Acordare de compensatii financiare victimelor unor infractiuni(L211/2004. Decizia nr. 875/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 875/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 875/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.875
Ședința publică de la 22.05.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulat de contestatorii H. E. și H. L., împotriva deciziei civile nr. 2071 din 17.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._ (2600/2012).
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatorii H. E. și H. L., personal.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar de către contestatoarea H. E. – prin poșta electronică, prin serviciul registratură, a unui înscris prin care confirmă primirea citației pentru termenul de judecată din data de 22 mai 2014, solicitând, totodată, instanței să precizeze dacă mai are nevoie și de alte documente pentru a le traduce în timp util.
Se mai învederează instanței, atașarea la dosarul cauzei a adresei cu nr. 4/S din data de 21 mai 2014, transmisă de Curtea de Apel București – Biroul de Informare și relații Publice, la care a fost anexată adresa Tribunalului București cu nr. 1066/15 mai 2014, solicitarea petiționarilor referitoare la cuantumul sumei stabilite cu titlu de despăgubiri prin decizia civilă nr. 2071/17.12.2013.
Se prezintă doamna A. D. în calitate de traducător.
Au fost legitimate părțile, după cum urmează: contestatorul H. L. prezintă carte de identitate nr._, iar contestatoarea H. E. prezintă carte de identitate nr._.
La interpelarea instanței cu privire la calificarea cererii cu analiza căreia a fost investită, H. L. și H. E. precizează că este vorba despre o contestație în anulare.
La solicitarea instanței, în ședință publică, contestatorii H. L. și H. E. procedează la semnarea contestației în anulare.
Contestatorul H. L. depune la dosar un set de înscrisuri, în limba germană, însoțite de un număr de 4 fotografii.
Precizează faptul că aceste înscrisuri reprezintă dovezi în legătură cu cheltuielile pe care le-a ocazionat pentru călătorie, respectiv pentru remedierea stării sale de sănătate, cât și a soției sale, acte care vizează fondul cererii.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu se opune la primirea la dosar a respectivelor documente.
Curtea primește la dosar înscrisurile de care înțeleg să se folosească contestatorii în prezenta cauză.
Curtea aduce la cunoștința contestatorilor faptul că exercitarea contestației în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac și are o reglementare specială pentru anume motive prevăzute de lege. În condițiile în care instanța va identifica incidența cazurilor prevăzute de codul de procedură civilă și numai în cazul în care va admite această cale extraordinară de atac, aceste înscrisuri urmează a fi avute în vedere într-o eventuală rejudecare a recursului.
Contestatorul H. L. învederează instanței împrejurarea că până la acest moment nu a fost recunoscut ca victimă în România și consideră că trebuie să fie despăgubit pentru faptul că este victimă a unei infracțiuni săvârșite pe teritoriul acestei țări.
Curtea aduce la cunoștința contestatorilor că susținerile făcute reprezintă aspecte care privesc fondul recursului și vor fi avute în vedere doar în situația în care instanța va admite contestația în anulare și care, așa cum a mai arătat, motivele prezentei căii de atac sunt strict prevăzute în Codul de procedură civilă.
Contestatorii H. L. și H. E., având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Contestatorul H. L. solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată.
Arată că, prin probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că este o victimă a unei infracțiuni săvârșite pe teritoriul României, motiv pentru care apreciază că trebuie să beneficieze de compensații financiare.
Învederează faptul că, inițial, s-a presupus că nu a apărut în citativul instanței, însă singura persoană care a primit o citație a fost dânsul. Susține că nu a fost citat la data de 26 decembrie la Tribunalul București.
Contestatoarea H. E. învederează faptul că numai soțul său a primit citație la momentul respectiv.
Interpelată fiind, contestatoarea H. E. precizează că la soluționarea recursului părțile au fost prezente în instanță, în fața Curții de Apel București.
Contestatoarea H. E. învederează faptul că, în recurs, în mod eronat s-a susținut de către doamna procuror faptul că familia H. nu sunt victime cunoscute pe teritoriul României.
Curtea aduce la cunoștința contestatorilor faptul că o contestație în anulare poate fi formulată atunci când părțile nu au fost legal citate, când s-a pronunțat o hotărâre judecătorească cu încălcarea unor norme de procedură referitoare la competență, când nu a fost analizată o critică invocată în recurs, sau când s-a făcut o greșeală materială evidentă.
Solicită contestatorilor să precizeze în care dintre cele patru cazuri enumerate mai sus se încadrează motivele prezentei contestații în anulare.
