Pretenţii. Decizia nr. 859/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 859/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-05-2012 în dosarul nr. 859/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 859 R
Ședința publică de la 02.05.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți C. A. și M. M. împotriva Sentinței civile nr. 2043/21.11.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, pretenții – Despăgubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți C. A. și M. M. ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că instanța de fond corect s-a pronunțat pe prescripție și pe neaplicarea dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituția României, ca și pe dispozițiile art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă. Invocă de asemenea și dispozițiile Deciziei nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Solicită admiterea recursului formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice astfel cum a fost formulat și motivat în scris.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. - Secția civilă, la data de 26.10.2010, reclamantele C. A. și M. M. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în localitatea Feteștii Noi și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanta C. A. a despăgubirilor morale în cuantum de 50.000 euro, către reclamanta M. M. a sumei de 100.000 euro, către reclamante a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale cauzate defunctului lor tată, Zillich G. M., către reclamante a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale cauzate defunctei lor mame, Zillich E., către reclamante a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale cauzate defunctului lor bunic, Zillich G., care în vârstă de 73 de ani, nemaisuportând condițiile de la locul deportării, și-a pus capăt zilelor, spânzurându-se la un an de la aplicarea măsurii administrative cu caracter politic.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat în esență că au fost deportate în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955 împreună cu întreaga lor familie în localitatea Feteștii Noi, unde au suferit traume fizice și morale de imensă gravitate.
În drept, reclamantele au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 998-999 C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În dovedirea cererii, reclamantele au anexat la dosar în fotocopie acte de stare civilă, precum și alte înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 475/02.02.2011 pronunțată de Tribunalul T., Secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 24.02.2011.
În ședința publică din data de 21.11.2011, tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material vizând capătul al doilea de cerere astfel cum a fost modificat, asupra căreia a rămas în pronunțare odată cu fondul cauzei.
Statuând cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material vizând capătul al doilea de cerere astfel cum a fost modificat, prin raportare la dispozițiile art. 137 alin. 1 C.proc. civ., tribunalul a admis excepția invocată din oficiu, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, prevederile care pot asigura respectarea art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt reprezentate de dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864. Această cale de reparare a pagubei exista și înainte de . Legii nr. 221/2009, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță pentru reclamantă, la care aceasta nu a înțeles însă să apeleze.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar, în conformitate cu art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
Și în ipoteza în care s-ar considera că termenul de prescripție nu a început să curgă până în decembrie 1989, pe perioada regimului comunist, după acest moment, reclamantele ar fi fost în drept să promoveze o astfel de cerere. Legea nr. 221/2009 nu poate fi considerată o cauză de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, din moment ce . nu se situează în cadrul termenului de prescripție extinctivă, acesta fiind împlinit la momentul anului 2009.
Dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.) din Codul civil din 1864, precum și celelalte prevederi din acesta privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având un obiect patrimonial au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958 în măsura determinată prin art. 25 și 26 ale acestui decret, astfel încât dispozițiile art. 1838 și 1839 C. civ. vizează exclusiv prescripția achizitivă.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul al doilea al cererii astfel cum a fost modificat vizând despăgubiri, ca prescris.
În ceea ce privește unul dintre temeiurile de drept invocate de reclamante ca fiind art. 504 C. proc. pen, tribunalul a reținut că în condițiile art. 504 alin.1 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. De asemenea, potrivit alineatului următor, are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
În ipoteza în care temeiul juridic al cererii de acordare a daunelor morale ar fi fost reprezentat de dispozițiile Legii nr. 221/2009, aceasta ar fi fost neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Independent de justețea soluției pronunțate de Curtea Constituțională, tribunalul este obligat să respecte deciziile acesteia, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, din moment ce reclamantele sau membrii familiei acestora nu au constituit obiectul unei condamnări sau a unei măsuri preventive.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză în ceea ce privește primul capăt de cerere, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Numiții Zillich M. G. și Zillich Ema, părinții reclamantelor C. A. și M. M., precum și bunicul acestora, Zillich G., au fost strămutați din localitatea Variaș-Sânicolau M. și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii Noi - Fetești, în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, aspecte ce rezultă din relațiile comunicate de M.A.N. – Direcția Instanțelor Militare și din mențiunile actelor de stare civilă depuse la dosar.
Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin urmare, tribunalul a constatat că părinții, bunicul și reclamantele au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, calificată astfel în mod expres de lege, motiv pentru care tribunalul a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a reclamantelor și a numiților Zillich Ema, Zillich G. M. și Zillich G., în baza Deciziei MAI nr. 200/1951.
Prin sentința civilă nr. 2043/21.11.2011 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material în privința capătului de cerere vizând daunele morale, invocată din oficiu, a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată de către reclamantele C. A. și M. M., a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a reclamantelor și a numiților Zillich Ema, Zillich G. M. și Zillich G., în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 și a respins, ca prescris capătul de cerere vizând daunele morale astfel cum a fost modificat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. A. și M. M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că reclamantele au fost victimele măsurii administrative cu caracter politic, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 4 ani și 6 luni, în localitatea Feteștii Noi din Câmpia Bărăganului, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951.
Daunele morale solicitate sunt legitime și se înscriu pe linia instituită de legislația română privind repararea abuzurilor comise în perioada regimului comunist.
