Legea 10/2001. Decizia nr. 871/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 871/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 871/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.871
Ședința publică de la 22.05.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanții B. D. și B. Z. și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 2127 din 05.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu și intimata reclamantă S.C. R. G. INVEST S.A. și cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că recurentul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Se mai învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 22 mai 2014, a unor concluzii scrise formulate de către intimații reclamanți B. D. și B. Z., însoțite de împuternicirea avocațială a domnului avocat Toia P. nr._/2014 eliberată de Baroul București, chitanța nr. 1114 din 19 mai 2014 privind achitarea sumei de 300 lei cu titlu de onorariu de expert.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că recurentul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21.05.2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamanții B. D. și B. Z., . SA au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se soluționeze pe fond notificarea nr. 2342/08.08.2001 privind imobilul situat în București, .. 7, sector 6, format din teren în suprafață de 515 m.p. și construcție în suprafață de 181,07 m.p., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare, obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr.2342/08.08.2011 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia să, față de soluționare pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art. 16 alin. 2 ind. 1 din Legea nr.247/2005, reclamanții au solicitat obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea acesteia, reclamanții persoane fizice au menționat că terenul de 515 m.p. l-au dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2217/299/10.08.1955 la notariatul de Stat al Capitalei R.P.R. Raionul Gh. G.-D. București.
Ulterior, în baza autorizației nr. 84P/24.07.1957 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, pe terenul din București, .. 7, reclamanții B. D. și B. Z. au edificat o construcție. În anul 1959, s-au înscris la rolul fiscal cu imobilul din București, .. 7, compus din teren în suprafață de 515 m.p. și construcție și au stăpânit imobilul până în anul 1965, când în baza decretului nr. 90/1965, imobilul compus din teren în suprafață de 515 m.p. și construcție în suprafață de 181,07 m.p. a trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
În urma exproprierii au fost încasate despăgubiri în valoare totală de 21.467 lei, din care suma de 1287,50 lei pentru terenul în suprafață de 515 m.p., și diferența de 20.179,50 lei pentru construcția edificată pe acest teren în suprafață de 181,07 m.p., așa cum rezultă din adresa nr. 5503/21.02.2011 a Administrației Fondului Imobiliar și declarația autentificată sub nr. 2205/04.08.2011 la BNP J. F. M..
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzute de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/_ și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu au alte acte de depus, respectiv până la data de 19.03.2012.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzut de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, Titlul VII din Legea nr.247/2005.
În ceea ce privește calitatea procesuală a . SA, s-a arătat că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune nr.114/13.01.2012, prin care B. D. și B. Z. au cesionat 25% din drepturile lor la măsurile reparatorii prin echivalent ce se vor acorda pentru imobilul din București, . al Notificării nr. 2342/08.08.2001.
Prin sentința civilă nr.2127/5.12.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții B. D. și B. Z., față de pârâtul M. București Prin Primar General; a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamanții B. D. și Z., sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr.10/2001 și a dispus emiterea în favoarea acestora a unei dispoziții de acordare de puncte compensatorii pentru terenul de 515 mp și construcția demolată ce a avut o suprafață de 181,7 mp, situate în București, .. 7, sector 6; a respins capătul doi din acțiune, precizat, și a obligat pe pârâtul M. București la 500 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că persoanele fizice au urmat procedura Legii nr.10/2001 formulând notificare referitor la terenul menționat, pe care l-au dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare din august 1955.
Acest teren, potrivit fișei anexe aflată la fila 108, a fost trecut în proprietatea statului, ca efect al exproprierii, împreună cu construcția în suprafață de 181,07 m.p. edificată pe acesta.
S-a mai reținut că reclamanții au încasat despăgubire ca urmare a exproprierii, așa cum rezultă din actele comunicate de către AFI.
De asemenea, din informațiile comunicate de către Direcția Patrimoniu din cadrul PMB, s-a reținut că în prezent, terenul de la adresa indicată în acțiune și care face obiectul cauzei de față, face parte din terenul aferent incintei „Piața Veteranilor”, de la numerele 78 – 92, sector 6 București, . din domeniul public al Municipiului București, incită care a făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.550/2002.
Având în vedere că toate aspectele reținute sunt de natură a dovedi atât calitatea reclamanților de proprietari ai terenului (construcția fiind demolată), respectiv persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001 la măsuri reparatorii, cât și faptul că au urmat această procedură nefinalizată, însă, până la data promovării acțiunii, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată.
