Pretenţii. Decizia nr. 843/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 843/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-05-2012 în dosarul nr. 843/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI- SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 843

Ședința publică de la 10.05.2012

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: I. S.

JUDECĂTOR: C. N.

JUDECĂTOR: M. H.

GREFIER: S. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul – reclamant W. I. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1971 din data de 10.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .

Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune, lipsind recurentul – reclamant W. I..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentantul recurentului – pârât și reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerea și a primului capăt de cerere, privind constatarea caracterului politic, ca lipsit de interes, față de motivele expuse pe larg în scris. Solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea recursului promovat de recurentul – reclamant.

Consideră că Tribunalul București nu mai trebuia să constate caracterul politic al condamnării, iar admiterea acestui capăt de cerere nu este susținută de nici o motivarea prealabilă, instanța fondului neexplicând din ce considerente a dispus admiterea acestui capăt.

Cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, apreciază că Tribunalul București în mod corect, legal și temeinic a soluționat acest capăt.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului T., sub nr._ , reclamantul W. I. (Johann) a chemat în judecata Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a se constata caracterul politic al condamnării tatălui și dislocării părinților reclamantului și a reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu în B., localitatea Zatna Vădeni, pe perioada 1951 respectiv 1952-1956; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantum de 50.000 euro corespunzător măsurii administrative la care s-a făcut referire mai sus, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, se arată că în anul 1949, tatăl reclamantului W. P. a fost condamnat politic la 3 ani închisoare din care a executat câteva luni, în penitenciarul Timișoara, iar restul la Poarta A.. In anul 1952 a fost pus în libertate și s-a impus domiciliul obligatoriu în B., unde se aflau fiul și mama. Interdicția domiciliară a fost ridicată în anul 1955.

In drept, a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009.

Prin sentința civilă nr.2133/PI/11.04.10.2011, Tribunalul T. a declinat competența de soluționare a cauzei în sarcina Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la Secția a V-a Civilă sub nr._ .

Pârâta DGFP a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată în raport de dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 și 1358/21.10.2010 prin care se constată neconstituționalitatea Legii nr.221/2009 și ale OUG nr.62/2010 de modificare și completare a Legii nr.221/2009.

S-au mai depus la dosar, tabel nominal cu locuitorii care au fost dislocații la 18.06.1951, procesul verbal din 19.06.1951 privind confiscarea bunurilor familiei reclamantului, procesul verbal din 19.06.1951, fișa matricolă penală din 15.02.1950 emisă de Penitenciarul Poarta A..

Prin sentința civilă nr.1971/10.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul W. I. (Johann), în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice DGFP T. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului W. P., decedat la 27.12.1992, în perioada 1949-1953, a constatat caracterul politic al dislocării reclamantului și al părinților acestuia W. P. și W. E., în perioada 1951-1956, respectiv 1952-1956, pentru W. P. și a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale.

Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, s-a reținut că tatăl reclamantului W. P. (Pater) a fost condamnat politic la 3 ani închisoare din care a executat câteva luni la Penitenciarul Timișoara, iar restul la Penitenciarul Poarta Albă. În anul 1952 a fost pus în liberate și totodată s-a stabilit domiciliul obligatoriu în B., unde li se stabilise domiciliul obligatoriu soției si fiului, respectiv W. E. și W. I.. Interdicția domiciliară a fost ridicată la sfârșitul anului 1955.

În drept, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică. În plus, constatând că la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile constatate neconstituționale nu au fost puse în acord cu prevederile Constituției, acestea și-au încetat efectele juridice.

În ceea ce privește cererea precizatoare în sensul aplicării cu prioritate a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.

În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al măsurilor a căror săvârșire a atras confiscarea bunurilor.

Curtea Constituțională a mai reținut că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a apreciat că nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care însă, reclamantul a apelat anterior prezentului demers procesual, și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins cererea privind acordarea de daune morale potrivit art. 1 din Legea nr.221/2009, a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului W. P., decedat la 27.12.1992, în perioada 1949-1953 și constatarea caracterului politic al dislocării reclamantului și al părinților acestuia W. P. și W. E., în perioada 1951-1956; respectiv 1952-1956, pentru W. P. și a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs reclamantul și pârâtul.

