Uzucapiune. Decizia nr. 2047/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2047/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 2047/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.2047

Ședința publică din 11.12.2013

Curtea constituită din:

Președinte - M. G. R.

Judecător - A. DorisTomescu

Judecător - I. A. H. P.

Grefier - E. C.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți P. M. și P. Z. M., împotriva deciziei civile nr.539 A din 23.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București, prin Primarul General.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru uzucapiune și accesiune imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul P. Z., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți P. M. și P. Z. M., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București și consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar numita N. R. V. a depus la dosar, prin registratura instanței, o cerere de intervenție în favoarea intimatei pârâte Primăria Municipiului București, însoțită de un set de înscrisuri, toate în trei exemplare, dintre care două se comunică reprezentanților părților.

Avocatul recurenților depune la dosar chitanța CEC Bank în cuantum de 902,70 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbre judiciare în cuantum de 2,50 lei, pe care instanța le anulează, constatând că recursul este legal timbrat.

Se prezintă numita N. R. V., titulara cererii de intervenție, iar instanța acordă cuvântul asupra admisibilității în principiu a acesteia, inclusiv în raport de împrejurarea că este identică celei formulate în calea de atac a apelului.

Titulara cererii de intervenție solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată. Solicită să intervină în litigiu pentru că nu este o cauză legitimă, ci are ca scop obținerea de foloase necuvenite. Reclamanții au construit fără a avea autorizație, fiind chiar sancționați de către inspecția în construcții. Aceștia invocă uzucapiunea pentru un teren pentru care nu au nici un drept și accesiunea pentru a-și legaliza construcția edificată ilegal.

Ține să arate că nu are un interes personal, dar terenul poate fi folosit, de exemplu, ca spațiu de parcare, sau să primească o altă utilizare.

Cât privește identitatea cererii de intervenție cu cea formulată în apel, susține că acestea nu sunt identice, întrucât la cea formulată în recurs a depus și două expertize în susținere.

Avocatul recurenților solicită respingerea, ca inadmisibilă a cererii de intervenție. Precizează că și în apel a fost depusă această cerere, fiind respinsă prin încheierea de ședință din 17.01.2013 (fila 36); s-a avut în vedere că interesul titularei cererii de intervenție face obiectul altor litigii.

Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție, având în vedere caracterul accesoriu al acesteia și faptul că vine în sprijinul instituției intimate.

După deliberare, Curtea constată că cererea de intervenție depusă pentru termenul de astăzi este identică celei care a fost respinsă de instanța de apel ca inadmisibilă și că împotriva soluției de respingere a acesteia nu s-a formulat cale de atac.

Titulara cererii de intervenție precizează că nu a declarat cale de atac, urmând să formuleze din nou în recurs, cererea de intervenție; consideră că este admisibilă cererea sa.

Avocatul recurenților își menține opinia cu privire la inadmisibilitatea cererii de intervenție, având în vedere și faptul că încheierea prin care aceasta a fost respinsă în apel, nu a fost atacată cu recurs.

Reprezentantul intimatului pârât lasă instanța să aprecieze asupra acestei probleme, opinând, la rândul său, că era mai bine dacă s-ar fi formulat cale de atac.

După deliberare, Curtea constată că cererea de intervenție formulată de numita N. R. V. este, prin motivarea în fapt și în drept, identică celei formulate în calea de atac a apelului, cu privire la care tribunalul a apreciat că este inadmisibilă, prin încheierea de ședință din 17.01.2013; de asemenea, Curtea reține că împotriva acestei soluții nu s-a declarat cale de atac, astfel încât apreciază că este inadmisibilă formularea unei noi cereri direct în recurs.

În continuare, Curtea acordă cuvântul asupra probelor.

Avocatul recurenților solicită proba cu înscrisuri, constând în următoarele: procesul verbal de constatare la fața locului efectuat de Judecătoria sectorului 3 București în cauza având ca obiect ieșire din indiviziune, plan de amplasament a imobilului, eliberat de oficiul de cadastru, care atestă identitatea terenului, limitele acestuia, conform raportului de expertiză efectuat de expertul N. S.. Depune înscrisurile, precum și o copie a acestora, ce se comunică reprezentantului părții adverse.

Reprezentantul intimatului pârât susține că aceste înscrisuri nu au relevanță, proba nefiind utilă cauzei în raport de criticile formulate în recurs. Solicită respingerea probei solicitate de recurenți.

Avocatul recurenților insistă în admiterea cererii sale, precizând că dorește să susțină motivul de recurs care vizează trecerea trunchiului de copac prin plasa ce îngrădește imobilul, ca dovadă că îngrădirea este mult anterioară. Judecătoria a respins cererea pe motiv că nu s-a dovedit elementul intențional, achitarea impozitului pentru teren, iar tribunalul a respins cererea în întregime, înlăturând probele.

După deliberare, Curtea apreciază probele utile și concludente în cauză, raportat la considerentele deciziei recurate, astfel încât încuviințează cererea recurenților reclamanți P. M. și P. Z. M. și constată administrată proba cu înscrisuri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurenților reclamanți P. M. și P. Z. M. solicită admiterea recursului, întrucât instanța de apel a fost în eroare totală cu privire la piesele dosarului și s-a rezumat la motivarea asupra lipsei elementului intențional, omițând că, pe lângă construcția C 1 mai sunt și altele asupra cărora s-a intervenit cu reparații majore, conform autorizației.

În mod greșit instanța nu a făcut aplicarea, în raport de actele dosarului, a îndeplinirii condițiilor posesiei, conform art.1890 din Codul civil. Au fost înlăturate probele; depoziția martorei N., pe motiv că nu era născută în anul 1950 și nu cunoaște situația, dar nu a ținut seama de faptul că se invocă uzucapiunea începând cu anul 1979, când martora era adultă. Deși cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă, instanța și-a motivat hotărârea pe aspecte din cuprinsul acestei cereri.

Solicită ca, în cazul în care se apreciază necesar să se administreze probe suplimentare, să fie trimisă cauza spre rejudecare, deoarece a fost identificată persoana care a edificat gardul împrejmuitor în anii 1970 și ar putea fi audiată ca martor.

Solicită, așadar, admiterea recursului și arată că urmează a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Solicită și amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.

Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală. Consideră că, în mod corect a reținut instanța că în speță nu sunt întrunite cerințele art.1890 din Codul civil, cu referire la posesia utilă și mai mult de 30 de ani a imobilului.