Ca atare, întrucât terenul este ocupat, fiind inclus în incinta unei piețe aflate în domeniul public al Municipiului București, restituirea sa în natură, nefiind posibilă, în temeiul art.11 din Legea nr.10/2001, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii, care potrivit legii speciale - Legea nr.165/2013 - vor consta în puncte compensatorii, în favoarea reclamanților.
Acțiunea a fost astfel admisă, numai în ceea ce-i privește pe aceștia ca și proprietari îndreptățiți și numai față de unitatea administrativ teritorială, singura cu atribuții în acest sens.
Referitor la cererea de obligare a pârâtului să înainteze dosarul cauzei comisiei pentru acordare a măsurilor compensatorii, Tribunalul a avut în vedere că această obligație prevăzută de lege se va aduce la îndeplinire, în măsura parcurgerii tuturor etapelor procedurii legale, solicitarea reclamanților din acest moment, fiind apreciată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și reclamanții B. D. și B. Z..
Prin recursul declarat, pârâtul M. București prin Primarul General a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul pârât a susținut că, potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Față de . Legii nr.165/2013, recurentul a invocat excepția de prematuritate a cererii, făcând trimitere la dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, potrivit cărora entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri, termenele prevăzute mai sus curgând de la data de 1 ianuarie 2014.
Recurentul a arăt, astfel, că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.
Mai mult, potrivit art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile acestui act normativ se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul pârât a susținut că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât, prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1), respective entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001”.
Față de textul de lege invocat, recurentul pârât a considerat că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantului, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, să se facă în ordinea depunerii acestora.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
Recurentul pârât a invocat jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art.274 alin.3 C.proc.civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuala a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Recurenții reclamanți B. D. și B. Z. au solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, sub aspectul admiterii celui de-al doilea capăt de cerere, privind transmiterea dosarului direct către Comisia Națională de Compensare a Imobilului, ca urmare a controlului de legalitate de către instanță, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă recurata, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat M. București prin Primarul General să ne propună măsuri reparatorii prin puncte compensatorii prevăzute de Legea 165/2013, pentru imobilul ce face obiectul notificării, a respins cererea de obligare a Municipiului București de a transmite dosarul direct către fosta Comisie Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, actualmente Comisia "Națională de Compensare a Imobilelor, obligându-l în același timp la plata cheltuielilor de judecată,
În motivarea respingerii acestui capăt de cerere, instanța de fond a avut în vedere, că fiind o obligație legală, se va aduce la îndeplinire în măsura parcurgerii etapelor legale, în cadrul procedurii acordării măsurilor compensatorii, nefiind vorba de un refuz al pârâtului de aducere la îndeplinire.
Este adevărat că art.16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilea circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate stabilindu-se că reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
De vreme ce reclamanții au declanșat procedura judiciară, o anumită etapă necesară în procedura administrativă nu se mai justifică, astfel că instanțele în plenitudinea lor de competență, nu numai că pot să stabilească procedura de urmat, dar pot înlătura de la aplicare acele norme care devin lipsite de efectivitate și conduc la întârzierea realizării drepturilor (Decizia 33/2008 și XX/2007 a ÎCCJ).
Prin urmare, o etapă administrativă în circuitul dosarului de Lege nr.10/2001, este aplicabilă în condițiile în care este necesară și efectivă. Altfel, dacă acea etapă, nu mai este necesară și eficientă, este evident că nu trebuie urmată doar pentru că o prevede legea.
Recurenții reclamanți au arătat că aceste rațiuni se regăsesc și în conținutul dispozițiilor noii Legi nr.165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 privind procedura desfășurată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat de unitatea deținătoare a imobilului, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului solicitat prin notificare, pe baza grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a noii legi speciale privind stabilirea de masuri pentru finalizarea procedurii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist și emiterii deciziei de compensare.
Au susținut recurenții reclamanți că, potrivit Legii speciale nr.165/2013, dosarul administrativ aferent notificării formulate de reclamanți, urmare a faptului că notificarea a fost soluționată pe fondul ei, urmează să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale pentru care au solicitat, prin acțiunea introductivă, ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor vechii reglementarii Titlul VII al Legii nr. 247/2005, argumente care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs formulate de recurentul pârât, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, Curtea va analiza excepția de prematuritate invocată de către recurentul pârât, dat fiind faptul că aceasta primează în soluționarea cauzei.
Astfel, Curtea reține că reclamanții au învestit instanța de fond la data de 21.05.2012 cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, teza juridică susținută de către aceștia fiind îndreptățirea lor la soluționarea pe fond a notificării nr.2342/08.08.2001 privind imobilul teren situat în București, ..7, sector 6 în suprafață de 515 mp. și construcție, față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea notificării în cadrul procedurii administrative.
