Pretenţii. Decizia nr. 554/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 554/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 554/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.554R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 17 MARTIE 2014
CURTEA COMPUSĂ DIN :
PREȘEDINTE - C. M. SPRINCEANĂ
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - G. C. A.
**********
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă
D. A. împotriva deciziei civile nr.885 A din_ pronunțată de Tribunalul București Secția a lll-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți R. E., R. E..
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:,, evacuare".
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă: recurenta reclamantă D. A., prin apărător, avocat D. D., intimata pârâtă R. E., prin apărător, avocat Marcusonn V., lipsind intimata pârâtă R. E.,
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta reclamantă D. A., prin apărător, arată că nu mai are cereri de prealabile.
Intimata pârâtă R. E., prin apărător, arată că, de asemenea, nu mai are cereri prealabile.
Curtea, având în vedre că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Recurenta reclamantă D. A., prin apărător, solicită admiterea
recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, întemeiat pe disp.art. 304 pct. 9 teza l și teza II Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și este dată cu aplicarea greșită sau cu încălcarea legii. Solicită să se constate că titlul statului nu este valabil, imobilul fiind preluat fără titlu, astfel că încheierea contractelor de vânzare cumpărare pentru cele două apartamente a fost făcută cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/2005; că singurul titlu legal și valabil conform art. 480 din Codul civil este titlul său; că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 483 din Codul civil cu privire la fructele civile, chiria, care de cuvin proprietarului de drept, recurentului și nu pârâtei S.C. F. S.A. care le-a perceput de la pârâta R. E.. Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și pe fond admiterea acțiunii. Cu cheltuieli de judecată.
Intimata pârâtă R. E., prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat. Arată că își susține punctul de vedere astfel cum a fost prezentat instanței în întâmpinarea depusă la dosar. Arată că pârâta R. este proprietara imobilului încă din anul 1996 și deci nu se pune problema evacuării sale. Solicită să se constate că motivele de recurs nu se circumscriu textului de lege invocat, art. 304 pct. 9 C.pr.civ., astfel că hotărârea pronunțată în apel nu este nici lipsită de temei legal și nici dată cu aplicarea greșită sau încălcarea legii; că recurenta nu a făcut dovada calității de proprietar și astfel și în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință cererea urmează a fi respinsă. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 13.05.2010 sub nr._, reclamanta D. A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. F. S.A., prin director general P. D., și R. E., solicitând obligarea pârâților să elibereze imobilul din București, .. 49, .; să constate că pârâtul este vinovat de vânzarea prin abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals, pe un preț derizoriu, fals intelectual, a înstrăinat imobilul mai sus-menționat; să se constate că pârâtul a încasat venit 11 ani pe proprietatea sa; să se constatate că pârâtul a încălcat legile prin abuz cu bună-știință, și a exploatat proprietatea privată prin încasarea de mită; să oblige pârâtul să achite daune pentru lipsa de folosință și degradarea imobilului timp de 12 ani și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la data de 20.01.2011, reclamanta a precizat capătul de cerere prin care a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință, indicând cuantumul acesteia, respectiv 11.000 lei.
În ședința publică din data de 11.05.2011, instanța a solicitat reclamantei să precizeze temeiul de drept pentru fiecare capăt de cerere. Apărătorul reclamantei a precizat că prin capătul 1 de cerere a solicitat evacuarea pârâtei în baza art. 480 C.civ., capetele 2 și 4 nu sunt de competența instanței civile; capătul 3 se înglobează în capătul 5 al cererii care este o acțiune în realizare întemeiată pe disp. art. 483 C.civ.
în aceeași ședință, instanța a admis excepția inadmisibilității capetelor 2 și 4, reținându-se că, în cadrul unei acțiuni civile, nu poate fi atrasă răspunderea penală a persoanei; a admis excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, având în vedere că reclamanta are la dispoziție o acțiune în realizare și a respins excepția inadmisibilității cererii în evacuare, arătând că acțiunea în evacuare poate fi introdusă chiar dacă nu există raport contractual între părți.
În ședința din data de 22.06.2011, instanța a respins excepția puterii de lucru judecat arătând că nu există identitate de cauză între prezenta acțiune (acțiune în evacuare) și cea care a făcut obiectul dosarului nr. 2078/2003 (acțiune în revendicare) și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, reținând că nu este învestită cu o acțiune în revendicare, ci cu una în evacuare. Totodată a constatat că motivele invocate de pârâtă în susținerea excepției lipsei de interes a cu privire la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință sunt apărări de fond, excepția invocată neavând caracterul unei veritabile excepții procesuale.
