Pretenţii. Decizia nr. 851/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 851/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-05-2012 în dosarul nr. 851/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.851
Ședința publică de la 10.05.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă M. E., împotriva sentinței civile nr. 1762 din 18.10.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează lipsa părților și împrejurarea că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față împrejurarea că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.04.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamanta M. E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de judecata ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul, ca în baza disp. art. 5, alin l, lit. a) din Legea 221/2009, să îi achite suma de 2.400.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 16 ani, 2 luni și 25 zile în care soțul său M. G. a fost urmărit politic și a fost deținut în închisorile comuniste. Cu cheltuieli de judecata.
În motivare, în esență s-a arătat că, în fapt, prin sentința penală nr.59/1957 pronunțată de Tribunalul M. București, soțul său M. G. a fost condamnat la 20 ani muncă silnică pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 191 combinat cu art. 190 și art. 157 CP, la 14 ani muncă silnică și 4 ani degradare civică pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. II CP. Prin această sentință s-a dispus și confiscarea întregii averi. La data de 30.07.1964 a fost grațiat de restul de pedeapsă.
In perioada 1 mai 1948 -16 septembrie 1955 soțul său a fost urmărit politic și a fost în imposibilitate de a termina cursurile Facultății de Silvicultură a Politehnicii din București. Acest fapt este confirmat prin sentința civila nr. 4796 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București la data de 26.10.1990. S-a mai arătat că soțul său M. G. a fost urmărit politic și a fost deținut în închisorile comuniste o perioada totală de 16 ani, 2 luni și 25 zile.
Fostul deținut a decedat la data de 02.01.2005.
Reclamanta a precizat că daunele morale solicitate reprezintă o „reparație morală pecuniară rezonabilă", având în vedere traumele la care soțul său a fost supus și faptul că arestarea acestuia au avut repercusiuni și asupra sa ca soție. Astfel, a fost obligată să se transfere de la Întreprinderea de Comerț Exterior „Electronum" la o alta întreprindere, într-un post inferior celui pe care l-a deținut până atunci.
Mai mult, trăind alături de fostul deținut, după eliberarea sa din penitenciar, am fost martoră și părtașă tuturor frământărilor, depresiilor provocate de arestarea acestuia. Era chemat periodic la securitate, fiind luat la orice oră din zi și din noapte, neștiind dacă se mai întoarce sau nu acasă. Reclamanta a arătat că a trăit ore de coșmar cu frica să nu fie omorât sau din nou arestat.
In ceea ce privește perioada petrecută în detenție, reclamanta a arătat că acesta a fost supus la numeroase umilințe și torturi, fiind deja de notorietate toate tratamentele la care au fost supuși deținuții politici în aceea vreme.
Arestarea abuziva a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale soțului său, respectiv onoarea, reputația, încrederea acordată în societate. Reclamanta a arătat că această măsură abuzivă s-a răsfrânt și asupra onoarei și reputației sale în calitate de soție. Astfel, aceasta a arătat că a avut de suferit și ea, prin marginalizarea sa motivat de faptul ca era soție de fost deținut politic
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. l alin 2) lit. a), art. 5 alin 1) lit. a) din Legea nr.221/2009, art. 112 C.pr.civilă.
Reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care s-a invocat art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr.40/34 din 29 noiembrie 1985 și art. 5 CEDO.
Prin sentința civilă nr. 1671/14.12.2010, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a, b din Legea nr.221/2009, urmare a faptului că soțul său, M. G. a fost urmărit politic și a fost deținut în închisorile comuniste, prin sentința penală nr. 59/1957 pronunțată de Tribunalul M. București, fiind condamnat la 20 ani muncă silnică pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 191 combinat cu art. 190 și art. 157 CP, la 14 ani muncă silnică și 4 ani degradare civică pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. II CP, precum și confiscarea întregii averi.
Totodată, tribunalul a reținut conținutul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, apreciat incident în cauză.
Totodată, Curtea a avut în vedere că prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, respectiv că prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, tribunalul a considerat că efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, rezultă că instanța nu se poate raporta în soluționarea cauzei la aceste norme juridice suprimate temporar.