Contestatoarea H. E. solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată. Apreciază că trebuie să i se acorde despăgubiri bănești având în vedere faptul că a fost agresată pe teritoriul României, la dosar existând acte medicale care atestă situația învederată pe întreg parcursul procesului.
Contestatorii H. L. și H. E., având pe rând cuvântul, arată că înțeleg să solicite și cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că prin contestația în anulare ce face obiectul prezentei cauze nu se invocă niciunul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 317 și art. 3178 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care solicită respingerea contestației ca inadmisibilă.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin contestația în anulare înregistrată la data de 17.03.2014 pe rolul Curții de Apel București, Secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, contestatorii H. E. și H. L. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr.2071/17.12.2013, pronunțată de aceeași instanță.
În motivare, contestatorii arată că procesul verbal al ședinței din 19.12.2013 este ilegal, întrucât nu poartă nicio semnătură și nicio ștampilă. S-a mai arătat că au fost citați pentru termenele din datele de 04.09.2013, 09.10.2013 și 09.10.3013 și s-a dispus prezența lor personală pentru data de 10.12.2013 deși li s-a comunicat faptul că nu ar fi fost necesară prezența lor.
Deși s-au prezentat la termenul în instanță la data de 10.12.2013 în București și li s-a garantat că vor primi o compensație financiară, nu au primit nicio compensație financiară de victimă și nicio compensație pentru termenele în instanță de la data de 10.12.2013.
Contestatorul L. H. a arătat că în mod greșit nu i s-a acordat o compensație deși s-au prezentat expertize medico-legale.
Mai mult, au susținut contestatorii că în mod greșit nu li s-au acordat cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea călătoriilor pentru termenele în instanță la data de 09.12.2011 și 10.12.2013, respectiv pentru documentele si înscrisurile justificative în limba română, respectiv pentru traducerile cerute.
A mai susținut acesta că în mod nelegal i s-au solicitat ca întreaga corespondență să se desfășoare doar în limba română.
Curtea, analizând contestația în anulare, constată că aceasta este nefondată, prin raportare la motivele în fapt subsumate solicitării contestatoarei de anulare a deciziei atacate, pentru următoarele considerente:
Analizând cererea cu care a fost învestită, ținând seama și de precizările făcute în ședința publică de la termenul de judecată din 22.05.2013, Curtea reține că demersul judiciar al părții vizează analiza deciziei pronunțate la data de 17.12.2013 prin raportare la dispozițiile ce reglementează contestația în anulare, respectiv la dispozițiile art. 317 și 318 Cod procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 317 alin. 1 Cod procedură civilă, care reglementează contestația în anulare obișnuită, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru următoarele motive: „1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
Totodată, potrivit art. 317 alin. 2 Cod procedură civilă, chiar și aceste motive pot fi invocate numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Același articol mai dispune în sensul că această contestație poate fi totuși primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Cât privește primul motiv de contestație, acesta nu se regăsește în cauză de vreme ce contestatorii au fost prezenți la soluționarea recursului, situație atestată de lucrările dosarului de recurs, dar și de recunoașterile părților prezente.
Al doilea motiv de contestație în anulare de drept comun (necompetența absolută a instanței) vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, deci a competenței generale, a competenței materiale și a competenței teritoriale exclusive.
Competența generală se raportează la instanța judecătorească sau la un organ cu activitate jurisdicțională, competența materială vizează instanța respectiv: judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența teritorială exclusivă are în vedere instanța care are căderea să soluționeze cauza prin raportare la dispozițiile cuprinse în art. 13 – 16 Cod procedură civilă.
Or, Curtea constată că față de obiectul litigiului – pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr.211/27 mai 2004, pricina era de competența instanțelor de judecată, respectiv a tribunalului în primă instanță - prin raportare la art. 28 din acest act normativ și a Curții de Apel, în calea de atac a recursului (contestației), prin raportare la art. 31 alin. 6 din aceeași lege.
Ca urmare, chiar și dacă s-ar trece peste faptul că acest motiv ar fi putut fi invocat în calea de atac a recursului, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile de rigoare prevăzute de art. 317 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că la soluționarea cauzei de față au fost respectate dispozițiile referitoare la competență, vizate de art. 317 alin. 1 Cod procedură civilă, astfel că motivul de contestație în anulare întemeiat pe acest motiv este nefondat.
Curtea apreciază că în cauză nici nu poate fi vorba de incidența art. 317 alin. 2 Cod procedură civilă, de vreme ce aceste motive ce vizează contestația în anulare obișnuită nici nu au fost invocate prin cererea de recurs.