Prin sentința civilă nr._/28.09.2011, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 2 și 4 privind constatarea că pârâtul S.C F. S.A. a vândut prin abuz în serviciu, fals în înscrisuri, uz de fals și luare de mită și a capătului de cerere nr. 3 prin care se solicită constatarea că pârâtul a încasat venituri timp de 11 ani de pe proprietatea reclamantei, a respins capetele de cerere 2, 3 și 4 și formulate de reclamanta D. A., în contradictoriu cu pârâtul S.C. F. S.A., ca inadmisibile, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă cu privire la capătul 1 de cerere privind evacuarea, a respins cererea de evacuare formulată de reclamanta D. A. împotriva pârâtei R. E., ca neîntemeiată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului S.C.F. S.A., cu sediul în București, .. 34, sector 2, la plata contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiată, a obligat reclamanta la plata sumei 2053,25 lei către pârâta R. E., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța acesta sentință, instanța a reținut că, în fapt, imobilul situat în București, .. 49, ., sector 2, a fost dobândit de pârâta R. E. împreună cu R. loan în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 97/30.09.1996. Prin sentința civilă nr._/12.12.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, Primăria Mun. București a fost obligată să restituie în deplină proprietate și posesia imobilul situat în București, . Claudian nr. 49, sector 2, compus din parter și etaj, precum și terenul aferent către reclamanta D. A.. Prin dispoziția nr. 1142/11.05.1998, Primarul General a dispus restituirea în proprietatea reclamantei D. A. a imobilului sus-menționat.
Instanța a reținut că, prin decizia civilă nr. 738/20.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel Secția a lll-a civilă s-a constatat că imobilul situat în București, .. 49, ., sector 2, a fost dobândit de pârâta R. E. împreună cu R. loan cu bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia nefiind lovit de nulitate.
Instanța a constatat că, începând cu data de 30.09.1996, pârâta este proprietarul imobilului situat în București, .. 49, .>
., în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 97/30.09.1996.
Reclamanta nu a făcut dovada că este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză pentru a putea beneficia de dispozițiile legale invocate. Prin decizia civilă nr. 738/20.03.2001 s-a constatat în mod irevocabil că titlul pârâtei R. E. este preferabil celui al reclamantei D. A., nefiind astfel făcută dovada calității de proprietar a reclamantei în perioada de unsprezece ani pentru care a solicitat obligarea S.C.F. S.A. la plata contravalorii de folosință. Având în vedere aceste considerente, instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr. 885 A/02.10.2013 Tribunalul București- Secția a lll-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că așa cum a reținut si instanța de fond, intimata-pârâta deține imobilul în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.09.1996, titlu a cărui valabilitate a fost reținută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 738/20.03.2011 a Curții de Apel București. Susținerile apelantei pe aspectul imposibilității înstrăinării imobilului, nu mai pot fi analizate în prezenta cauza întrucât acest aspect a primit o dezlegare prin decizia civilă mai sus menționată, în plus, prin decizia civila nr. 2578/28.11.2003 a Curții de Apel București, cererea apelantei privind revendicarea imobilului, formulată în contradictoriu cu intimata, a fost respinsă în mod irevocabil. Așadar, intimata-pârâta este cea care a fost apreciată ca fiind în prezent proprietara imobilului - apartament în discuție.
În concluzie, tribunalul a reținut că aceasta, în calitatea sa de proprietar, are atributul folosinței imobilului, motiv pentru care tribunalul a constatat că aspectele invocate de apelanta prin cererea de apel sunt nefondate pe aspectul cererii sale de evacuare.
Referitor la criticile vizând neegalitatea si netemeinicia soluției de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu S.C. F. S.A., tribunalul a constatat că este neîntemeiată susținerea apelantei că a dovedit calitatea sa de proprietară a întregului imobil, inclusiv a terenului, așa încât chiria percepută de S.C. F. S.A. de la R. E. s-ar cuveni apelantei. Pe de o parte, tribunalul a constatat că pentru parte din terenul situat sub construcție, R. E. este proprietară în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 30.09.1996, așa încât S.C. F. S.A. nu putea impune acesteia plata unei chirii, în ceea ce privește restul terenului situat sub construcție, precum și cel ce constituie curtea imobilului, nu s-a dovedit existența unui contract de închiriere încheiat între S.C. F. S.A. și intimata R. E..
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată atât împotriva intimatei pârâte R. E., cât și împotriva intimatei pârâte S.C. F. S.A.
În motivarea recursului, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia civila recurată, în ceea ce privește motivarea respingerii apelului, este lipsită în întregime de temei legal, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, neanalizând și apărările reclamantei precum și motivele pentru care au fost respinse aceste susțineri și apărări.
Recurenta a arătat că instanța de apel s-a rezumat în mod sumar și superficial la invocarea în drept a prevederilor art. 296 C. proc. civ., ca normă de drept procedurală, dar, din considerentele deciziei, lipsește motivarea în drept ca normă juridică de drept material pentru respingerea apelului reclamantei.
