Pretenţii. Decizia nr. 801/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 801/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 801/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.801
Ședința publică de la 13.05.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant KRAKOWSZKY W., împotriva sentinței civile nr.811 din data de 06.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurentului – reclamant KRAKOWSZKY W. și a reprezentantului intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, la data de 30.10.2012, cauza de față a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art.242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, iar termenul de astăzi a fost stabilit în vederea discutării perimării pricinii.
Curtea procedând la verificări constată că, prin cererea formulată la data de 13.03.2014, recurentul – reclamant a solicitat judecarea în lipsă și constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare asupra excepției perimării.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București la data de 06.04.2011, înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamantul K. W. a chemat în judecată S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a tatălui său, K. Adalbert (B. ) în U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 – 27.10.1949, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând daune morale și materiale pentru prejudiciul suferit.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul arată că tatăl său a fost deportat la muncă forțată în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1949 în U.R.S.S., această măsură abuzivă fiind luată pe motive etnice, contra minorității germane din România.
Reclamantul arată că în perioada în care a fost obligat la muncă forțată tatăl său a fost separat de restul familiei și a suferit fizic și psihic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului și a lipsei de îngrijiri medicale, fapt ce s-a repercutat negativ asupra stării sale de sănătate.
Reclamantul susține că măsura luată împotriva tatălui său se încadrează în domeniul de aplicare al legii 221/2009, chiar dacă a fost dispusă cu două luni înainte de perioada de referință a legii, întrucât ea a persistat în timp, după preluarea conducerii statului de către guvernul P. G. în anul 1945.
Mai arată reclamantul că sunt incidente dispozițiile art. 2 al. 4, art. 4 și ale art. 5 al. 1 lit. a și b din Legea 221/2009 pentru repararea daunelor morale și materiale cauzate, în perioada deportării familia reclamantului fiind lipsită de posibilitatea de a realiza un venit și de a se întreține, valoarea muncii obligatorii la care autorul său a fost supus depășind valoarea sumei solicitate drept despăgubire.
În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile legii 221/2009.
În susținerea cererii de chemare în judecată au fost depuse înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei de timbru conform art. 15 lit f din Legea 146/1997 și art. 5 al. 3 din Legea 221/2009.
Pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare, dar reprezentantul său s-a prezentat în instanță pentru a formula apărări verbal.
Instanța, în temeiul art. 167 C.p. civ. a încuviințat reclamantului administrarea probei cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr 811/06 04 2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut faptul că
potrivit adeverinței aflată la fila 9 din dosar în perioada ianuarie 1945 – 27.10.1949 tatăl reclamantului, numitul K. Adalbert, a fost deportat în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, potrivit susținerilor din cererea de chemare în judecată, această măsură fiind dispusă împotriva etnicilor de naționalitate germană.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945.
Potrivit art. 3 din același act normativ constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul din actele normative enumerate expres în cuprinsul legii.
Art. 4 al. 2 prevede că persoanele (sau urmașii lor) care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Având în vedere prevederile legale sus enunțate, Tribunalul constată că domeniul de aplicare al legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 6.03._89.
Așadar, prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral sau material suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6.03._89, adică în perioada regimului comunist.
Delimitarea domeniului de aplicare a legii este făcută chiar din titlu, care vizează limitativ doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, însă și art. 1 alin. 1 și 3, art. 4 alin. 1, art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009 conțin aceeași formulare privind domeniul de aplicare a legii.
Prin urmare, numai în situația în care se constată că măsura administrativă la care a fost supusă sau condamnarea pe care a suferit-o persoana care reclamă (sau în numele căreia se reclamă) caracterul politic al acesteia a fost aplicată în perioada ulterioară datei de 06 martie 1945 și anterioară datei de 22 decembrie 1989, se poate analiza caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative. D. sancțiunile (penale sau administrative) aplicate după instaurarea regimului comunist pot face obiect de analiză în baza Legii 221/2009.
În cauza de față, măsura invocată drept cauză a prejudiciului moral și material nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, deoarece a fost luată în ianuarie 1945 când în România nu se instaurase încă regimul comunist.
D. urmare, aplicarea unei măsuri administrative sau condamnarea penală pronunțată anterior datei de referință (06 martie 1945) împiedică analizarea caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative aplicate în baza Legii 221/2009, deoarece situația de fapt conturată din probatoriu nu intră în sfera de reglementare a legii menționate.
În plus, din analiza conținutului cererii de chemare în judecată, Tribunalul a reținut că măsura deportării în U.R.S.S. dispusă împotriva autorului reclamantului a fost luată în considerarea originii etnice a acestuia ( naționalitatea germană ) și în contextul imediat următor celui de-al doilea război mondial și nu ca o consecință a vreunei opoziții manifestate de către acesta față de regimul totalitar ce s-a instaurat în România la data de 06.03.1945
Având în vedere aspectele reținute, Tribunalul a reținut că măsura dispusă asupra autorului reclamantului nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 și nici a OUG nr. 214/1999, nu numai din punctul de vedere al scopului măsurii aplicate, ci și sub aspectul datei acesteia, atâta vreme cât, deportarea în URSS a avut loc la data de 10.01.1945, iar prevederile Legii nr. 221/2009 reglementează doar situația dispozițiilor luate după data de 6.03.1945.
Reținând că niciuna dintre prevederile legale invocate nu este aplicabilă în cauză, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului politic a măsurii administrative luate împotriva autorului său.
Considerentele anterior expuse privind neaplicarea dispozițiilor Legii 221/2009 situației de fapt reținute în speță împiedică analizarea îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea de despăgubiri materiale sau morale în temeiul acestor dispoziții legale, motiv pentru care Tribunalul a respins ca neîntemeiată și cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata unor daune morale și material pentru prejudiciul suferit de autorul său.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac reclamantul a învederat în esență faptul că măsura deportării în URSS intră sub incidența legii 221/2009, fiind continuată activ de către organele statului și după martie 1945, precum și faptul că reclamantului i se cuvine acordarea daunelor materiale, întrucât a fost lipsit de posibilitatea de a obține venituri și de a-și întreține familia.
Cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, la termenul de judecată din data de 30 10 2012.
La termenul de judecată din data de 13 05 2014, Curtea a rămas în pronunțare asupra excepției de perimare a recursului declarat.
Pentru soluționarea acestei excepții, Curtea pornește de la natura juridică a instituției perimării, astfel cum a fost elucidată această chestiune în literatura de specialitate, potrivit căreia, perimare are o natură juridică mixtă, fiind atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței în judecată vreme îndelungată. Din economia dispozițiilor legale care reglementează această instituție juridică, precum și din dispozițiile art 252 alin 1 cod procedură civilă, Curtea reține că perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe: organul judiciar să fie investit cu o cerere, care a declanșat o judecată în prima instanță sau într-o cale de atac, cauză să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părții. Aceste condiții, care circumstanțiază incidența instituției perimării rezultă din interpretarea prevederilor art 248 cod procedură civilă, potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, cu mențiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
Termenul de perimare, fiind un termen procedural legal peremptoriu ar trebui să curgă continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau perimat, dar normele codului de procedură derogă de la această regulă, statuând că termenul de perimare cunoaște instituția suspendării cât și a întreruperii. Potrivit dispozițiilor art 249 cod procedură civilă perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Așa cum rezultă din interpretarea acestor dispoziții legale, actul întrerupător de perimare trebuie să provină de la partea interesată și să aibă ca obiectiv repunerea cauzei pe rol în vederea judecării litigiului, arătându-se în doctrină că de exemplu cererea de perimare nu poate întrerupe termenul de perimare, așa cum de altfel, niciunui act extrajudiciar nu i se poate recunoaște acest efect procedural( de exemplu o notificare). În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedura îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părții, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de ședință prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părți poate efectua un act de procedura eficient pentru reluarea judecății.
Interpretând dispozițiile art 249 cod procedură civilă, prin raportare la toate celelalte norme procedurale care reglementează instituția perimării, Curtea ajunge la concluzia că pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare actul procesual( pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes și să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie și eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerințele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol. O interpretare contrară ar fi de natură să lase la latitudinea părților prelungirea nejustificată a procesului, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, respectiv formularea unor cereri( care vizează soluționarea cauzei) în timpul suspendării judecății, dar care nefiind precedate de solicitarea repunerii pe rol a cauzei nu conduc practic la rezolvarea litigiului, ci doar la întinderea duratei acestuia, organul judiciar fiind împiedicat să constate pasivitatea părților și să aplice sancțiunea procedurală corespunzătoare. În egală măsură, interpretarea contrară ar fi de natură să contravină și concepției legiuitorului, reflectată prin dispozițiile art 252 cod procedură civilă, în sensul că perimarea operează de drept la împlinirea termenului, putând fi constată din oficiu de către instanță sau la cererea părții interesate.
Față de această situație, constatând că părțile au avut o atitudine pasivă, nesolicitând reluarea judecății contestației, nefăcând nici un act de procedură eficient, de natură să întrerupă cursul perimării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art 249 cod procedură civilă și nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea va da eficiență prevederilor art 252 cod procedură civilă și va constata din oficiu că a intervenit perimarea recursului .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurentul – reclamant KRAKOWSZKY W., împotriva sentinței civile nr.811 din data de 06.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.05. 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
Grefier
S. R.
Red/dact IS
5 ex
| ← Partide politice. Decizia nr. 195/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 871/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