Față de data introducerii acțiunii, Curtea constată că acesteia îi erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în forma anterioară modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Totodată, Curtea are în vedere dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate invocate de către recurentul pârât și care prevede că: „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
De asemenea, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, actul normativ sus-citat stabilind un termen de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
Ca urmare, raportat la decizia în interesul legii, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
În speța de față, Curtea reține din analiza actelor și lucrărilor dosarului că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nr.2342/08.08.2001 prin care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale pentru imobilul teren situat în București, ..7, sector 6, nu a fost soluționată de către pârât, deși trecuseră cca. 11 ani.
Or, pentru o asemenea situație juridică, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Așa fiind, față de considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, Curtea constată că dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a notificării adresate pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001 era născut, urmare a refuzului nejustificat al acestuia de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond.
În același timp, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu instituie norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Curtea are în vedere că instanța de contencios european a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă, preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil excluzând însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curtea Europeană, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
În aceste cazuri, Curtea Europeană a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Mai mult, Curtea are în vedere că termenele stabilite prin art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, lăsate de legiuitor la îndemâna entităților investite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001 încep să curgă, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, de la data de 1 ianuarie 2014.
Or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 5.12.2013, anterior termenului vizat de noul act normativ.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 Noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul legal reținut mai sus instituie regula potrivit căreia actele și faptele juridice nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, aceste efecte putându-se produce înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi – sau după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Așa fiind, potrivit regulilor de drept stabilite prin Noul Cod civil, există retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, aceasta putându-se realiza prin adăugarea unui efect juridic nou (o sancțiune nouă, neprevăzută de legea în vigoare la data ivirii situației juridice), modificarea un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche, sau suprimarea, în tot sau în parte, a efectelor juridice ale actului (faptului).
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 Noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale.
Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Or, în cauza de față, Curtea constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 s-a născut dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond.
Acest drept al persoanei care a formulat notificarea nu a fost înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
De altfel, și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial din data de 16.04.2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Curtea are în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față în parte - ea nu mai poate fi aplicată, în măsura în care s-a constatat neconstituțională, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
În ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, Curtea reține că recurentul pârât a dedus instanței de recurs nemulțumirea sa față de obligarea sa la cheltuieli de judecată, susținând, în esență, caracterul nelegal al obligației puse în sarcina sa, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă.
Astfel, din considerentele sentinței atacate, Curtea reține că instanța de fond a dispus obligarea recurentului pârât la plata parțială a cheltuielilor efectuate de reclamant în cuantum de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, respectiv doar o parte din onorariul de avocat de 800 lei achitat la fond, potrivit chitanțelor aflate la filele 168 și 169 dosar fond, față și de admiterea în parte a acțiunii precizate.
Curtea constată incidența art. 274 Cod procedură civilă, însă și practica judiciară a instanței de contencios european care în numeroase cazuri a fost pusă în situația de a se pronunța asupra unor aspecte relevante pentru cauza de față.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, acest articol reprezentând fundamentul juridic al obligării unei părți la cheltuielile de judecată, aspect dedus în mod corect și de către instanța de fond.
Din interpretarea conținutului acestor dispoziții legale interne rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată să fie reprezentat de culpa procesuală a părții, de remarcat fiind în acest sens expresia: „care cade în pretenții”.
Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unei apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.274 din Codul de procedură civilă poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului, fiind necesar și suficient pentru a acorda cheltuielile de judecată a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Or, prin admiterea în parte a acțiunii reclamanților, pârâtul M. București a căzut în pretenții față de acesta, ceea ce înseamnă că susținerile reclamanților, găsindu-se fondate, în parte, a învestit o instanță cu o cerere întemeiată care a antrenat cheltuieli din partea reclamanților pentru a-și susține cauza și a contracara susținerile părții adverse.
Mai mult, Curtea reține intenția legiuitorului de a oferi unele criterii judecătorului în stabilirea cheltuielilor de judecată la care să fie obligată partea căzută în pretenții, prin dispoziția legală citată dând posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată solicitate de partea care a obținut câștig de cauză.
Astfel, potrivit art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că instanța trebuie să urmărească stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată în funcție de onorariile de avocați stabilite în tablourile onorariilor minimale, de valoarea pricinii, respectiv munca îndeplinită de avocat.
Or, în referire la primul criteriu, Curtea reține că în prezent nu mai există un asemenea tablou al onorariilor minimale ale avocaților.
În referire la cel de-al doilea criteriu, Curtea are în vedere că pricina are un obiect evaluabil în bani, litigiul de față având un obiect patrimonial însemnat vizând un imobil situat în București, ..7, sector 6, alcătuit din teren și construcție, pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.