Tribunalul a reținut, de asemenea, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu s-ar putea susține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale. Astfel, așa cum a reținut și instanța de control constituțional există reglementări paralele și anume, Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Or, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii în sensul de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 in Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodata, instanța de la Strasbourg are o jurisprudența constanta in sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 in Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 in Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 in Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și formuleze cererea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care, reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește susținerea reclamantei din cuprinsul precizărilor scrise în sensul aplicării cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, Tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebita reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate aprecia că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C.pr.civ. și în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 221/2009 (alineat introdus prin art. XIII din Legea nr. 202/2010) reclamanta M. E..
Prin decizia civilă nr. 644 R/31.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de recurenta reclamantă M. E., împotriva sentinței civile nr. 1671/14.12.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat că respingerea acțiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenției deciziei de neconstituționalitate, nu respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalității armelor”, principiu care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul început înainte de publicarea deciziei în Monitorul Oficial determină în mod inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei.
În raport de această constatare, Curtea a apreciat că în mod greșit s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de daune morale întemeiată pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, prima instanță neintrând în cercetarea fondului acestui capăt de cerere, în sensul că nu a examinat îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 și nu a evaluat prejudiciul, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 5 C.pr.civ.
Cauza a fost înregistrată la data de 08.08.2011, în rejudecare, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.1762/18.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată reclamanta M. E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de judecata ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul, ca în baza disp. art. 5, alin.1, lit. a) din Legea 221/2009, să îi achite suma de 2.400.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada totala de 16 ani, 2 luni și 25 zile în care soțul său M. G. a fost urmărit politic și a fost deținut în închisorile comuniste.
Din sentința nr. 59/1957 a Tribunalului M. București și sentința civilă nr. 4796/1990 a Judecătoriei Sector 6 București, precum și a biletului de eliberare nr._ tribunalul a apreciat că se confirmă aspectele invocate de reclamantă în sensul condamnării soțului în prezent decedat la munca silnica și degradare civica pentru infracțiunea prevăzuta și pedepsita de art. 191 comb. cu art. 190, art. 157 CP și pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. II CP.
Prin urmare, sub aspectul condițiilor cerute de Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat ca fiind îndeplinite, mai ales că, potrivit disp art. l alin 2) din Legea 221/2009 măsura luată în baza dispozițiilor art. 209 CP reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește prejudiciul, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a solicitat administrarea de probe după casarea cu trimitere, pe aspectul evaluării prejudiciului, din care să rezulte că acțiunea este întemeiată pentru suma solicitată cu titlul de daune morale, respectiv, 2.400.000 euro.
In speță, existența unui prejudiciu moral este dovedita de chiar sentința de condamnare care pe lângă stabilirea unor pedepse privative de libertate a stabilit și sancțiunea degradării civice a soțului reclamantei, astfel ca demnitatea, onoarea au fost vătămate.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că persoana care a suferit efectiv un prejudiciu moral este cea condamnată, respectiv soțul reclamantei. Potrivit certificatului de căsătorie, aceasta a fost încheiată după 15 ani de la data eliberării persoanei condamnate, astfel încât, raportat la aceasta, prejudiciul efectiv suferit se impune a fi mult diminuat. Reclamanta nu a dovedit că după 15 ani de la eliberare, deci la data încheierii căsătoriei, urmările condamnării soțului său i-au creat acesteia un prejudiciu care să fie cuantificat la 2.400.000 euro.
Raportat la proba cu înscrisuri, singura care a fost analizată de instanță, tribunalul a constatat că prin Hotărârea nr. 872/10 decembrie 1990 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului–Lege nr.118-1990, soțul reclamantei și în urma decesului acestuia, reclamanta, au beneficiat de toate drepturile conferite de acest decret lege împreună cu o indemnizație lunară de 3247 lei.