Observă faptul că s-a vorbit despre martori, dar apreciază că instanța de apel a avut în vedere întreg ansamblul probator: martori, înscrisuri și a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege amintit.

Curtea constată închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare, urmând a aprecia asupra cererii recurenților de amânare a pronunțării.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 29.11.2010, sub nr._, reclamanții P. M. și P. Z.-M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, să se constate dobândirea proprietății asupra terenului situat în București, sector 3, . .-4, Parcul M., în suprafață de 777 m.p., ca efect al prescripției achizitive de lungă durată și asupra construcției compusă din cameră, hol, bucătărie, magazie în suprafață de 36,88 m.p. și garaj în suprafață de 25 m.p. ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, prevăzută de art. 493-393 din Codul civil.

La data de 04.03.2011, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată (filele 57, 58). În motivare, pârâtul a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani, reclamanții nefăcând dovada că au achitat impozitul pentru terenul în litigiu timp de 30 de ani.

A mai arătat pârâtul că posesia, pentru a fi utilă trebuie să fie continuă, netulburată, publică și neechivocă; posesia căreia îi lipsește una sau mai multe dintre aceste calități este o posesie viciată inaptă a produce efectele juridice prevăzute de lege. Pârâtul a apreciat că posesia afectată de vicii nu este o posesie utilă care să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Pârâtul a susținut că înscrisurile depuse la dosar nu fac dovada că terenul a fost stăpânit sub nume de proprietar, posesia nefiind utilă.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 115-118 din Codul de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr. 1823/30.01.2012, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea civilă având ca obiect uzucapiune și accesiune, formulată de reclamanții P. M. și P. Z.-M., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 21 iulie 2010, reclamanții P. M. și P. Z.-M. au cumpărtat de la Gorlea I., apartamentul cu nr. 20 din București, ., ., număr cadastral provizoriu 7446/20, în suprafață utilă de 53,22 m.p., compus din 2 camere, bucătărie, vestibul, culoar, baie, verandă (balcon), împreună cu cota indiviză de 51,95% corespunzătoare acestui apartament din părțile și dependințele imobilului-. și destinația lor, sunt în proprietate comună, forțată și perpetuă a tuturor proprietarilor, precum și dreptul de folosință asupra terenului aferent apartamentului, cu o suprafață indiviză de 83,66 m.p. (cota indiviză de 51,95% din terenul aferent întregului imobil-. din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 880 din 21.07.2010 la Biroul Notarilor Publici M. G. O., A. A. Jean și Asociații, și releveu apartament și plan de situație (filele 9-13).

Anterior, vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate de la fratele său, Gorlea C., prin donație, respectiv: acceptare de donație autentificată sub nr._ din 06.10.1994 și transcris sub nr._ la fostul notariat de stat al sectorului 3 București (fila 19), Încheiere de rectificare (privind acceptarea de donație) nr. 211/23.01.2008 întocmită de Biroul Notarial „SEMPER” (fila 20), Donație autentică, tradus din limba engleză, fiind legalizată semnătura traducătorului la data de 06.09.1994, iar acesta la rândul său, prin cumpărare de la IMOBILIARA R.A. SUCURSALA „V.”, cu Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4070V din 31.08.1991, transcris la fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 București, sub nr._/1994 (fila 22), proces-verbal de predare primire a locuinței (fila 23), anterior fiind chiriaș conform Contractului de închiriere nr._/1988.

Potrivit titlului de proprietate nr. 2212/3 din 24.09.2010, s-a atribuit reclamanților în proprietate, terenul în suprafață de 83,66 m.p. - cotă indiviză din București, ., sector 3, aferent apartamentului descris mai sus.

Apartamentul și terenul descrise mai sus au fost întabulate în cartea funciară nr._ nedefinitivă, conform încheierii nr._/23.07.2010 și a extraselor de carte funciară pentru informare nr._/04.08.2010, nr._/16.02.2011.

Acest imobil – apartament și teren în suprafață indiviză de 83,66 m.p. nu face obiectul litigiului de față.

Reclamanții au solicitat să se constate dobândirea dreptului lor de proprietate, prin joncțiunea posesiilor cu Gorlea C. și Gorlea I., autorul lor, asupra suprafeței de 777 m.p. din București, sector 3, . .-4, teren care, contrar aprecierilor expertului extrajudiciar, potrivit cărora, terenul ar reprezenta curtea blocului (fila 92), nu face parte din imobilul descris mai sus, fiind imobil distinct față de apartamentul din . aferent, situate la aceeași adresă, aspect ce rezultă și din planul de amplasament întocmit de expertul desemnat, terenul fiind însă lipit de imobilul – clădire de blocuri, B2, în cadrul căruia se află și apartamentul 20, precum și din planul de amplasament din expertiza extrajudiciară (filele 89-90, 93).

Cu privire la acest teren, de 777 m.p., reclamanții au susținut că a fost cumpărat tot de la Gorlea I., astfel cum rezultă din declarația dată pe proprie răspundere de Gorlea I., autentificată sub nr. 1621/17.09.2010 la Biroul Notarului Public B. R. C. (fila 26), fără a exista vreun act în acest sens.

În ceea ce privește această suprafață de teren instanța de fond a reținut că o suprafață totală de 40.000 m.p. din București, .. 231, proprietate de stat, a fost transmisă spre folosință fostului Sfat Popular al Capitalei, astfel cum rezultă din Decizia nr. 2043/1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei (fila 64) și din Ordinul nr. 480/1953 al Ministerului Finanțelor (fila 65). Din adresa emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 3 București (filele 118-120), instanța reține că, în ceea ce privește imobilul situat în București, ., sector 3, a figurat o persoană fizică, I. M., pentru un teren viran de 242 m.p., până în 1947, după 1951 neexistând documente de evidență fiscală pentru .-4. În ceea ce privește adresa din ., nu există evidențe fiscale până în 1990, nefiind astfel deschis rol fiscal pe numele niciunei persoane, pentru nici un imobil de la această adresă, iar după 1992 a fost deschis rol fiscal numai pe numele proprietarilor de apartamente din blocul B2, din ., inclusiv a reclamanților și a autorilor acestora, dar numai pentru apartament și terenul deținut cu titlu de proprietate, nu însă pentru vreo suprafață de teren alăturată.