Recurenta a considerat că instanța de apel, ca și instanța de fond, în mod nelegal și neîntemeiat, nu a luat în considerare punctul de vedere al recurentei reclamante și apărările formulate prin motivele de apel, care se sprijină pe probele indubitabile administrate în cauză și anume înscrisurile de la dosar depuse de recurenta reclamantă, din care rezultă în mod cert legitimitatea acțiunii recurentei în apărarea unui drept de proprietate care îi aparține de jure și care nu a fost și nu va putea fi desființat niciodată, fiind dobândit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și anume sentința civilă nr._/12.12.1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2, prin care s-a admis acțiunea în revendicare asupra întregului imobil situat în București, .. 49, sector 2 compus din parter și etaj, precum și terenul aferent.
Recurenta reclamantă a mai arătat că dreptul său de proprietate asupra întregului imobil a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 5975/23.04.1993 fiind radiat din acest registru dreptul Statului asupra imobilului. Mai mult decât atât, Primăria Municipiului București prin Primarul General a emis Dispoziția nr. 1142/11.05.1998 prin care s-a restituit recurentei reclamante în deplină proprietate întregul imobil.
Recurenta a arătat că intimata-pârâtă a dobândit apartamentul nr. 2 în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Recurenta-reclamantă a invocat în acest sens Decizia nr. 8084/12.12.2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civila și de Proprietate Intelectuală. Recurenta a considerat că în mod identic îi este aplicabil ceea ce a statuat Decizia nr. 40/18.01.2010 a Curții de Apel București cu privire la o sentința irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul revendicat a trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravenind însăși Constituției din 1948 art. 8, art. 10 și art. 16, precum și cele ale fostului cod civil - art. 480.
Recurenta-reclamantă a arătat că, așa cum în mod unanim s-a statuat de practica judiciară în materie, buna credință prin ea însăși, în absența unui titlu de proprietate provenind de la adevăratul proprietar nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Recurenta-reclamantă a
susținut că vânzătorul, în speță, Statul, nu a deținut niciodată titlul de proprietate asupra acestui imobil și nici nu l-a putut transmite prin act juridic valabil către comparatoarea-pârâta.
Recurenta a considerat că instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat în mod evident și grav legea și anume: art. 480 din vechiul Cod civil, art. 44 alin. 2 din Constituția României, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, precum și jurisprudența de specialitate din România si CEDO. în mod nelegal și neîntemeiat instanța de apel a respins apelul și în ceea ce privește pe intimata-pârâtă S.C. F. S.A. referitor la plata contravalorii lipsei de folosință. Recurenta reclamantă a mai precizat că a făcut dovada dreptului de proprietate asupra întregului imobil, inclusiv al terenului aferent, astfel încât invocarea art. 483 din Codul Civil este pe deplin aplicabilă cu privire la fructele civile, în speță chiria, percepută de pârâta S.C. F. S.A. de la pârâta R. E., fiind vorba de contravaloarea folosinței terenului, care a fost percepută de un non proprietar de la pârâta, teren care este exclusiv proprietatea recurentei reclamante.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs prin care recurenta reclamantă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că, prin această hotărâre, nu au fost analizate susținerile reclamantei, nu este întemeiat. Astfel, instanța de apel a analizat titlurile părților raportat la înscrisurile depuse la dosar iar împrejurarea că a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de reclamantă, în sensul că pârâta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nu presupune că hotărârea nu ar fi motivată în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Anterior promovării prezentei acțiuni în evacuare, între reclamanta D. A. și pârâta R. E. s-a finalizat irevocabil un proces având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților R. loan și R. E. privind imobilul situat în București, .. 49 ., sector 2, imobil cumpărat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 2578/2003, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul pârâților și a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare, reținând că în fapt, ambele părți au prezentat titluri de proprietate pentru imobilul în litigiu, iar dispozițiile art. 480 Cod civil sunt aplicabile, deoarece instanța trebuie să compare titlurile de proprietate în acțiunea în revendicare, promovată de reclamantă, în procesul finalizat prin pronunțarea deciziei menționate s-a constatat că pârâții au încheiat contractul în baza Legii nr. 112/1995 cu bună credință și se bucură de protecția specială a dispozițiilor legale menționate în acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar. Art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 instituie un criteriu special de preferință în favoarea dobânditorilor de bună credință, cu titlu oneros al unui
imobil trecut abuziv în proprietatea statului, iar textul de lege nu poate fi ignorat în acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar, deoarece este singura acțiune în care poate avea eficiența și finalitatea de a apăra pe dobânditorul de bună credință, scop în care a fost și edictat. în cazul în care nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al cărui imobil a trecut abuziv în proprietatea statului are dreptul la despăgubiri integrale în baza Legii nr. 10/2001 și nu la restituirea în natură a imobilului, deoarece subdobânditorul de buna credință și cu titlu oneros al imobilului este îndreptățit să păstreze bunul în baza interpretării dispozițiilor art. 46 alin. 2, art. 18 lit. d și art. 46 alin.5 din Legea nr. 10/2001. De aceea, titlul de proprietate al pârâților constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost considerat preferabil, conform dispozițiilor legale speciale menționate, având drept consecință respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare.