Față de ansamblul probator administrat în cauză, Tribunalul a apreciat că suma astfel acordată de care reclamanta beneficiază în continuare satisface cerințele despăgubirii prin raportare la probatoriul analizat anterior în cauză, astfel încât, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M. E., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivare, recurenta a susținut că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).
Recurenta a criticat sentința instanței de fond, având în vedere că a depus la dosarul cauzei dovezi din care rezultă că soțul său, M. G., a fost urmărit politic și a fost deținut în închisorile comuniste o perioadă totală de 16 ani, 2 luni și 25 zile.
Având în vedere dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, măsura luată în baza dispozițiilor art.209 C.pen. reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic.
A mai arătat recurenta că soțul său a decedat la data de 2.01.2005, iar potrivit dispozițiilor Legii nr.221/2009, în calitate de soție supraviețuitoare, este îndreptățită să solicite aceste despăgubiri morale.
Conform dispozițiilor Legii nr.221/2009, singura dovadă pe care reclamantul trebuie să o facă este aceea că deținutul politic a suferit o condamnare cu caracter politic.
La stabilirea prejudiciului moral, apreciază reclamanta, trebuie avute în vedere și repercusiunile prejudiciului moral asupra evoluției soțului acesteia pe plan social și profesional.
Cu privire la indemnizația prevăzută de Decretul – lege nr.118/1990, recurenta a susținut că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale. Drepturile conferite de acest decret nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă, etc, mai mult, chiar Legea nr.221/2001 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
In final, a invocat jurisprudența C.E.D.O în cauzele N. contra României și B. contra României.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, prin raportare și la dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Curtea reține incidența textului legal citat care instituie regula obligativității îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe, termenii în care este înscrisă această regulă fiind categorici, iar nerespectarea ei atrăgând desființarea hotărârii pronunțate.
Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă are o justificare deplină ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziții de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța chemată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.
În cauza de față, Curtea are în vedere dezlegările instanței de recurs date prin decizia civilă nr.644R/31.05.2011, prin care s-a stabilit în mod irevocabil în sensul că reclamanta se află în situația de a fi declanșat litigiul anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, instanța de fond fiind chemată să examineze îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 și să evalueze prejudiciul.
Curtea constată că în mod corect instanța de fond, prin raportare la sentința penală nr. 59/1957 a Tribunalului M. București, precum și a biletului de eliberare nr._, a apreciat că se confirmă aspectele invocate de reclamantă în sensul condamnării soțului, în prezent decedat, la muncă silnică și degradare civică pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 191 comb. cu art. 190, art. 157 CP și pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. II CP.
Prin urmare, în mod corect a considerat prima instanță că soțul reclamantei se află în una dintre situațiile prevăzute de disp. art. l alin 2) din Legea 221/2009, măsura luată față de acesta în baza dispozițiilor art. 209 CP reprezentând de drept o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește prejudiciul, Curtea urmează să aibă în vedere faptul că reclamanta a depus la dosarul cauzei în dovedirea acestuia, atât în ceea ce îl privește pe soțul decedat și care a suferit repercusiunile regimului comunist, cât și în ceea ce o privește pe aceasta, sentința penală, biletul de eliberare din penitenciar, la care s-a făcut referire mai sus, sentința civilă nr. 4796/26.10.1990 pronunțată de Judecătoria sector VI București, certificatul de deces al soțului reclamantei, decizia nr.872/10.12.1990 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr.118/1990 și decizia nr.1503/24.01.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului lege 118/1990.
Curtea apreciază că recunoașterea prin Legea nr. 221/2009 a posibilității acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin masurile cu caracter politic, care incontestabil au generat înregistrarea de către victima regimului comunist a unor suferințe de ordin moral, trebuie interpretată în sensul că, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale trebuie să aibă drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este imposibil, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui, pe cât posibil, valoarea de care a fost privată.