Totodată, din adresa nr._/_/03.10.2011 se reține că, pentru imobile din .-4 au fost formulate mai multe cereri de retrocedare în natură/despăgubiri, nesoluționate în prezent, însă terenul în litigiu nu face obiectul legilor fondului funciar, conforma adresei nr._/16.12.2011.

Potrivit declarațiilor martorei N. E., audiată la propunerea reclamanților, terenul în litigiu a fost „o groapă de gunoi”, Gorlea C. și I., deținând un apartament cu chirie, au folosit și terenul de 500-600 m.p., cultivându-l, plantând pomi și crescând animale după ce, în prealabil, l-au îngrădit. Martora a mai susținut că în 1979, cei doi Gorlea, au intrat în posesia terenului, stăpânindu-l până în 2010, când l-au înstrăinat către reclamanți. În timpul în care autorii reclamanților au folosit teren, aceștia au construit un garaj, o cameră și bucătărie, în urmă cu circa 5 ani.

Din ansamblul materialului probator instanța de fond a reținut că Gorlea C. și Gorlea I., în 1979, au început să folosească o suprafață de teren, „groapă de gunoi”, proprietate de stat în administrarea Primăriei Sectorului 3 București, situată în București, ., lângă . care ulterior au locuit, inițial ca și chiriaș, apoi ca și proprietar – Gorlea C. și doar ca proprietar, Gorlea I., din 1994, al apartamentului nr. 20). Gorlea I. a folosit terenul până în 2010 când a vândut reclamanților apartamentul nr. 20 din . autentic și când, potrivit susținerilor reclamanților și cum rezultă din declarația lui Gorlea I., terenul a fost transmis reclamanților.

Uzucapiunea de lungă durată este recunoscută de art.1890 din Codul civil în favoarea posesorului bunului care poate „prescrie prin treizeci de ani fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: în primul rând, să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, și, în al doilea rând, posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Astfel cum în mod corect au susținut reclamanții, două elemente trebuie să fie întrunite, cumulativ, pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie: un element material – corpus și un element intențional – animus.

Conform depoziției martorei N. E., Gorlea I. și C. au stăpânit un teren „groapă de gunoi”, pe care l-au îngrădit, din 1979 și până în 2010, lucrând pământul, plantând pomi și flori, construind un garaj, o cameră și o bucătărie, terenul fiind situat în București, ., în aproprierea blocului în care aceștia au avut locuință cu chirie, stăpânirea terenului și a construcțiilor fiind continuată din 2010 și în prezent de reclamanți, fără a fi tulburați, fiind așadar dovedit primul element al posesiei, contactul direct cu bunul.

Cu toate acestea elementul intențional sau psihologic, voința celui care stăpânește bunul de a efectua aceasta stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca un adevărat proprietar nu poate rezulta exclusiv din depozițiile de martori. Aceștia pot certifica doar stăpânirea materială exercitata asupra bunului, prezumția prevăzută de art. 1854 din Codul civil fiind în fapt răsturnată de ansamblul probator administrat.

Conform relațiilor obținute de la Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3, analizate anterior, pentru terenul în suprafață de 777 m.p. din București, . nu a fost deschis rol fiscal, existând rol deschis numai după 1992 pentru apartamentele din blocul B2. Așadar nici autorii reclamanților și nici reclamanții nu au înțeles să se comporte, practic, ca adevărați proprietari cu privire la terenul menționat, prin îndeplinirea obligației corelative a dreptului afirmat și anume plata taxelor și impozitelor aferente bunului. Prin aceasta actele de stăpânire exercitate de reclamanți și autorii lor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic al posesiei, posesia exercitată astfel având caracter echivoc, întrucât nu se poate ști dacă există animus sibi habendi.

De asemenea din relațiile furnizate de Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul Primăriei mun. București, prin adresa nr. 4267/_/13.12.2010 și din Decizia nr. 2043/1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei și Ordinul nr. 480/1953 al Ministerului Finanțelor a rezultat că terenul în litigiu este și în prezent în proprietatea statului și în administrarea Primăriei Sectorului 3 București, fiind formulate cereri de retrocedare în temeiul Legii 10/2001, nesoluționate în prezent, cum rezultă din adresa nr._/_/03.10.2011.

Instanța a constatat așadar că starea de fapt, în ceea ce privește terenul în litigiu, în suprafață de 777 m.p., nu corespunde stării de drept, stăpânirea pe care au exercitat-o reclamanții și autorii lor neîntrunind elementele unei posesii juridice (ce primește ocrotire juridică), posesii care, după curgerea termenului prescris de lege, în speță 30 de ani, să ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, motiv pentru care urmează să respingă primul capăt de cerere, privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de 777 m.p. prin prescripție achizitivă de lungă durată, ca neîntemeiat .

Cu privire la capătul 2 din acțiune și anume constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor edificate pe terenul descris anterior, văzând dispozițiile art. 492 din Codul civil, potrivit cărora „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”, întrucât dreptul de proprietate cu privire la teren nu a fost stabilit din punct de vedere juridic, știut fiind faptul că imobilele construcție urmează soarta imobilului teren, instanța de fond a respins și acest capăt de cerere pentru considerentele expuse, în raport de primul capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P. M. și P. Z.-M., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulata, desființarea sentinței civile atacate, urmând a constata dobândirea proprietății terenului situat în București, .. 18, sectorul 3, în suprafața de 777 mp ca efect al prescripției achizitive de lunga durata și asupra construcțiilor ci­că ca efect al accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 493-494 C.civ.

În motivarea apelului s-a arătat că instanța de fond a apreciat în mod greșit ca terenul în litigiu nu reprezintă curtea imobilului aflat pe .. 18, corp B2, ., cu toate ca expertul tehnic desemnat, P. V., a fost cel care a apreciat, în baza actelor care au stat la baza efectuării expertizei, următoarele: "curtea aferenta locuinței formata din construcțiile C1-C4 are o suprafața totala de 861 mp" (pag.4 expertiza) din care 777 mp fac obiectul prezentului litigiu (373 mp teren cu construcții și 404 mp teren liber). Prin urmare, instanța ar fi trebuit sa tina cont de concluziile raportului de expertiza, nu sa interpreteze greșit aceste concluzii și sa retina eronat ca imobilul în litigiu reprezintă un imobil distinct fata de cel deținut de noi în proprietate, când în realitate reprezintă un tot unitar.