De asemenea, Curtea constată că acțiunea formulată de reclamantă prin care aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 97 din 30.09.1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin S.C. F. S.A. și pârâții R. loan și R. E., a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 738/2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă, în acest proces s-a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul figura în proprietatea statului, reclamanta recurentă promovând o acțiune în revendicare în anul 1997, acțiune ce a fost soluționată prin sentința civilă nr._/12.12.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București la peste un an de la cumpărarea imobilului de către pârâți. Comisia constituită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a comunicat pârâților că recurenta a depus o cerere pentru restituirea în natură a imobilului, astfel încât aceștia nu aveau cunoștință că există un litigiu cu privire la bunul cumpărat. Rezultă de aici fără dubiu, buna credință a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în situația vânzării bunului altuia, sancțiunea este nulitatea relativă a actului și nu nulitatea absolută. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bunul nu era în litigiu, acțiunea în revendicare fiind formulată mult mai târziu, respectiv în anul 1997.
În acest context, invocarea de către recurentă reclamantă a sentinței civile nr._/12.12.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București prin care i-a fost admisă acțiunea în revendicare nu este relevantă în prezentul proces, având obiect acțiunea în evacuare. Astfel, prin cele două decizii irevocabile arătate mai sus, au fost analizate atât efectele recunoașterii judiciare anterioare a dreptului reclamantei, cât și eficiența juridică a titlului invocat de pârâtă, acordându-se preferință, în cadrul acțiunii în revendicare, titlului invocat de pârâtă.
În acest context, Curtea constată că dreptul de proprietate al intimatei pârâte asupra imobilului în litigiu a fost irevocabil stabilit astfel încât nu poate fi supus din nou judecății cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat.
Astfel, argumentele recurentei care tind să combată aspectele stabilite
cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești menționate mai sus nu pot fi reținute. După cum s-a arătat mai sus, prin hotărârile menționate, s-a stabilit că pârâta din prezentul proces are un titlu preferabil asupra imobilului în litigiu, dreptul său de proprietate fiindu-i astfel recunoscut în acțiunea în revendicare. Prin hotărârea judecătorească pronunțată în anul 2003, și anume, decizia civilă nr. 2578/2003 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, au fost analizate efectele juridice ale hotărârii invocate de recurenta reclamantă, pronunțată în anul 1997, astfel încât acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contestat, în contextul arătat, nu este posibil ca, printr-o hotărâre ulterioară, să se stabilească o altă situație juridică decât cea deja stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Astfel, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Statuarea, prin hotărârea irevocabilă, a existenței dreptului de
proprietate al pârâtei, se impune în prezenta cauză ca efect pozitiv al puterii
lucrului judecat, fiind inadmisibil a se contrazice, printr-o nouă hotărâre, cele
reținute irevocabil cu privire la aceeași stare de fapt. Astfel, există putere de
lucru judecat asupra problemei privind persoana căreia îi aparține dreptul de
proprietate asupra imobilului în litigiu astfel încât nu se poate ca în prezentul
proces să se ajungă la o concluzie contrară în temeiul înscrisurilor avute în
vedere în procesul anterior, cu înfrângerea principiului expus mai sus."
În consecință, în mod corect au respins instanțele acțiunea în evacuare, acțiune în cadrul căreia se discută dreptul de folosință rezultând din dreptul de proprietate, în condițiile în care acest din urmă drept a fost irevocabil stabilit în favoarea pârâtului în procesul de revendicare. Având în vedere acest aspect, în mod corect instanța de apel a respins apelul și în ceea ce privește cererea de obligare a intimatei-pârâte S.C. F. S.A. referitor la plata contravalorii lipsei de folosință, având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă D. A. împotriva deciziei civile nr. 885 A/02.10.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a lll-a Civilă.
Întrucât recursul urmează a fi respins ca nefondat, recurenta fiind astfel în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea va obligăa recurenta la plata sumei de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimata R. E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă D. A. împotriva deciziei civile nr. 885 A/02.10.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a lll-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți R. E. și R. E..
Obligă recurenta la plata sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata R. E..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR C. M. S. I. P. D. F. B.
GREFIER
G. C. A.
Red. DFB
Tehnored. TI
2 ex./27.03.2014
Jud. apel: E. M. S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1122/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 426/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