De altfel, Curtea are în vedere că respectivii contestatori au subsumat susțineri care vizează fondul litigiului, analizarea probatoriului, precum și neacordarea cheltuielilor ocazionate de deplasarea acestora la sediul instanței, respectiv a cheltuielilor decurgând din traducerile documentelor necesare soluționării cauzei, ceea ce excede, potrivit considerațiilor teoretice expuse mai sus motivului de contestație invocat.
În ce privește motivele contestației reglementate de art. 318 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Din cuprinsul contestației în anulare, Curtea reține așa cum s-a arătat mai sus, că cei doi contestatori au formulat doar susțineri legate de soluționarea pe fond a litigiului, respectiv că probele administrate erau în măsură să conducă la concluzia admiterii în totalitate a pretențiilor lor.
Curtea apreciază că primul motiv prevăzut de art. 318 din Codul de procedură civilă - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale - are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
În literatura juridică de specialitate și practica judiciară s-a stabilit că sunt greșeli materiale, în sensul articolului susmenționat, de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru, ori nu s-a observat că pentru unele motive de recurs nu era necesară timbrarea; anularea recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deși la dosar se afla procura dată reprezentantului părții; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată etc.
Textul vizează așadar greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente sau a unor date aflate la dosarul cauzei și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce este inadmisibil.
Or, Curtea constată că, în speța de față, contestatorii au susținut aspecte legate de fondul pricinii, de neacordare a cheltuielilor ocazionate de deplasarea acestora în fața instanței pentru susținerea cauzei, a cheltuielilor ocazionate de traduceri în limba română a documentelor pe care aceștia le-au depus în altă limbă decât cea în care se desfășoară procesul în țara noastră.
Față de aspectele teoretice la care face trimitere art. 318 teza I Cod procedură civilă, raportat la decizia atacată, respectiv la considerațiile pentru care a fost pronunțată soluția adoptată de către instanța de recurs, având în vedere și susținerile contestatorilor din prezenta contestație care fundamentează - în opinia contestatorilor - învestirea instanței cu prezenta cerere de contestație, Curtea apreciază că instanța care a soluționat recursul a cărei decizie se atacă nu a săvârșit nici o greșeală materială în soluționarea cererii de recurs.
Potrivit art. 318 teza II Cod procedură civilă: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când … instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Prin raportare la textul de lege mai sus indicat, Curtea constată că în prezenta cauză nu este îndeplinită condiția impusă de această dispoziție legală, respectiv condiția să fi „omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Astfel, din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de recurs s-a preocupat de rezolvarea criticilor de nelegalitate invocate în recurs, răspunzând în esență tuturor acestora.
Din cele arătate mai sus, Curtea reține că instanța de recurs a analizat pe fond recursul recurenților petenți și a răspuns tuturor aspectelor aduse în discuție prin cererea de recurs, respectiv celor care vizau compunerea instanței de fond, probatoriul administrat și care stătea la baza acordării compensațiilor financiare, despre citarea lor și prezentarea lor la proces în cazul în care aceștia apreciau că se impune aceasta, acordarea contravalorii deplasărilor efectuate în scopul soluționării pretențiilor lor, respectiv a onorariului de avocat.
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
Or, în cauza de față, Curtea apreciază că nu poate fi reținută o neregularitate procedurală relativă la hotărârea atacată, în sensul art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență faptul că instanța a răspuns criticilor de recurs invocate de recurenți, fiind expuse considerentele care au constituit temei al soluției adoptate, chiar dacă într-o abordare de esență a convingerilor instanței.
Instanța de recurs a folosit în justificarea poziției adoptate o construcție juridică proprie pentru a-și argumenta soluția adoptată, astfel că, după pronunțarea deciziei în recurs, nicio altă instanță nu mai poate supune discuției problemele de drept invocate de către recurentă, față de considerentele expuse mai sus, îndeosebi cele referitoare la jurisprudența CEDO, relativ la instituția juridică a contestației în anulare. Contestația în anulare specială, în forma prevăzută la teza I a art. 318 Cod procedură civilă, ca și cale extraordinară de retractare, este un remediu procedural pentru greșelile materiale săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs și nu un mijloc de control judiciar asupra temeiniciei și legalității hotărârii din recurs, legiuitorul neurmărind prin reglementarea acestei căi de atac să deschidă părților calea recursului la recurs, sub motivul că s-a stabilit greșit situația de fapt sau că s-a aplicat greșit legea.