Astfel, terenul este îngrădit împreuna cu imobilul deținut de apelanți în proprietate aflat pe .. 18, corp B2, ., cu același gard, fără a exista „semne de demarcație a terenului deținut conform actelor de proprietate și terenul uzucapat. Mai mult decât atât, construcțiile identificate de expert drept C2-C4, sunt edificate pe terenul în litigiu lipite direct de construcția CI care este deținuta conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 880/21.07.2010 de NP A. A. Jean. Daca instanța de fond ar fi studiat cu atenție toate piesele dosarului, ar fi putut concluziona ca imobilul în litigiu face corp comun cu cel deținut de apelanți în proprietate. Mai mult, aceste aspecte reies și din planul cadastral vizat de OCPI, de unde rezulta clar ca nu este vorba de un alt imobil.

O a doua critica adusa sentinței apelate, vizează faptul ca, deși în cursul litigiului, a adus la cunoștința instanței faptul ca terenul în litigiu a fost identificat de autorități ca făcând parte dintr-un teren cu o suprafața de 40.000 mp din București, .. 231, precizându-se în acest sens acțiunea, iar instanța a reținut aceste aspecte în cuprinsul sentinței (a se vedea pag.4 paragraful 4 din sentința apelata), cu toate acestea, toate adresele în dosar au fost solicitate de instanța pe adresa poștala indicata inițial în acțiune, respectiv cea din București, .. Niciun moment nu s-a verificat daca este vorba de una și aceeași adresa.

Cu privire la amplasamentul pe ..231, instanța a avut în vedere adresa nr.4267/_/13.12.2010, Decizia 2043/1953 și Ordinul 480/1953 al Ministerul Finanțelor Publice în care se specifica ca terenul în litigiu este parte din imobilul ..231. Ori, daca instanța a reținut cele cuprinse în înscrisurile menționate mai sus, în mod corect, instanța ar fi trebuit sa facă toate demersurile necesare în vederea clarificării situației juridice a imobilului identificat ca parte din imobilul situat în București, .. 231.

Astfel, nu s-au solicitat pentru aceasta adresa poștala, relații de la Direcția Juridic privind eventuale cereri în baza Legii nr. 10/2001, relații de la Direcția Patrimoniu pentru istoric adresa poștala, istoric de rol fiscal conform evidentelor fiscale, deși solicitate, toate adresele fiind emise strict pentru .-4.

În plus, chiar și pentru aceasta adresa, ., instanța nu a a insistat către Direcția Patrimoniu pentru completarea istoricului de rol postai pentru adresa . V. 2-4, deși relațiile depuse la dosar aflate la f.144, precizează doar ca imobilul din . a fost denumit astfel în anul 1968, înainte purtând denumirea ., și nu confirma ca imobilul în litigiu face parte din fosta adresa .-4.

Cu privire la vechimea construcțiilor C2-C4, față de care s-a invocat accesiunea imobiliară, instanța a consemnat greșit în declarația martorei N. E., faptul ca acestea au fost edificate în urma cu 5 ani, respectiv 2005 fata de momentul luării declarației, fără a lua în calcul ca expertul desemnat de instanța, a concluzionat ca aceste construcții au fost edificate în anul 1995, prin urmare în urma cu 15 ani.

Cu privire la viciul echivocității reținut de instanța de fond, face precizarea ca deși, cel puțin până la nivelul anului 2000, apelanții reclamanți și autorii lor nu au achitat impozitul aferent imobilului în litigiu, aceasta împrejurare nu poate fi echivalata lipsei elementului intențional al posesiei. Acest element psihologic exista atât în situația în care aceasta conduita își are izvorul în convingerea sincera a posesorului, ca este titularul dreptului real, cat și atunci când știe sau trebuie sa știe ca nu are aceasta calitate, de aici rezultând distincția intre posesia de buna credința și cea de rea credința.

În condițiile în care, așa cum rezulta din raportul de expertiza în specialitatea topografie întocmit în cauza de expert P. V. A., terenul în litigiu de 777 mp, este situat în continuarea restului terenului stăpânit de reclamanți, fiind îngrădit ., pe care s-a edificat și o construcție cu destinație de casa de locuit, este mai mult decât evidenta voința intimaților și a autorilor săi, de a stăpâni suprafața ce formează obiectul prezentului litigiu ca adevărați proprietari.

De altfel, astfel cum rezulta din declarațiile martorei, exercițiul acestor acte de stăpânire s-a realizat în mod public, reclamanții și anterior autorii săi comportându-se ca și proprietari ai respectivului bun, fiind dovedit așadar primul element al posesiei, contactul direct cu bunul. Achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stăpânit, reprezintă doar unul și nu singurul dintre aspectele care pot demonstra ca deținerea materiala a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare.

La data de 11.01.2013, N. R. V. a formulat, în condițiile art. 49 alin. 1 și 3, art. 51, art. 52-54, art. 55 C.proc.civ., cerere de intervenție în favoarea pârâtului Primăria Municipiului București, prin care a solicitat admiterea cererii de intervenție astfel cum a fost formulata și motivata.

În motivare, s-a arătat că apelanții au chemat în judecata Primăria Municipiului București, pentru ca prin admiterea cererii de chemare în judecata, instanța sa oblige intimata sa le atribuie în concesiune terenul adiacent curții lor, situat în .. 18, Corp B2, teren rămas liber de construcții, în urma demolării în anii 70 a unui număr de 3 apartamente construite de stat, situate pe ..

În realitate, apelanții au cumpărat recent, la data de 21.07.2010 în .. 18, Corp B2, apartamentul nr. 20 (un apartament modest de 2 camere), numai datorita existentei acestui teren adiacent, pe care încearcă pe orice cale sa-l dobândească, în prezent terenul fiind abuziv împrejmuit și folosit de apelanți, pentru lucrările de construcție pe care le-au edificat în primăvara acestui an.

La momentul construirii caselor din zona străzii . stat, în anul 1954, Corpul (de construcție) B2 era format din 5 apartamente construite înșiruit (fiecare având 2 camere).

În ședința publică din data de 17.01.2013, tribunalul a respins în principiu cererea de intervenție, în raport de interesul intervenientei.

Prin încheierea de ședință din data de 14.03.2013, tribunalul a încuviințat pentru apelanta-reclamantă P. Z. M. probele astfel cum au fost solicitate, respectiv proba cu înscrisurile depuse cu notele de probatorii și proba cu expertiza tehnică topografică pentru identificarea imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă nr.539A/23.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți P. M. și P. Z.-M., împotriva sentinței civile nr. 1823/30.01.2012, pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București, prin Primar General și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelant, ca nefondată.