Instanța a interpretat eronat legea și a ignorat principiul tempus regit actum, ceea ce a dus la pronunțarea unei hotărâri care cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, dată cu încălcarea prevederilor art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Susțin recurentele că indemnizațiile lunare reglementate de art. 4 și 5 din Decretul - Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuțiilor politice vădit nedrepte au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei lor, perioadă îndelungată în timpul regimului comunist.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii statului român pentru prejudiciul moral cauzat recurentelor ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, având deci o natură juridică diferită de cele acordate în temeiul Decretului - Lege nr.118/1990.
Consecința recunoașterii responsabilității statului român pentru prejudiciul moral cauzat este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune, de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
Prevederile Legii nr. 221/2009 au avut ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, anterior acestei legi fiind adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001. Legea nr. 221/2009 urma să aibă un caracter de complinire pentru drepturile stabilite prin legile anterioare.
În ceea ce privește decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial.
O altă apreciere, ar însemna să existe un tratament discriminator aplicate persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică, sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp, și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o . elemente neprevăzute, neamputabile, persoanelor aflate în cauză.
Judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să mai constate că ar exista neegalitate între părțile care au putut obține hotărârea judecătorească până la 15.10.2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut această șansă.
Mai susțin recurentele că se încalcă principiul neretroactivității legii civile deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/1009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
La data prezentă, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3,4, 5, 7, 8, 9,13,19, 23, 24, 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3,5, și 7 din rezoluția APCE nr. 1096/1996 și Rezoluția ACPE nr.1481/2006, deoarece Constituția României la art. 20 prevede că în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Legiuitorul are obligația de a modifica prevederile declarate neconstituționale în armonie cu prevederile constituționale și cele ale tratatelor internaționale la care România este parte. Faptul că până la această dată nu există o intervenție legislativă în acest sens, nu este imputabil petenților și nu poate determina respingerea cererilor lor, ci dimpotrivă ele trebuie judecate în raport cu prevederile constituționale și internaționale.
În art. 5 alin. 1 și 5 CEDO arată că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa…. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.
Deci prin incriminarea în Legea nr. 221/1009 a unor acte normative ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției de la acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, tratatele și acordurile internaționale, la care România era și este parte.
Recurentele invocă drept temei al acțiunii și Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală O. în 1948 și intrată în vigoare în 1951, la care România a aderat la 2 noiembrie 1950.
De asemenea, se invocă, incidența art. 6 din CEDO și în modul de soluționare a prezentei cauze, având în vedere că totala incoerență legislativă manifestată la nivel național, cât și lipsa totală a unei practici judiciare unitare, creează încălcări sistematice ale dreptului recurenților la un proces echitabil.
Se mai invocă art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, atât datorită încălcării drepturilor de proprietate al antecesorilor recurenților, prin deposedarea abuzivă de bunurile lor, cât și datorită faptului că drepturile la reparație materială și morală din partea statului care a creat prejudiciul sunt la rândul lor drepturi patrimoniale, protejate și garantate de CEDO și de Constituția României, de Codul Civil R. și de legislația internă specială adoptată.
Din punctul de vedere al dispoziției Convenție Europene lipsa totală de unitate a practicii judiciare în materie, manifestată între instanțe aparținând aceluiași stat, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de S. R. se invocă excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, motivat de faptul că prin Legea nr. 221/2009 în enumerarea cuprinsă în art. 3 se regăsește măsura administrativă la care au fost supuse reclamantele și autorii acestora.
În recurs s-au depus acte noi.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate.
Cererea de chemare în judecată a fost promovată la 23.02.2011.
Prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, situație în care în baza acestui temei de drept numai pot fi acordate despăgubiri.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că urmare a deciziilor Curții constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, teza a I-a din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional, în Monitorul Oficial.
Considerentele acestei decizii lămuresc pe deplin motivele de recurs formulate de recurentele – reclamante în prezenta cauză, Curtea constatând că . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră dreptul de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane care însă depind în existența lor juridică de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderilor de către același organ jurisdicțional.
Înalta Curte s-a raportat sub acest aspect la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție”, atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială, ocrotită de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție”.
Cu alte cuvinte, prin decizia în interesul legii mai sus menționată, s-a stabilit că nefiind vorba de drepturi născute direct în temeiul legii în patrimoniul unei persoane, ci de dreptul care trebuie stabilită de instanță, hotărârea judecătorească având efect constitutiv, inexistența unei astfel de hotărâri la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, face imposibilă reținerea că partea beneficiază de un bun care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune întemeiată pe art. 998 – 999 Cod civil, aceasta a fost corect reținută, termenul de prescripție curgând de la data înlăturării regimului comunist, deoarece acela este momentul la care recurentele – reclamante au cunoscut elementele prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia.
În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că acesta nu este fondat. Împrejurarea că legea consacră caracterul politic al măsurii administrative dispuse în temeiul Deciziei MAI nr. 200/1951, nu este de natură a determina respingerea solicitării reclamantelor privind pronunțarea unei hotărâri pe acest aspect, ceea ce reprezintă o solicitare de aplicare în concret, raportat la cauza dedusă judecății a textului legal.
În raport de aceste considerente, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse conform art. 312 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți C. A. și M. M. împotriva sentinței civile nr. 2043/21.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.05.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. DY
Tehnored. GC/TI. – 2 ex
05.07.2012
Jud. fond D. N. T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1174/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 862/2012. Curtea de... → |
|---|