Recurentul – reclamant W. I. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată în fața primei instanțe.

Recurentul – reclamant susține că instanța a pronunțat o soluție nelegală, având în vedere o decizie a Curții Constituționale, pronunțată ulterior introducerii cererii de chemare în judecată și care are putere doar pentru viitor.

Acțiunea a fost introdusă într-un anumit context legislativ, care trebuia avut în vedere de prima instanță la soluționarea acesteia, fără luarea în considerare a modificărilor legislative intervenite pe parcursul judecării pricinii.

În drept: art.304 pct.9 și art.3041 Cod de procedură civilă.

Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă ca fiind fată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

În mod greșit instanța de fond, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului W. P. și al dislocării reclamantului și al părinților acestuia W. P. și W. E., în perioada 1951-1956, motiv pentru care înțelege să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere că în art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 se arată următoarele:

" Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate ".

Așadar, Decretul lege nr. 118/1990 precum și OUG nr. 214/1999 au fost reglementate de către legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispuse printr-o sentință respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.

Mai mult, însăși Curtea Constituționala a reținut prin decizia nr.1358/21.10.2010 ca există reglementari paralele în legislația României și anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de Ia 6 martie 1945 si OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.

De asemenea, se arată prin aceeași decizie că până în prezent, persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, precum și vreo măsura privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate, respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de către regimul totalitar.

Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului,principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorii reclamantului și față de acesta, din moment ce aceștia au putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate, repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.

Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990si OUG nr. 214/1994,întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.

Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.

Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului W. P. și al dislocării reclamantului și al părinților acestuia, iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii formulată de către acesta ca neîntemeiată.

În drept: art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și Legea nr.221/2009.

Intimații nu au depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși aveau această obligație procesuală.

În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:

I. În privința recursului pârâtului, Curtea observă că în fapt, autorul reclamantului, W. P. (P.) a fost condamnat prin hotărârea judecătorească nr. 922/1949 a Tribunalului M. Timișoara, la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 267 Cod Penal (fila 23 dosar fond prim), pedeapsă din care a executat câteva luni la Penitenciarul Timișoara, iar restul la Penitenciarul Poarta Albă.

În anul 1952 a fost pus în liberate și totodată s-a stabilit domiciliul obligatoriu în B., unde se stabilise deja, domiciliul obligatoriu al soției si fiului, respectiv W. E. și reclamantul W. I., în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Interdicția domiciliară a fost ridicată la sfârșitul anului 1955.

În drept, potrivit art. 1 al.2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.

De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.

Astfel, deși măsurile de condamnare, respectiv de ordin administrativ luate împotriva recurentului reclamant și familiei sale, se încadrează în categoria evocată de dispozițiile legale anterioare, respectiv a celor ce au caracter politic de drept, Curtea constată că respingerea acestui capăt de cerere, ca lipsit de interes, astfel cum solicită recurentul pârât, ar constitui o soluție eronată din perspectiva dispozițiilor legale incidente.

Astfel, prezenta instanță de recurs apreciază că acest prim capăt de cerere are natura juridică a unei acțiuni în constatare confirmative a dreptului reclamantului dedus din dispozițiile art. 1 al.2 și art. 3 din Legea 221/2009.

Împrejurarea consacrării de drept, a caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative suferite de reclamant și familia sa sau cea a constatării acestui caracter în prealabil (fie și pe cale administrativă) în raport cu alte dispoziții legale anterioare speciale, nu golește de conținut acțiunea prezentă în constatare, deoarece ea are un caracter interogatoriu, în raport de pârâtul prezent, dată fiind poziția procesuală a acestuia exprimată inclusiv în cadrul prezentelor motive de recurs (prin care se solicită respingerea pe fond, în mod integral, a acțiunii prezente întemeiate de această dată, pe dispozițiile Legii 221/2009), de opoziție față de dreptul recurentului exhibat de dispozițiile evocate. Adoptând punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la lipsirea generală de eficacitate a acțiunii în constatare, pentru astfel de situații concrete, fapt echivalent din punct de vedere juridic, inexistenței unei astfel de acțiuni.