Analizând sentința civilă atacată cu apel prin prisma criticilor formulate și în lumina dispozițiilor legale incidente, tribunalul a reținut următoarele:

Într-o primă critică, apelanții-reclamanți au susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală deoarece a apreciat în mod greșit cu privire la amplasamentul terenului în litigiu.

În ceea ce privește identificarea imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că potrivit concluziilor din raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru efectuat de dna expert A. M., rezultă că acesta este amplasat la adresa din ., sector 3 și are o suprafață de 793 mp (fila 86), suprapunâdu-se totodată parțial și peste terenul în suprafață de 40.000 mp situat în București, .. 231, precum și că atribuirea numerelor poștale este atributul primăriei (fila 84).

Tribunalul nu a identificat elemente care să susțină ipoteza avansată de către apelanții-reclamanți privind identificarea în mod greșit de către instanța de fond a terenului în litigiu, și, oricum, acest singur impediment sesizat de către apelant nu a fost singurul și de natură a conduce prin el însuși la respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut că la aceeași adresă se află nu numai construcțiile identificate și indicate de expert, dar și un . fiind identificat în ceea ce privește adresa poștală și de către expert ca figurând la două adrese: ., dar și M. B. nr. 231.

Aceste concluzii se coroborează cu mențiunile reținute în mod judicios și de către instanța de fond la stabilirea situației de fapt, respectiv cu adresa nr.4267/_/13.12.2010, Decizia 2043/1953 și Ordinul 480/1953 al Ministerul Finanțelor Publice, certificatul fiscal nr._/21.11.2012 emis de DITL Sector 3, Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul Primăriei mun. București, prin adresa nr. 4267/_/13.12.2010 și din Decizia nr. 2043/1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei și Ordinul nr. 480/1953 al Ministerului Finanțelor.

Tribunalul a respins ca nefondate și susținerile privind nelegala respingere a acțiunii ca urmare a formulării unor cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 privind vechiul imobil în suprafață de 40.000 mp, întrucât nesoluționarea cererilor este un argument în plus care susține soluția instanței de fond, nicidecum în vederea combaterii ei, având în vedere că uzucapiunea este definită ca fiind și o sancțiune aplicată proprietarului care s-a desistat de folosința bunului său.

Ori, nu s-a putut reține că foștii proprietari s-au desistat în mod culpabil de folosința bunului proprietatea lor, ci că din motive obiective încă sunt împiedicați să se bucure de proprietatea lor ca urmare a nesoluționării cererilor de restituire potrivit dispozițiilor legale.

Tribunalul a reținut că pârâta, care are și calitatea de unitate deținătoare potrivit Legii nr. 10/2001 se opune admiterii acțiunii, atât prin întâmpinare, cât și prin relațiile comunicate ulterior.

Nefondate au fost găsite și criticile care privesc respingerea acțiunii privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului ca efect al prescripției achizitive (uzucapiunea) de 30 ani, pentru viciile posesiei.

Uzucapiunea a fost definită în doctrină și jurisprudență ca fiind un mod original de dobândire a dreptului de proprietate, dar și ca o sancțiune împotriva adevăratului proprietar al bunului care s-a desistat de bunul său timp îndelungat.

Conform art. 1846 C.civ., orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, iar potrivit art. 1847 C.civ., ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Așa fiind, reclamanții aveau obligația de a dovedi atât calitatea de proprietar a pârâtului, împotriva căruia ar opera această sancțiune, cât și îndeplinirea condițiilor pentru a se constata intervenită uzucapiunea, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169C.civ. sarcina probei îi revenea acesteia, potrivit principiului cine se adresează cu o cerere instanței, are obligația de a o dovedi (actori incumbit probatio).

Din probatoriul administrat în fața instanței de fond de către reclamanți nu rezultă că aceștia au făcut dovada că îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ.

Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință, executate direct asupra bunului. Materialul probator administrat confirmă exercitarea de către reclamant din proprie inițiativă a actelor materiale de deținere și folosință asupra terenului care nu a aparținut minorului.

Elementul intențional constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar și se dobândește numai în momentul în care cel care are detențiunea materială a bunului își manifestă intenția de a păstra lucrul pentru sine, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, cum ar fi edificarea unei construcții, efectuarea de reparații mari la construcția existentă sau alte acte care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.

Nu trebuie să se confunde posesia cu detenția. Chiar dacă în ambele cazuri bunul se află în posesia fizică a persoanei, detentorul deține bunul pentru altul, fără a se comporta ca titularul unui drept real.

Reclamanților li s-a atribuit în proprietate, potrivit titlului de proprietate nr. 2212/3 din 24.09.2010, în suprafață de 83,66 m.p. - cotă indiviză din București, ., sector 3, aferent apartamentului: Apartamentul a fost dobândit în proprietate la 21 iulie 2010, de către reclamanții P. M. și P. Z.-M. prin cumpărare de la Gorlea I.. O dată cu apartamentul au dobândit și cota indiviză de 51,95% corespunzătoare acestui apartament din părțile și dependințele imobilului-. și terenul descrise mai sus au fost întabulate în cartea funciară nr._ nedefinitivă, conform încheierii nr._/23.07.2010 și a extraselor de carte funciară pentru informare nr._/04.08.2010, nr._/16.02.2011.

La rândul său, vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate de la fratele său, Gorlea C. ca urmare a acceptării de donație (autentificată sub nr._ din 06.10.1994 și transcris sub nr._ la fostul Notariat de stat al sectorului 3 București (fila 19), iar acesta la rândul său, prin cumpărare de la Imobiliara R.A. - Sucursala „V.”, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4070V din 31.08.1991, transcris la fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 București, sub nr._/1994 (fila 22), proces-verbal de predare primire a locuinței (fila 23).

Pentru tribunal prezintă interes faptul că, anterior autorul vânzătorului Gorlea C. a avut calitatea de chiriaș, astfel cum rezultă din contractul de închiriere nr._/1988.

Potrivit titlului de proprietate nr. 2212/3 din 24.09.2010, s-a atribuit reclamanților în proprietate, terenul în suprafață de 83,66 m.p. - cotă indiviză din București, ., sector 3, aferent apartamentului descris mai sus.

