Pretenţii. Decizia nr. 38/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 38/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2012 în dosarul nr. 38/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 38
Ședința publică de la 12.01.2012
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. N.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. C., împotriva sentinței civile nr.390/07.03.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației de la dosar, lipsind recurentul-reclamant M. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea pune în discuție solicitarea făcută de recurentul-reclamant prin motivele de recurs, în sensul de a se recalifica calea de atac a recursului în apel, față de cuantumul pretențiilor solicitate, precum și față de împrejurarea că la data introducerii acțiunii, nu se adoptase Legea nr. 202/2010.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, având cuvântul, apreciază calea de atac din cauza de față ca fiind recursul, având în vedere data pronunțării sentinței atacate și prevederile Legii nr. 202/2010.
Curtea, în urma deliberării, respinge cererea recurentului reclamant de recalificare a căii de atac, în raport de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010 și de momentul pronunțării hotărârii atacate – 07.03.2011, constată că prezenta cale de atac este recursul, dosarul în mod corect fiind înregistrat ca recurs, iar prezentul complet de judecată fiind legal învestit și constituit.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de propus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat, reținând și solicitarea recurentului-reclamant de judecare a cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 pct. 2 C.p.civ.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Solicită a se avea în vedere Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat neconstituțional prev. art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri pentru daune morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 octombrie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, sub nr._, reclamanta M. C., în calitate de fiică a numiților M. F. și M. T., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din data efectuării plății, pentru fiecare dintre părinți, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea părinților reclamantei prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia MAI nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia MAI nr. 6100/1955, pentru părinți, conform dispozițiilor art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 Cod de procedură civilă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, părinții acesteia, M. T. și M. F., au fost strămutați din zona frontierei de vest în ., unde au avut și domiciliul obligatoriu până în 27 iulie 1955, când au fot ridicate restricțiile prin Decizia MAI nr. 6100/1955.
S-a mai arătat că datorită acestor măsuri, părinții reclamantei au avut numai de suferit, prin faptul că au fost deportați, le-a fost instituit domiciliul obligatoriu și alte măsuri abuzive, au fost mereu marginalizați de întreaga societate, fiind considerați dușmani ai poporului, au fost traumatizați psihic și fizic neîncetat, tratați cu ură și dușmănie, nu au avut acces la studii de specialitate și multe alte rele tratamente și nedreptăți.
Reclamanta a precizat că temeiul acțiunii îl constituie Legea nr. 221/2009, iar potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din acest act normativ, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita obligarea Statului la: a) Acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
S-a mai arătat că prin hotărârea nr. 3295 din 24 iunie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, s-a constatat că numita M. F. a fost privată de libertate patru ani, o lună și nouă zile și s-au stabilit în favoarea sa, drepturile prevăzute de această lege, în completarea cărora reclamanta a solicitat prezentele despăgubiri morale, tatăl fiind decedat înainte de 1989.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 01 martie 2011, reclamanta a depus la dosar precizări, având în vedere modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce pricește declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, după învestirea tribunalului cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prin care a solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubei suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care a fost supusă reclamanta din acel dosar.
Datorită acestei situații, reclamanta a înțeles să-și precizeze acțiunea, în sensul de a se avea în vedere la soluționarea cauzei, următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.
Prin sentința civilă nr. 390 din 07 martie 2011, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta M. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că astfel cum a rezultat din adresele nr._ din 09 iunie 1991 și nr._ din 25 mai 1991, emise de Ministerul de Interne (depuse în copie la filele 6 – 7 dosar fond), prin Decizia MAI nr. 200/1951, părinților reclamantei, M. F. și M. T., li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în ., restricțiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6100/1955.
Prin Decizia nr. 1098 din 20 februarie 2003 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă (fila 8 dosar fond), mamei reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul OUG nr. 214/1999.
Prin hotărârea nr. 3295 din 24 iunie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 (fila 12 dosar fond), s-a acordat mamei reclamantei, M. F., o indemnizație lunară în baza art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 reprezintă de drept o măsură administrativă cu caracter politic.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Acest text de lege, în vigoare la data introducerii acțiunii, a fost însă declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop”.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.”
Tribunalul a constatat că potrivit art. 147 alin. final din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, conform prevederilor art. 147 alin. 1 din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Decizia Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial pe parcursul procesului, înainte de închiderea dezbaterilor, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază cererea reclamantaui având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, legea declarată neconstituțională nemaiputând fi aplicată nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, motiv pentru care aceasta va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Examinând cererea formulată de reclamantă și în raport de dispozițiile constituționale, normele europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocate prin precizarea depusă la dosar la data de 01 martie 2011, tribunalul a constatat că părinților reclamantei li s-a produs în mod incontestabil un prejudiciu moral prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă (deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955), prejudiciu constând în suferințe în plan moral, social și profesional, care le-au marcat întreaga existență.
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și prin prisma temeiurilor de drept invocate prin cererea precizatoare, având în vedere că mama reclamantei a beneficiat de drepturile conferite de art. 3 și art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, act normativ care a avut drept scop acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice în perioada regimului comunist instaurat începând din data de 06 martie 1945.
Nu s-a putut susține că indemnizațiile acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au avut rolul de reparare inclusiv a prejudiciilor morale suferite de aceste persoane, iar în cazul de față, tribunalul a considerat că reclamanta – în calitate de descendent de gradul I al defuncților săi părinți, M. F. și M. T. – nu este îndreptățită la acordarea unei sume de bani în completarea indemnizației de care a beneficiat familia acesteia, potrivit Hotărârii nr. 3295 din 24 iunie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990.
La data de 18 august 2011, reclamanta M. C. a declarat recurs împotriva sentinței civile, solicitând admiterea recursului și în baza art. 312 pct. 3 Cod Procedură Civilă, modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive, așa cum a fost formulată, dat fiind că sentința recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă).
În primul rând, a solicitat recalificarea căii de atac ca fiind apel și nu recurs, cerere asupra căreia instanța de recurs s-a pronunțat la acest termen de judecată din data de 04.03.2012.
Pe fondul cauzei, a precizat că cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunțarea celor două decizii. La momentul introducerii acțiunii, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 se afla în vigoare. Curtea Constituțională, în momentul în care a declarat OG nr. 62/2010 neconstituțională, face următoarea precizare: „Încălcarea art. 15 alin. 2 din Constituție privind principiul neretroactivității legii” - „4. De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).”
Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat de Constituția României însă tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii reflectat de conținutul art. 15 alin. 2.
În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în Monitorul Oficial, a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, respectiva modificare neputând fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.
De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. 4 din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-a aduce atingere dreptului reclamantaui recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantaui la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.
Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște recurentului dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată garanție conferită și de art. 21 din Constituție.
În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, fiind totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, care sunt consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic suportat, precum și urmările produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Respingerea acțiunii ca neîntemeiată, adică fără fundament sau fără temei legal, fără posibilitatea de a soluționa cauza pe baza unor dispoziții legale, conform acestei motivări a instanței, ceea ce este absurd având în vedere că Legea nr. 221/2009 era constituțională la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie, lege care a fost adoptată pentru ca toți cei care fac dovada că împotriva lor au fost luate măsuri abuzive cu caracter politic, să poată să-și valorifice acest drept prin acordarea de daune morale pentru prejudicial cauzat.
Totodată, un alt motiv este cel conform căruia s-a apreciat eronat conținutul probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamanta și-a întemeiat cererea sau mai bine spus nici nu s-a intrat în dezbaterea fondului, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.
De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează și pe care recurenta le-a expus parțial.
Măsurile reparatorii la modul general, nu sunt reparații morale, oricum drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamanta a beneficiat de decret.
Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 și 1996 a Consiliului Europei, în temeiul art.20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, pe care l-a evocat, dispoziție constituțională care le impune primelor supremația.
În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358/21 octombrie 2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, este similară Decretului-lege nr.118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.
Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, consideră recurentul că justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor Uniunii Europene.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Astfel, prin decizia nr. 160 din 01 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, în privința anumitor reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că: „Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (...), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se afla într-o situație identică”.
În cauzele de fată, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, consideră recurentul că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens se impune și citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Recurenta solicită să se aibă în vedere și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția Civilă, pronunțată în dosarele ce au ca obiect daune morale privind deținuții politici, și nu în ultimul rând practica Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește daunele morale acordate pentru prejudicii morale (conform art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale (....), Curtea acordă părții lezate o reparație echitabilă” (prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza N. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României din 14 ianuarie 2010, au fost acordate 7.000 euro pentru 3 (trei) zile de sechestru la secția de politie).
Recurenta face referire la necesitatea respectării actelor internaționale în materie, precizând: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici) și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” care recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.); Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foștilor deținuți politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.
De asemenea, recurenta mai reamintește că paragraful 104 din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza D. P. împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 05 decembrie 2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”.
În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de recurentă, S. este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, iar în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex.
Recurenta consideră că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii, astfel cum a solicitat pârâtul, creează premizele că S. R. să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.
În ceea ce privește garanția egalității armelor, recurentul precizează că atât timp cât pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic care a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este S., Ia inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu constituționale, atunci această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantaui la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Invocă în acest sens, hotărârea recentă pronunțată în cauza K. și lori Kiladze contra Georgiei de Curtea de la Strasbourg
Recurenta apreciază că cele expuse justifică acordarea de daune morale și consideră că instanța de recurs va avea în vedere o justă și integrală reparație pentru prejudicial moral suferit.
În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 299 – 316, art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă.
Intimatul nu a depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși aveau această obligație procesuală.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamanta va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.
În considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamanta din procesul judiciar.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta M. C. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă prin precizările din data de 1.03.2011, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art.20 din Constituția României, Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei și implicit, Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985, art. 5,6,14 CEDO, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, practica instanței de contencios european de la Strasbourg, Curtea apreciază faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci, potrivit chiar și considerentelor reclamantei din cuprinsul precizărilor respective și al motivelor de recurs, reprezintă temeiuri juridice interne sau internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009.
În consecință, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, Curtea se va raporta în cadrul raționamentului său juridic, și la aceste norme europene sau universale.
2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.
3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.
În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.
În ceea ce-o privește pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic, luate împotriva părinților săi (fila 2 dosar fond).
Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.
De altfel, chiar și în cadrul motivelor sale de recurs, reclamanta precizează în mod expres această natură juridică, dumneaei reiterând descrierea acestui prejudiciu moral și solicitând în finalul motivelor de recurs, modificarea hotărârii de fond, urmând ca instanța să acorde „o justă și integrală reparație pentru prejudiciul moral suferit” (fila 11 dosar recurs).
Având în vedere aceste elemente și raportat la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, Curtea constată că criticile reclamantei din cererea de chemare în judecată, referitoare la producerea și a unui prejudiciu material, sunt subsumate cererii relative acordării daunelor morale, neconstituindu-se într-un capăt de cerere distinct, privitor la neacordarea prejudiciului material cauzat prin măsura nelegală.
4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.
Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.
Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.
Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".
Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.
Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.
Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.
În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).
Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).
În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:
i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.
Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:
„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.
Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.
Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 K. .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.
În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantei.
ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamanta avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamanta, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.
În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamant.
Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.
Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.
Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior (cum greșit apreciază reclamanta), au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.
În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că autorii reclamantei sau aceasta din urmă au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, mama reclamantei a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, în temeiul OUG 214/1999 care face trimitere sub aspectul drepturilor conferite, și la Decretul-lege nr. 118/1990, mamei reclamantei i s-a recunoscut prin decizia 1098/20.02.2003 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, specificându-se în mod expres, faptul că beneficiază de toate drepturile recunoscute de legislația incidentă, ca urmare a acordării acestei calități (fila 8 dosar fond).
De asemenea, prin Hotărârea nr. 3295/24.06.1991, emisă în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege menționat, a recunoscut în favoarea mamei reclamantei, drepturile conferite de acest act normativ (fila 9 dosar fond).
Or, aceste fapte au semnificația nu doar a prezervării speranței legitime amintite, circumstanțiate de scopul său evocat și regăsite în mod identic în ambele proceduri paralele, ci chiar realizarea acesteia, independent deci, de constatarea survenită a neconstituționalității.
În privința tatălui, reclamanta avea pe deplin posibilitatea de a se adresa în temeiul acestor proceduri instituite de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, recurenta nerealizând însă, nici o dovadă în sensul parcurgerii acestora.
Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că criticile privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.
În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamantă, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.
Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.
În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamanta a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și realizarea sa efectivă sau în privința tatălui, cel puțin facultatea exclusivă a reclamantei de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.
iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.
Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:
Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantaui la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
iv. Nu în ultimul rând, prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantaui, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.
Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).
Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).
Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.
Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, mama reclamantei este beneficiarul concret al procedurilor anterior reglementate sau reclamanta putea fi în privința tatălui, rezultă atunci că dumneaei nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.
6. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Natiunilor Unite, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial si mai complet, in raport cu declarațiile de drepturi si cu prevederile constituționale care au precedat-o, ea reflectând o concepție globală a drepturilor si libertăților individuale, constituind rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.
Declarația Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internațional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.
Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a O., adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta 0.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală O., Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.
Tocmai de aceea, ulterior proclamării sale, s-a impus necesitatea ca prevederile Declarației Universale sa fie incluse în tratate internaționale, în convenții care să le transforme în obligații juridice, pentru statele participante la aceste acte. Aceasta este și interpretarea corectă a prevederilor art. 20 din Constituția României, care în alineatul său prim, stabilește un principiu de reglementare internă (inclusiv sub aspectul aplicabilității dreptului național) în concordanță cu Declarația, dar care în alineatul secund, nu impune prioritatea Declarației în caz de neconcordanță cu dreptul intern, ci doar a pactelor și tratatelor asumate de țara noastră, ca obligații juridice incumbând, spre deosebire de Declarație care, așa cum am precizat, nu are caracter normativ compulsatoriu.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – reclamantă M. C., împotriva sentinței civile nr. 390 din 07 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 ianuarie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. N. M. H. I. S.
Grefier,
Rădița I.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./28.02.2012
T.B.-S.4.-R.N.
| ← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 427/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 249/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