În ce privește cel de-al treilea criteriu, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată ca și cheltuială de judecată dacă este necesar - activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată - este real și este rezonabil.
În cauză, caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii contractului de asistență juridică, aspect care se reflectă în împuternicirea avocațială aflată la fila 10 dosar fond, dovada privind plata onorariul achitat în sumă de 800 lei, aflându-se la dosarul de fond, astfel cum s-a arătat mai sus.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la următoarele criterii: natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului.
În acest sens, Curtea reține că pricina de față are caracter evaluabil în bani însemnat, că interesele părților în fond nu s-au putut concilia, pârâtul neemițând decizia de răspuns la notificare nici până la data soluționării în fond a cauzei de către prima instanță.
Curtea constată, totodată, că apărătorul reclamanților a fost prezent la cinci termene de judecată în fața instanței de fond. Reprezentarea acestei părți în proces a presupus, așa cum rezultă din actele dosarului – redactarea cererii de sesizare a instanței, formularea de probatorii, pertinente și concludente pentru cauză, în condiții de contradictorialitate, combaterea pertinentă a susținerilor părții adverse, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare desfășurării procesului de față.
Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă desfășurată de avocat care trebuie să contribuie, în esență, la clarificări ale tuturor aspectelor de ordin procedural și ale tuturor aspectelor de fond, la cercetarea jurisprudenței și a doctrinei incidentă în cauza pendinte, la construcția juridică pe care a configurat-o și a propus-o instanței, la valorificarea probatoriului administrat în fața instanței de judecată etc. Or, din actele și lucrările dosarului, față de poziția neconciliantă a părților, Curtea constată îndeplinirea acestei condiții impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la caracterul necesar al cheltuielilor de judecată.
Față de temeiul de drept intern invocat, precum și față de criteriile stabilite în jurisprudența instanței europene, ce se cer a fi obligatoriu respectate, pentru cuantificarea sumei reprezentând cheltuielile de judecată, Curtea apreciază că în mod corect pârâtul a fost obligat la 500 lei, această sumă la care a fost obligat recurentul pârât fiind una rezonabilă, în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii și care se impune a fi menținută, în sensul celor arătate.
În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă va respinge, ca nefondat, recursul declarate de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
În ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți și care vizează transmiterea directă a dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Compensarea Imobilelor, Curtea are în vedere dispozițiile art. 17 din legea sus-citată, potrivit cu care: „(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru…”.
Curtea reține, totodată, în soluționarea criticii de față, dispozițiile art. 21, potrivit cu care: „(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (3)Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.
Prin urmare, legiuitorul a menținut, în esență, conținutul art. 16 alin. 21 din titlul VII din Legea nr.247/2005, care dispunea în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Raportat la pricina de față, Curtea are în vedere textul de lege în vigoare sus-citat edictat de Legea nr.165/2013, care dispune în mod clar și neechivoc, în sensul că Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Secretariatul Comisiei Naționale, ci trebuie să înainteze dispoziția către prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către acest Secretariat.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că unitatea deținătoare va proceda la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind, nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă, potrivit principiului de drept: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Curtea reține că atât Convenția, cât și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, o dată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Așa cum cu ușurință se degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Națională stabilește valoarea finală a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, stabilind alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Înregistrarea și centralizarea acestor dispoziții are drept scop asigurarea eficienței dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Comisia Națională, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și au așteptat soluționarea notificărilor de către unitatea administrativ teritorială și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi o soluționare mai rapidă, cu respectarea termenelor de rezonabilitate impuse de dispozițiile procedurale instanțelor.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamanților, iar împrejurarea că aceștia invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii, excede cadrului procesual de față.
Cum existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, aceasta se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Mai mult, transmiterea dosarului prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul fiind conștient de acest aspect. Ca urmare, Curtea are în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Față de considerentele de drept și de fapt expuse, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenții reclamanți ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va respinge cererea recurenților reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată având în vedere că aceștia nu au făcut dovada ocazionării lor până la închiderea dezbaterilor în fond. A lua în considerare o astfel de dovadă depusă după închiderea dezbaterilor, prin serviciul registratură, contravine principiului contradictorialității și dreptului la apărare, principii care trebuie respectate în privința părții adverse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de recurenții reclamanți B. D. și B. Z. împotriva sentinței civile nr.2127/5.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata reclamantă S.C. R. G. INVEST S.A.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea recurenților reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/12.06.2014
-----------------------------------------
T.B - Secția a III-a – Ș.Ț.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 801/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acordare de compensatii financiare victimelor unor... → |
|---|