Concluzia se impune întrucât norma instituită prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, este una impersonală, fiind adresată unui număr nedefinit de beneficiari potențiali ai acesteia, acest atribut reprezentând de altfel, o caracteristică a actelor normative generale.

Spre deosebire de această situație, hotărârea judecătorească este un act care vizează drepturi individuale, ea având rolul de interpretare și aplicare a legii la o situație concretă și vizând persoane determinate.

În consecință, instanța investită cu soluționarea unei cauze stabilește o anumită situație de fapt și aplică acesteia norma legală incidentă. De altfel, o situație, indiferent care, calificată de legiuitor ca operând de drept, are caracteristica de a nu putea face obiectul unei acțiuni în realizare, ci numai al unei acțiuni în constatare, instanța urmând a verifica în concret dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera acea stare juridică de drept.

Așadar, stabilind situația de fapt, în sensul că reclamantul și familia sa au fost supuși măsurilor penale, respectiv administrative întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Intern, în mod corect instanța de fond în temeiul obligației de constatare deduse din prevederile art. 1 al. 2 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 ilustrate, a admis acțiunea sub acest aspect.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de pârât.

II. În privința recursului reclamantului, Curtea constată următoarele:

1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii. Ea reprezintă așadar, fundamentul raportului juridic dedus judecății și se materializează practic, în situația de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii.

Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod Procedură Civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.

De asemenea, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.

Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul W. I. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă prin precizarea formulată, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, reclamantul a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art.20 din Constituția României, sau ale Convenției Europene privind Drepturile Omului, Curtea apreciază faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009.

În consecință, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, Curtea se va raporta în cadrul raționamentului său juridic, și la aceste norme.

2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.

3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.

Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.

În ceea ce-l privește pe reclamant, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 290.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru exclusiv prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor penale și administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său, respectiv a sa și a mamei sale (fila 4 dosar fond prim).

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și familia sa, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.

4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.

Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".

Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).

Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.

Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".

Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantului, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).

În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:

i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.

Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:

„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.

Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.

Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.

Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 K. .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.

În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantului.

ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamantul, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.

În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamantă în motivele sale de recurs.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior, au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea deplină a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că criticile privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamantă, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.

În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamantul a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și facultatea exclusivă a reclamantului de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.

iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.

Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:

Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

iv. Nu în ultimul rând, prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantului, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.

Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).

Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).

Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și, în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamantul putea beneficia concret de procedurile anterior reglementate, în măsura în care înțelegea să uzeze de ele, rezultă atunci că dumnealui nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.

6. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Natiunilor Unite, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial si mai complet, in raport cu declarațiile de drepturi si cu prevederile constituționale care au precedat-o, ea reflectând o concepție globală a drepturilor si libertăților individuale, constituind rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

Declarația Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internațional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.

Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a O., adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta 0.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală O., Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

Tocmai de aceea, ulterior proclamării sale, s-a impus necesitatea ca prevederile Declarației Universale sa fie incluse în tratate internaționale, în convenții care să le transforme în obligații juridice, pentru statele participante la aceste acte. Aceasta este și interpretarea corectă a prevederilor art. 20 din Constituția României, care în alineatul său prim, stabilește un principiu de reglementare internă (inclusiv sub aspectul aplicabilității dreptului național) în concordanță cu Declarația, dar care în alineatul secund, nu impune prioritatea Declarației în caz de neconcordanță cu dreptul intern, ci doar a pactelor și tratatelor asumate de țara noastră, ca obligații juridice incumbând, spre deosebire de Declarație care, așa cum am precizat, nu are caracter normativ compulsatoriu.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate de reclamant și pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate, recursurile formulate de recurentul – reclamant W. I. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1971 din data de 10.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 10.05.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. N. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./30.06.2012

TB-S.5 – M.S.

← Pretenţii. Decizia nr. 851/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Legea 10/2001. Decizia nr. 1174/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 843/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI