, devine proprietar, beneficiar al servituții sau titular al ipotecii, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar și de la care a dobândit dreptul (adică autorul său nemijlocit) nu era în realitate proprietar. În alți termeni, față de terții subdobânditori de bună credință și cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt „prezumate” exacte și complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terții subachizitori sunt puși la adăpost de orice cauze de evicțiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achizițiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 31. Respectarea drepturilor reale dobândite de terții de bună credință este trăsătura cea mai caracteristică a instituției cărților funciare. Această caracteristică se degajă cu multă claritate din întreaga economie a Legii nr. 7/1996, însă ea rezultă cu prisosință din art. 31 care consacră principiul publicității materiale: „Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară”.
Art. 31 este însă incomplet, deoarece înțelesul și întinderea lui reale nu pot fi cunoscute la adevărata lor valoare fără corelarea cu prevederile art. 36, de unde rezultă una din restricțiile cele mai importante ale principiului publicității materiale.
Astfel, potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996: „Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris”.
Din dispozițiile legale precitate rezultă că principiul publicității acționează numai când sunt întrunite, cumulativ, toate cerințele expres sau, după caz, implicit prevăzute de lege. Aceste cerințe sunt, în esență, următoarele: - înscrierea lui Secundus în cartea funciară să fie inexactă; - din cuprinsul cărții funciare să rezulte o aparență de existență a dreptului înscris în folosul lui Secundus; - cel înscris în cartea funciară să fi transmis sau constituit un drept real în favoarea altuia (Tertius), printr-un act juridic valabil, cu titlu oneros și particular; - terțul să fi dobândit dreptul real cu bună credință, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare; - dreptul real dobândit să fi fost, la rândul său, înscris în cartea funciară; - la data înscrierii dreptului în folosul terțului să fi trecut cel puțin 3 ani de la înscrierea dreptului real în folosul dobânditorului nemijlocit (Secundus).
Efectul juridic al regulii prevăzute de art. 31 este aceea că terțul subachizitor cu titlu oneros și de bună credință devine prin înscriere proprietar, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar în realitate nu era. Așadar, principiul publicității materiale constituie o veritabilă excepție de la regulile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ceea ce presupune și că în conflictul dintre proprietar și un neproprietar este și trebuie să fie o măsură excepțională, a cărei justificare trebuie să fie suficient de puternică și constă în întrunirea condițiilor enunțate anterior.
Cu toate acestea, în termenul de trei ani publicitatea materială (mai exact, beneficiul acordat terților prin principiul publicității materiale) este suspendată. Termenul de 3 ani este destul de lung pentru ca proprietarul adevărat să atace înscrierea inexactă și, mai ales, pentru a nu acoperi fraudele săvârșite la adăpostul publicității materiale și este rezonabil de scurt pentru a nu împiedica circulația imobilelor. În consecință, numai după expirarea termenului de 3 ani, dobânditorul unui drept real accesoriu se bucură pe deplin de efectele publicității materiale.
Aplicând în cauză aceste considerații teoretice, se constată că, întrucât la data introducerii în cauză a recurentului pârât în litigiul privind revendicarea ce a format obiectul dosarului nr._./300/2006 (cel târziu 15.05.2009) nu trecuseră 3 ani de la data înscrierii autoarei nemijlocite a recurentului pârât în cartea funciară (20.04.2007), principiul publicității materiale nu acționează.
Chiar admițând că momentul care trebuie luat în considerare conform art. 36 din Legea nr. 7/1996 este data formulării acțiunii prezente (13.08.2010), în acest caz netrecând 3 ani de la data înscrierii autoarei nemijlocite a recurentului pârât în cartea funciară, trebuie lămurit aspectul dacă recurentul pârât a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1558/08.06.2007 de notar public S. A..
Potrivit art. 31 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii contractului de vânzare cumpărare sus menționat în cartea funciară: „Dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală”.
Prin urmare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii stabilind că apelantul pârât a fost de bună credință exclusiv prin prisma primei ipoteze a textului de lege citat.
Analizând și cea de-a doua ipoteză normativă în care dobânditorul nu este considerat de bună credință, Curtea constată că recurentul pârât a luat cunoștință din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 08.06.2007 de faptul că imobilul a fost dobândit de autoarea sa A. M. în temeiul Legii nr. 112/1995 și deci că este vorba de unul preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca dobânditorul unei asemenea imobil să fie considerat de bună credință - dată fiind amploarea fenomenului social reprezentat de formularea de către proprietarii deposedați în mod abuziv de stat a unor acțiuni în revendicare, precum și notorietatea acestuia - se impunea efectuarea din partea sa la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu D. (S.) A. a unor minime diligențe legate de situația lui juridică, constând în verificarea registrelor instanțelor (Judecătoria Sectorului 2 București și Tribunalul București, în raza teritorială a cărora este situat), care sunt publicate și pe internet. Împrejurarea că înscrisurile ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare din 08.06.2007 au fost verificate de profesioniști (notarul public, consilierii juridici angajați ai băncii) nu garantează valabilitatea actului juridic de dobândire care este în continuare supus controlului judecătoresc, astfel că încrederea acordată de recurentul pârât acelor verificări nu îl exonerează de consecințele aplicării în cauză a dispozițiilor art. 31 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 7/1996.
Este adevărat că admiterea acțiunii în revendicare conduce la o pierdere de natură patrimonială pentru pârâtul care a dobândit imobilul în schimbul unui preț, însă pentru această evicțiune are la dispoziție mijloacele procesuale reglementate de lege într-un asemenea scop.
Față de aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii instanței de apel și substituind în parte motivarea acesteia, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a acestuia, Curtea va respinge cererea recurentului pârât privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul pârât S. G. C. împotriva deciziei civile nr. 1123 A pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. D. G. și P. E. V. și cu intimații pârâți S. (D.) A., A. M., INSTITUȚIA P. MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ, O. DE C. ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ SECTOR 2 BUCUREȘTI, ca nefondat.
Respinge cererea recurentului pârât privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
Ia act că intimații reclamanți I. D. G. și P. E. V. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,13.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red. CG
Tehnored. CG/GIA/cs
2 ex./18.06.2014
TB - S. a III-a civ. - A. D. B., A. E. P.
J.S. 2 București - A. M. G.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 524/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 450/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