Curtea reține că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Curtea apreciază că, incontestabil, soțul reclamantei, cât și aceasta au suferit ca urmare a afectării relațiilor cu societatea, cu prietenii apropiați, cu rudele, că li s-a adus atingere dreptuluila imagine, că soțul acesteia nu a mai putut realiza ceea ce își dorise, respectiv cursurile unei facultăți începute, respectiv o profesie potrivit aptitudinilor sale, fiind astfel nevoit să trăiască la limita decenței. De asemenea, este incontestabil că prin această măsură au fost afectate sursele de venit, neputându-se ignora nici traumele psihice provocate de urmăririle la care soțul reclamantei a fost supus.
Este astfel evident că prin măsurile adoptate, s-a cauzat persoanei împotriva căreia aceste măsuri au fost luate un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate implicit și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
În atare condiții, Curtea apreciază că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, în scopul înlăturării pe cât posibil a tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia prin procurarea unor satisfacții de ordin moral.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, instanța nu poate decât să aprecieze, raportat la elementele de fapt anterior prezentate și în contextul realităților istorice, prejudiciul moral suferit de către soțul reclamantei și de către aceasta, principiul reparării integrale a prejudiciului într-o astfel de situație, neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
La cuantificarea prejudiciului suferit, Curtea urmează să aibă în vedere și valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, față de invocarea recurentei a jurisprudenței CEDO relativ la daunele morale, sub aspectul cuantumului, instanța de recurs are în vedere că instanța de contencios european are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.
Curtea va ține seama, totodată, că, prin decizia nr.872/10.12.1990 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr.118/1990, soțului reclamantei i-a fost deja recunoscută vechimea în muncă pe perioada detenției la care s-a mai adăugă încă jumătate din această perioadă, o indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție, respectiv 3247Ron, precum și toate celelalte drepturi constând în medicamente, asistență medicală gratuite în sistemul sanitar de stat.
Toate aceste drepturi, având un caracter compensatoriu patrimonial al prejudiciului moral încercat, constituie în opinia instanței de recurs, așa cum și instanța de fond a apreciat, o satisfacție rezonabilă din perspectiva prejudiciului moral încercat de soțul reclamantei.
Totodată, urmează a se avea în vedere și faptul că persoana care a suferit măsura cu caracter politic, a decedat în anul 2005, prin urmare nu ar fi beneficiarul direct al despăgubiri, deși prejudiciul moral semnificativ și pentru care s-a cerut despăgubirea s-a produs asupra sa.
De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului și prin măsurile adoptate de stat, în acest interval de timp, inclusiv în sensul condamnării publice a regimului politic, sub imperiul căruia au fost adoptate astfel de măsuri abuzive.
În ceea ce o privește pe reclamantă, Curtea constată că în mod corect instanța a avut în vedere că în favoarea acesteia s-a emis și decizia nr.1503/24.01.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului lege 118/1990, reclamanta beneficiind de despăgubirile patrimoniale acordate prin aceasta, sumă considerată rezonabilă și de către instanța de recurs.
Recurenta a susținut că drepturile acordate în temeiul Decretului Lege nr.118/1990 vizează măsuri reparatorii în general, fără a se analiza fiecare caz în parte. Or, așa cum chiar aceasta a arătat în cuprinsul motivelor de recurs, în baza acestui act normativ s-au acordat despăgubiri morale, în funcție de cerințele vizate de acest act normativ, instanța de recurs apreciind că nivelul celor acordate soțului reclamantei și acesteia sunt într-un cuantum rezonabil. De altfel, instanța nu poate să nu aibă în vedere că reclamanta s-a căsătorit cu persoana ce a fost condamnată la circa 15 ani de la condamnare, aceasta nefiind martoră decât la ceea ce a urmat condamnării soțului și aceasta la un interval destul de mare de perioada aprigă de repercusiune comunistă.
Prin raportare la cele constatate, Curtea apreciază că măsurile de reparație deja acordate reclamantei și soțului acesteia se înscriu în limitele apreciate ca fiind rezonabile și echitabile inclusiv din perspectiva practicii C.E.D.O.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art.304 indice 1 Cod procedură civilă, față de considerentele de fapt și de drept expuse, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă M. E. împotriva sentinței civile nr.1762 din 18.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 mai 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/28.05.2012
--------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 209/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 843/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