La dosar nu există nici un alt element probator de natură să susțină depoziția martorei N. E. care susține că știe că „era o groapă de gunoi” precum și „o casă care este cam de prin 1950”, deși la data aceea martora nici nu era născută (fila 66, ds. fond).

Mai mult, restul probatoriului este de natură a contrazice susținerile acestei martore.

În acest sens, reține și tribunalul certificatul fiscal nr._/21.11.2012 emis de DITL Sector 3, Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul Primăriei mun. București, prin adresa nr. 4267/_/13.12.2010 și din Decizia nr. 2043/1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei și Ordinul nr. 480/1953 al Ministerului Finanțelor.

Dacă situația terenului ar fi corespuns susținerilor reclamanților, autorul acestora P. M. M. era în drept să obțină dreptul de proprietate prin constituire în baza art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 pentru o suprafață mai mare decât aceea de 83, 66mp, cu privire la care s-a dispus prin Titlul de proprietate nr. 2212/2010 (fila 99).

Cu aceste considerente, tribunalul a respins și declarația dată pe proprie răspundere de către Gorlea I., apreciată de tribunal ca fiind pro causa și, de asemenea, contrazisă de probele aflate la dosar.

Din nicio probă nu rezultă că declarantul și fratele său ar fi ocupat terenul în litigiu încă din anul 1979, anterior atribuirii apartamentului nr. 20 în chirie către fratele declarantului.

De asemenea, tribunalul a apreciat că în mod judicios a reținut instanța de fond că posesia nu este una neechivocă și publică, la dosar nefiind administrate probe din care să rezulte că sunt îndeplinite aceste condiții obligatorii.

Cum rolul fiscal s-a întocmit, începând cu anul 1992 prin declarații date pe proprie răspundere, iar nici autorul reclamanților și nici reclamanții nu au înțeles să declare mai mult decât rezultă din contractele de vânzare-cumpărare, iar evidențierea dreptului de proprietate în rolul fiscal ar fi asigurat publicitatea posesiei, tribunalul constată neîndeplinite condițiile obligatorii privind dovada unei posesii publice și fără echivoc (filele 118,119 ds. fond).

Nici cea de-a doua condiție, respectiv exercitarea neîntreruptă a posesiei timp de 30 de ani, de asemenea, nu este nici ea îndeplinită în cauză.

Din probele administrate nu a rezultat o posesie de 30 ani, fapt confirmat și de intervenienta din apel dar și de probele administrate în cauză, reținute și analizate anterior de tribunal.

În atare condițiune, posesia reclamanților nu este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate, întrucât nu îndeplinește atât condiția de ordin calitativ (posesia utila), cât și condiția de ordin cantitativ (o durata de peste 30 de ani), nefiind îndeplinite pe deplin dispozițiile art. 1890 cod civil („toate acțiunile atât reale cat și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie în 30 de ani, fără ca cel ce invoca aceasta prescripție sa fie obligat a produce vreun titlu și fără sa i se poată opune reaua —credința”, de asemenea, potrivit art. 1846 alin.(1) Cod civil „orice prescripție este fondata pe faptul posesiunii” iar conform art.1847 Cod Civil „ca sa se poată prescrie se cere o posesiune continua, neîntrerupta, netulburata, publica și sub nume de proprietar”), motiv pentru care tribunalul nu va admite cererea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață 777 mp, situat în București fost .-4, prin prescripție achizitivă (uzucapiune) de peste 30 ani.

Nefondate au fost găsite și criticile privind dobândirea prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției noi.

În ceea ce privește construcția, astfel cum a reținut și instanța de fond, sunt incidente disp. art. 482 C.civ. potrivit cu care proprietarul terenului este prezumat ca fiind și proprietarul construcțiilor edificate pe acest teren.

Tribunalul a reținut pe de o parte că potrivit art. 1202 fiind o prezumție legală, reclamanții erau ținuți să administreze probe din care să rezulte calitatea lor de proprietari asupra terenului, capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului fiind însă respins, ei nu pot beneficia de prezumția legală amintită, acesta operând în fapt în favoarea fostului proprietar al imobilului.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, acesta este accesoriu și, potrivit principiului accesorium sequitur principalae, ca primi aceeași soluție ca și capătul de cerere principal, văzând și dispozițiile art. 482C.proc.civ. coroborat cu art. 645 C.civ.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296 C.proc.civ. a respins ca nefondat apelul, cu consecința menținerii sentinței civile atacate cu prezentul apel ca fiind temeinică și legală.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții P. M. și P. Z.-M., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate pentru următoarele motive:

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art.304 pct.7 Cod de procedură civilă);

- Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia art.304 pct.8 Cod de procedură civilă);

- Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă),

1. - Instanța de apel a reținut în mod greșit, faptul că nu s-au identificat elemente care să susțină ipoteza avansată de reclamanți privind identificarea în mod greșit de către instanța de fond a terenului în litigiu, deși, în realitate, la judecata fondului s-a reținut că terenul în litigiu face parte din fostul imobil din .-4, iar prin expertiza efectuată în apel, s-a reținut că acesta face parte din terenul în suprafață totală de 40.000 mp situat în București, ..231, sector 3.

2 - În mod greșit, instanța de apel a reținut că expertul a identificat terenul ca figurând la două adrese, ., dar și M. B. nr.231, când, prin raportul de expertiză, s-a reținut că terenul în litigiu din ., face parte din cel care, la nivelul anului 1953, era identificat drept M. B. nr. 231.

3 - Instanța de apel a fost în eroare atunci când a reținut că la aceeași adresă se află nu numai construcțiile identificate și indicate, de expert, dar și un . . reprezentat de o singură locuință identificată în raport drept C1 și care se

află în proprietatea reclamanților. Dacă ar fi studiat piesele dosarului, instanța ar fi putut constata că, deși proprietatea reclamanților figurează la adresa ., . este o singură construcție distinctă, separată prin gard de celelalte imobile învecinate. De

menționat este și faptul că, de construcția proprietate personală identificată în raport drept C1, sunt alipite construcțiile C2, C3 și C4 identificate de către expert, edificate de autorii reclamanților pe terenul în litigiu, fără acordul proprietarului (intimata pârâtă).;

4 - În mod greșit a respins instanța de apel critica privind respingerea acțiunii de către instanța de fond pe motivul existenței cererilor de restituire în baza Legii nr. 10/2001, întrucât, așa cum rezultă din adresa nr._/10.09.2012 emisă de Direcția Juridic - Legea nr.10/2001, din cadrul Primăriei Municipiului București și adresa nr._/_/08.11.2010, aflată la fila 29 din dosar fond, emisă de Primăria Sectorului 3 - Serviciul Fond Funciar și Registru Agricol, pentru imobilul din .. 231, nu figurează cereri de restituire în natură/echivalent sau de revendicare conform Legii nr.18/1991. Prin urmare, cererile de restituire la care face mențiune instanța de fond și de apel, privesc un alt imobil, iar nu cel în litigiu, iar această critică nu trebuia înlăturată.

5 - În mod greșit a reținut instanța de apel că, prin probatoriul administrat, reclamanții nu au făcut dovada că îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 1890 C.civ., Dacă instanța de fond reține existența elementului material al posesiei, instanța de apel înlătură și acest aspect, invocând motive străine de natura pricinii, respectiv "exercitarea de către reclamant de acte materiale asupra terenului care nu a aparținut minorului" .

În ceea ce privește elementul intențional, instanța de apel afirmă că acesta putea fi dovedit prin săvârșirea unor acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, cum ar fi edificarea unei construcții, efectuarea de reparații mari la construcția existentă sau alte acte care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor, dar pierde din vedere tocmai faptul că în cazul de față, au fost edificate construcții noi pe terenul în litigiu (C2, C3, C4), au fost efectuate reparații majore la aceste construcții concomitent cu reparațiile majore efectuate construcției C1 deținută în proprietate, terenul a fost împrejmuit de peste 30 de ani, fără acordul proprietarului, dar și fără a fi deranjat de către acesta în acest răstimp.

În mod greșit a fost interpretat de către instanța de apel faptul că autorul reclamanților a avut calitatea de chiriaș asupra terenului în litigiu, când, în realitate a avut această calitate doar asupra construcției C1, pe care ulterior a și cumpărat-o, terenul folosindu-l nu în calitate de detentor precar, ci ca un posesor de bună credință. Instanța greșește atunci când afirmă că autorii reclamanților ar fi trebuit să obțină dreptul de proprietate prin constituirea conform art.36 alin. 2 din Legea nr.18/1991 pentru o suprafață mai mare decât aceea de 83,66 mp cu privire la care s-a dispus prin Titlul de proprietate nr.2212/2010, în considerarea faptului că aceștia au avut calitatea de chiriași ai terenului în litigiu. Precizează foarte clar faptul că, autorii reclamanților au avut doar calitatea de chiriași ai construcției C1 și asupra terenului aferent acesteia, nu și asupra terenului în litigiu, pe care l-au folosit fără acordul proprietarului și pe care au edificat construcțiile C2-C3-C4, care mai apoi au fost consolidate de către recurenții - reclamanți. De reținut este faptul că, toate operațiunile descrise mai sus, nu au fost împiedicate în niciun fel, autorii reclamanților și, în continuare, reclamanții, fiind considerați drept proprietari ai întregului imobil.

6 - În mod abuziv a fost înlăturară de către instanța de apel depoziția martorei N. E., pentru faptul că a susținut că terenul în litigiu "era o groapă de gunoi" sau că anul edificării casei era aproximativ 1950. Instanța se contrazice în afirmării, dând dovadă de o gravă lipsă de profesionalism pentru un judecător cu atâția ani de experiență în spate, întrucât reține tot ceea ce intervenienta în interesul pârâtei susține, deși respinge această cerere de intervenție ca inadmisibilă. În schimb însă, instanța nu reține că, de fapt, intervenienta susține același lucru prin cererea sa, precum cele susținute de martoră, respectiv că, în zonă, casele (prin urmare și construcția C1 deținută de recurenții - reclamanți în proprietate), s-au construit în anul 1954, pe o fosta groapă de gunoi și că de pe terenul în litigiu au fost demolate construcțiile vechi prin 1970, de unde rezultă că în anii 1970, terenul în litigiu era liber și putea fi uzucapat. Instanța nu reține că prin amplasarea alăturat de construcția C1 deținută de autorii reclamanților, aceștia erau singurii care aveau acces direct la acest teren întrucât terenul are drept vecinătăți, .), curte instituție publică (E) și construcția C1 proprietate personală (S).

7 - Instanța a interpretat total greșit înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv, certificatul fiscal nr._/21.11.2912 și nr._/25.02.2013 emise de DITL Sector 3, depus la termenul din 14.03.2013, din care reiese că imobilul deținut de recurenții - reclamanți situat la adresa din București, ., ., sector 3, având matricola_, este compus din teren proprietate în suprafață de 83.66 mp și o construcție cu o suprafață construită desfășurată de 151 mp din care corp principal 126 mp și anexa 25 mp.

Prin urmare, dacă recurenții – reclamanți dețin în proprietate doar suprafața de 83.66 mp, iar construcția are o suprafață de 151 mp, iar impozitul este plătit pentru toate aceste construcții, încă din anul 2000, rezultă că prezumția echivocității este răsturnată, autoritățile având cunoștință că reclamanții și autorii lor au construit pe o suprafață de teren mai mare decât cea deținută în proprietate, respectiv pe terenul în litigiu, aparținând domeniului privat al municipiului București și au acceptat acest lucru. Având în vedere obiectul posesiei - teren, este aproape imposibil ca stăpânirea acestuia să aibă loc în mod clandestin, fără ca terții să poată lua la cunoștință, cu atât mai mult cu cât, plata impozitului a fost realizată din 2000 pentru o suprafață construită la sol, mai mare decât cea deținută în proprietate. Atâta timp cât elementul material al posesiei, actele materiale de stăpânire efectivă, a fost probat, aceste acte materiale de stăpânire au demonstrat intenția recurenților - reclamanți de a se comporta ca titulari al dreptului de proprietate, iar, prin plata impozitului pentru construcții în suprafața de 151 mp. posesia exercitată a fost una publică și nu clandestină, fiind adusă la cunoștința autorităților.

8 - În mod greșit a respins instanța de apel declarația dată pe propria răspundere de către autorul recurenților – reclamanți, considerând-o pro causa, întrucât din nici o probă nu rezultă că autorii acestora au ocupat terenul în litigiu anterior atribuirii apartamentului .. Instanța pierde însă din vedere faptul că delimitarea existentă în prezent cu gardul și porțile metalice, este identică cu cea existentă în evidențele cadastrale, așa cum rezultă și din planurilor topografice puse la dispoziție de către Primăria Municipiului București valabile pentru anul 1980. De altfel, chiar și în prezent este menținută aceeași împrejmuire a terenului cu gardul și porțile metalice, așa cum rezultă și din evidențele cadastrale ale Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară a Sectorului 3.