Or, valența dată de către instanța de recurs actelor și lucrărilor dosarului prin raportare la întreg materialul probator administrat nu poate fi invocată pe calea contestației în anulare sub forma existenței unui greșeli materiale sau de nerăspundere la una dintre criticile aduse hotărârii atacate.
Curtea are în vedere că, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară: „ Procedura judiciară se desfășoară în limba română”, astfel că instanțele nu pot decât să se supună acestei dispoziții legale imperative care reglementează activitatea de judecată. Mai mult, potrivit aceluiași text de lege, art. 14 alin. (5): „Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română”, astfel că numai cu încălcarea unei dispoziții legale interne judecătorul ar fi putut proceda în sensul dorit de contestatori.
Mai mult, pe calea contestației în anulare, contestatorii nu au posibilitatea de critica modul în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească, ceea ce ar echivala cu un recurs la recurs, cu atât mai puțin cu cât în discuție sunt norme care reglementează probele și care au rolul de a asigura egalitatea de arme între părțile cu interese contrare, ci aceștia sunt ținuți să dovedească existența unuia dintre motivele expres si limitativ prevăzute de art. 317-318 Cod de procedură civilă. Or, susținerile contestatorilor sub acest aspect exced sferei acestor cazuri.
Legat de prezenta personală a recurenților, Curtea are în vedere că instanța de recurs a constatat că partea are posibilitatea de a participa la proces, fiind înștiințată de termenele acordate, prin citații punându-se în vedere părții că procesul se poate desfășura și fără prezența acesteia, dacă aceasta consimte ca judecata să se desfășoare în lipsa acesteia și dacă există o solicitare în acest sens. De altfel, așa cum a arătat și instanța de recurs, în cadrul corespondenței purtate cu reclamanții, acestora li s-a adus la cunoștință că nu este necesară prezența acestora în procedura de judecată, citațiile fiind emise în scopul ca partea să aibă cunoștință de termenul de judecată acordat.
Curtea are în vedere în considerarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare care a fost pusă la îndemâna justițiabililor doar pentru motive expres prevăzute de lege și statuările instanței de contencios european, respectiv cauza S. Taub împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2006), în care Curtea de la Strasbourg, în referire la contestația în anulare a decis că: „Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase", în același sens fiind și: Riabykn împotriva Rusiei, Hotărârea nr._/1999, Mașiniexportimport Industrial Group SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; B. împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.
Tot astfel, potrivit art. 266 Cod procedură civilă: „Hotărârea se va face în două exemplare originale, din care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanței”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, „Hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul în când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului”.
Mai mult, potrivit art. 110 alin. 3 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești: „Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință”.
Prin urmare, de vreme ce hotărârea pronunțată în recurs era irevocabilă, așa se explică faptul că recurenții au primit doar la solicitarea expresă a acestora copii de pe hotărârea pronunțată fără semnăturile judecătorilor cale le-au pronunțat. Mai mult, aceștia nu justifică nicio vătămare din această perspectivă, câtă vreme precizează neechivoc faptul că au intrat in posesia unui exemplar al hotărârii, in baza unei simple solicitări, dovadă si faptul că au fost in măsură să promoveze prezenta cale de atac extraordinară.
Tot astfel, deși contestatorii au anexat la dosar înscrisuri, susținând că înțeleg astfel să dovedească cheltuielile pentru refacerea sănătății, Curtea nu poate aprecia că acestea sunt utile si concludente soluționării contestației în anulare, câtă vreme, acestea vizează însăși fondul raportului juridic litigios.
În consecință, în baza art. 317 și 318 Cod procedură civilă, nefiind incidente niciuna dintre situațiile vizate de aceste articole de drept, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
Curtea reține că potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, acest articol reprezentând fundamentul juridic al obligării unei părți la cheltuielile de judecată, aspect dedus în mod corect și de către instanța de fond.
Din interpretarea conținutului acestor dispoziții legale interne rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată să fie reprezentat de culpa procesuală a părții, de remarcat fiind în acest sens expresia: „care cade în pretenții”.
Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unei apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.274 din Codul de procedură civilă poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului, fiind necesar și suficient pentru a acorda cheltuielile de judecată a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Or, prin respingerea contestației în anulare, contestatorii au căzut în pretenții, astfel că cererea acestora având ca obiect cheltuieli de judecată, constând in cheltuieli de transport, urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, contestația în anulare formulată de contestatorii H. E. și H. L. împotriva deciziei civile nr.2071/17.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Respinge cererea contestatorilor, având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/13.06.2014
C.A.B - Secția a III-a – G.S.
- I.S.
- C.G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 871/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 955/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