9 - Susținerea instanței privind evidențierea dreptului de proprietate în rolul fiscal pentru asigurarea publicității posesiei, nu putea fi realizată întrucât, conform adresei nr._/19.07.2012 emisă de DITL Sector 3, recurenților – reclamanți le-a fost comunicat că, în baza art.256 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, obligația de plată a impozitului pe teren se datorează de orice persoană care deține în proprietate un teren sau care a concesionat, închiriat sau luat în folosința un teren proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale. Cât privește calitatea de proprietar al terenului, recurenții – reclamanți nu o dețin și nu o pot proba la organele fiscale până la momentul soluționării prezentului litigiu, iar încheierea unui contract de concesiune sau închiriere, ar fi transformat posesia acestora, într-o detenție precară, și, astfel, ar fi renunțat la dreptul de a invoca prescripția achizitivă.

10 - Greșită este și motivarea instanței privind înlăturarea condiției exercitării posesiei timp de 30 ani, întrucât, acest aspect reiese atât din depoziția martorului, cât și prin împrejmuirea terenului în litigiu conform delimitării cuprinse în planurile topografice 1980, precum și din alte înscrisuri provenind de la intervenientă prin care aceasta recunoaște că partea din construcțiile edificate de autorii reclamanților alăturat clădirii deținute în proprietate, datează din anii 1980, terenul fiind veșnic folosit de aceștia..

Față de aceste considerente, recurenții – reclamanți solicită instanței admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 539A/23.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și a sentinței civile nr.1823/30.01.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, pe care le consideră nelegale și netemeinice, și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, ., ., sector 3, fost .. 231, în suprafață de 793 mp, ca efect al uzucapiunii de 30 ani, precum și asupra construcțiilor C2, C3, C4, ca efect al accesiunii imobiliare, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariu expertiză, achitate până în prezent.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu referire la motivul de recurs, prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.

Exercitând controlul de legalitate al deciziei civile recurate, din perspectiva acestui motiv de recurs, Curtea apreciază că se impune a fi în prealabil precizat că acest motiv de recurs sancționează acele vicii ale motivării unei hotărâri, care pot consta fie într-o lipsă a motivării fie într-o motivare insuficientă, în sensul că instanța nu răspunde tuturor criticilor formulate iar nu tuturor argumentelor prezentate în susținerea cererilor de către părțile din proces, sau contradictorie.

În cauză, prin cererea de recurs formulată, deși recurenții reclamanți susțin că decizia care face obiectul recursului cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, în realitate, din expunerea de motive rezultă că ceea ce îl nemulțumește este modalitatea de apreciere și interpretare a probatoriului administrat .

Așa fiind, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel cu referire la criticile formulate împotriva sentinței de fond, Curtea apreciază că pe temeiul art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.pr. civ., curtea constată că, nu se poate vorbi de o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății sau de o schimbare a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât aceste dispoziții legale au în vedere modalitatea de interpretare a unui act juridic încheiat între părți, ceea ce nu este cazul în speță.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr. civ.

Recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Raportând aceste considerații teoretice la speța de față, curtea constată că, în principal recurenții se plâng de greșita identificare a terenului, de modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză și, prin raportare la aceste aspecte de reținerea eronată a neîndeplinirii condițiilor art. 1890 cod civil.

Acest motiv, din modul în care este formulat, aduce în discuție netemeinicia hotărârii atacate, deoarece ceea ce se pretinde este stabilirea greșită a situației de fapt, astfel că o atare critică nu poate face însă obiect de analiză în calea extraordinară a recursului.

De altfel, plecând de la situația de fapt reținută de instanța de apel, Curtea constată că în mod corect s-a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 777 mp și prin accesiune pentru construcțiile edificate pe parte din teren, identificate de expert ca fiind C2, C3 și C4.

Astfel, se constată că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare asupra construcției C1 și asupra terenului aferent în suprafață de 83,66 mp în baza titlului de proprietate nr.2212/2010.

Aceștia susțin că, odată cu încheierea contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul le-ar fi predat și posesia terenului situat în continuarea construcției C1 pe care le-a vândut-o și pe care acesta și anterior fratele său ar fi stăpânit-o din 1979. Ansamblul probator administrat în cauză nu confirmă însă o atare susținere, singurele probe administrate fiind declarația martorei N. și chiar a vânzătorului, declarații ce nu se coroborează cu nici un fel de alte probe administrate. De altfel, recurenții susțin că vânzătorul ar fi edificat construcțiile C2, C3 și C4 în 1988 și respectiv 1991, deși expertul concluzionează că aceste construcții ar fi fost edificate în 1995. Recurenții susțin că ar figura impuși, pentru o suprafață de teren mai mare, astfel că ar fi exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, însă conform evidențelor fiscale doar începând cu anul 2000 apar cu o suprafață construită mai mare, respectiv 151 mp.

Pe de altă parte, susținerea recurenților privind greșita identificare a terenului nu poate fi primită întrucât raportul de expertiză efectuat în faza apelului confirmă reala situare a acestuia și, pe cale de consecință, hotărârea tribunalului. Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere existența cererilor de retrocedare formulate în temeiul Legii nr.10/2001, cereri ce este posibil să vizeze și terenul în litigiu.

Tot astfel, Curtea constată că, la momentul întocmirii actului de vânzare – cumpărare, părțile nu au consemnat nici un aspect cu privire la deținerea, respectiv posesia de către vânzător asupra unei suprafețe mai mari de teren, și predarea ei cumpărătorilor, motiv suplimentar pentru care nu poate fi acceptată teza susținută de recurenți cu privire la deținerea terenului din 1979.

Pentru aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art.312 Cod de procedură civilă, respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții reclamanți P. M. și P. Z. M., împotriva deciziei civile nr.539 A din 23.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 11.12.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.

GREFIER

E. C.

Red.A.D.T.

Tehdact.R.L.

2 ex./ 20.01.2014

TB-S.4 – E.R.; C.Segărcianu

Jud.S.3 – V-I. F.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 243/2014. Curtea de Apel...		Pretenţii. Decizia nr. 2044/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 144/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 201/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 243/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 2044/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 328/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 6/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 5/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI