Pretenţii. Decizia nr. 934/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 934/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 934/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 934

Ședința publică de la 23.05.2013

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE: I. S.

JUDECĂTOR: C. G.

JUDECĂTOR: M. H.

GREFIER: S. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..

Pe rol soluționarea recursului promovat de recurentul – reclamant T. R. G., împotriva sentinței civile nr. 170 din 21.12.2012, pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa recurentului – reclamant T. R. G., cât și a reprezentantului intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, susține că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. sub nr._ din 25.05.2012 reclamantul T. R. G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 EUR reprezentând despăgubiri cuvenite reclamantului în calitate de fiu al defunctului T. I., pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării cu caracter politic al autorului său.

In fapt, reclamantul arată că este fiul lui T. I. așa cum reiese din certificatul de naștere . nr._.

Condamnările cu caracter politic de care a suferit tatăl său au fost printre altele și cea cuprinsă în decizia nr.680 din 07.12.1952 prin care se trimitea la o unitate de muncă pe timp de 24 luni evidența specială cu începerea pedepsei din data de 19.07.1952.

Prin decizia nr.5780 din data de 11.03.1954 s-a prelungit începând cu data de 20.06.1955 domiciliul obligatoriu al tatălui său cu 12 luni în . regiune București.

Situația grea materială pe care a provocat-o reclamantului în calitate de fiu, reiese din adresa depusă de către mama sa, Clemența T. care a făcut o cerere către Consiliul de Miniștri al RPR Sector general al CCPCR Ghoerghe Ghorghiu D. în care se solicita soluționarea cu celeritate a procedurilor judiciare față de acesta, dată fiind situația grea materială lăsată acasă, având în vedere că erau trei frați, iar tatăl lor era reținut așa cum reiese din cererea pe care a anexat-o la prezenta cauză.

Tatăl său a fost arestat la data de 29.08.1959 conform mandatului de arestare nr.771 din data de 29.08.1959 din Fișa Matricolă Penală.

Prin sentința nr.15/18.03.1961 tribunalul militar a condamnat pe T. I., la o pedeapsă de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale.

Conform art.25 pct.6 și art.30 Codul Familiei i se confiscă întreaga avere personală.

Prin decretul nr.411 din 24.07.1964 este grațiat pentru restul pedepsei pe care a executat-o începând cu anul 1959.

Tatăl său a fost decorat în lupta împotriva hitlerismului cu „Coroana României cu panglică de virturea militară” așa cum reiese din referatul nr.861-din 20.06.1945 emisă de Direcția Poliției de Siguranță.

Prin urmare conform actelor de la dosarul de deținut politic se constată că tatăl său a fost urmărit o perioadă de aproape 30 de ani începând din anul 1944 și finalizându-se în anul 1974 în momentul în care s-a constatat că autorul său nu mai prezenta un pericol social.

A executat o pedeapsă privativă de libertate de aproximativ 5 ani de zile din anul 1959 până în anul 1964 când a fost grațiat.

De asemenea ca și măsură de represiune a avut domiciliul forțat câțiva ani de zile așa cum reiese din documentele anexate.

Pentru aceste motive având în vedere represiunea cu caracter politic pe care a suferit-o tatăl său solicită admiterea acțiunii și obligarea Statului prin Ministerul Finanțelor către reclamanta a sumei de 500.000 EUR.

In drept, reclamantul a invocat prevederile art.221/2009, rezoluțiile Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei nr.1096/1996 și nr.1481/2006, art 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, art.20 din Constituția României.

In probațiune reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisurile aflate la filele 6-75, 96 – 295.

De asemenea, a fost audiat martorul T. M., unchiul patern al reclamantului ( cu acordul pârâtului ) a cărui declarație se află atașată la filele 91 din dosar și în cuprinsul căreia a relatat despre privațiunile suferite de fratele său sub regimul comunist.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii reclamantului având în vedere că decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M.O. al României 761/15.11.2010 prin care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 dispoziții potrivit cărora reclamantul putea să solicite statului R. despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, au fost declarate neconstituționale, astfel că în prezent nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale.

De asemenea, solicită a se avea în vedere și decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de ICCJ în dosarul nr.14/2011 prin care a fost soluționat recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ și care a stabilit următoarele:

„Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010 dispozițiile art.5 alin.1 lit.a, teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri în cuantum de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său.

Prin urmare reclamantul nu mai are temei legal pentru a solicita despăgubiri morale în temeiul legii nr.221/2009 având în vedere că la data de 15.-11.2010 când a fost publicată în monitorul Oficial al României decizia nr.1358/2010 cauza nu era soluționată definitiv.

Prin cererea precizatoare de la filele 82-87 reclamantul T. R. G. și-a precizat acțiunea introductivă în sensul că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral are în vedere atît prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a autorului său, cât și prejudiciul moral cauzat în urma represiunii continue pe care regimul comunist a exercitat-o asupra autorului său prin punerea lui sub urmărire, prin scoaterea lui în afara sistemului social și profesional din care făcea parte.

De asemenea, în cuprinsul aceleiași cereri precizatoare reclamantul prin avocat a elaborat motivația de fapt, în sensul că în stabilirea cuantumului trebuie să se aibă în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onoarea.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

In aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și posibilitatea tatălui său de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Astfel, arată că tatăl său și chiar reclamantul personal au fost împiedicați să se dezvolte în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate, de mișcare a tatălui său a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial cu consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prieteni apropiați, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de tatăl său.

Lipsirea de libertate de mișcare are repercursiuni și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate din cauza condițiilor istorice ale anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Tatălui său i-a fost confiscată întreaga avere personală, în mod abuziv, netemeinic și nelegal.

Atât condamnările, cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale.

In ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale pentru prejudiciul derivând din condamnarea tatălui său T. I. se reține că repararea acestora constituie o componentă importantă a răspunderii civile și corespunde în general unei necesități sociale.

Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală se admite, atât în literatura juridică cât și în practica judiciară că trebuie îndeplinite condițiile de existență ale acesteia sau elementele sale constitutive și anume prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite.

Aceste elemente trebuie întrunite în principiu cumulativ pentru angajarea răspunderii civile, constituind cadrul legal necesar pentru repararea prejudiciilor civile.

Elementul indispensabil este prejudiciul deoarece în lipsa acestuia nu există răspundere civilă.

Temeiul ilegal al condamnării există, tatăl său nu numai că a fost închis fără un motiv obiectiv întemeiat în drept și în fapt, dar a fost supus și unor suferințe greu de suportat.

Ar fi inechitabil și total injust să nu se țină cont de aceste suferințe.

De reținut este că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de 2 feluri:ori prestații lunare, (exemplu în Bulgaria pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1500 leva/lună dar nu mai mult de 50.000 leva total, pentru cei cărora li s-a impus domiciliul forțat sau au fost internați în alte localități – 800 leva/lună dar nu mai mult de_ leva total, elevi și studenți care au fost siliți să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală ( de exemplu în Cehia pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 de coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus 1000 de coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute).

In Lituania a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 EUR) pentru urmații participanților la mișcarea de rezistență, morți în lupsă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4350 EUR) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor 12.000 litas (aproximativ 3480 EUR) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.

La termenul de judecată din data de 16.11.2012 în raport de apărările propuse în întâmpinarea pârâtului dar și în manifestarea rolului său activ, tribunalul a pus în discuția părților admisibilitatea capătului de cerere având drept obiect plata de daune morale, discuția fiind prorogată pentru ziua de 14.12.2012 când s-a acordat cuvântul pe excepție și pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr 170/21 12 2012, Tribunalul G. a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având drept obiect plata de daune morale invocată din oficiu și a respins ca atare acest capăt de cerere, a admis în parte, astfel cum a fost precizată cererea formulată de reclamantul T. R. G. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr.15/1961 a Tribunalului M. de Regiune Militară București la pedeapsa de 15 ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale (art.209 alin.1 C.penal) în privința autorului reclamantului, numitul T. I. executată în perioada 28.08._64 (data grațierii) și al măsurilor administrative de internare în colonii de muncă și stabilirea domiciliului obligatoriu dispuse în privința aceluiași autor al reclamantului în perioada 19.07._56, respingând cererea reclamantului de plată a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

, Pentru a pronunța această soluție, analizând probele dosarului, tribunalul a constatat că acțiunea formulată de reclamantul T. R. G. astfel cum a fost precizată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată în parte și va fi admisă în consecință.

S-a reținut de către instanță faptul că reclamantul T. R. G. este fiul lui T. I. (născut în anul 1911 în actualul județ Teleorman).

T. I. a fost absolvent de studii superioare juridice, avocat în Baroul V. și membru al Mișcării Legionare din România până la data scoaterii acesteia în afara legii, participant la cel de-al doilea război mondial unde a fost rănit grav și declarat invalid de război.

După data de 6.03.1945 numitul T. I. a intrat în atenția organelor de represiune comunistă (securitate, poliție) în principal din cauza trecutului său legionar fiind perceput ca un dușman al noii orânduiri sociale, motiv pentru care a început persecutarea acestuia.

Astfel ,primele măsuri luate împotriva autorului reclamantului a fost internarea sa în colonia de muncă obligatorie Poarta Albă și ulterior stabilirea domiciliului obligatoriu în ., în perioada 19.07.1952 – 20.06.1956, când a fost eliberat, întorcându-se la familie (soție și copii) rămași în municipiul G..

Aceste măsuri administrative constând în internarea într-o colonie de muncă și stabilirea de domiciliu obligatoriu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul art.3 din legea nr.221/2009.

După o scurtă perioadă petrecută în libertate numitul T. I. a fost judecat și condamnat prin sentința penală nr.15/1961 a Tribunalului M. de Regiune Militară București la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire socială (art.209 alin.1 C.penal.), pedeapsa fiind executată în perioada 28.08.1959 (data arestării preventive) - 28.07.1964 (data grațierii).

Această pedeapsă aplicată autorului reclamantului pentru crima (infracțiunea) de uneltire împotriva ordinii sociale reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic în sensul art.1 și următoarele din Legea nr.221/2009.

În ceea ce privește privațiunile, persecuțiile și suferințele îndurate de autorul reclamantului pe durata executării măsurilor administrative și condamnările cu caracter politic este relevantă declarația martorului audiat care descrie starea de suferință și de mizeria în care l-a găsit pe T. I. cu prilejul unei vizite efectuate în timpul cât a avut domiciliul obligatoriu în ., starea sănătății sale fiind agravată din cauza infirmității, a lipsei hranei adecvate, a condițiilor precare de locuit și a lipsei hainelor.

De asemenea, executarea acestor măsuri administrative și a condamnării la muncă silnică a avut repercursiuni directe și asupra reclamantului T. R. G. care a fost lipsit la momentul cel mai important al vieții sale de sprijinul material și afecțiunea părintească, rămânând alături de frații săi în grija unei mame casnice.

După data eliberării prin grațiere (iulie 1964) și până în ultima parte a vieții sale numitul T. I. a făcut obiectul urmăririi informative din partea organelor locale de securitate până la momentul când nu a mai fost considerat un pericol pentru ordinea socială.

Deși este adevărat faptul că potrivit documentelor depuse de reclamant că autorul a făcut obiectul urmăririi informative din partea organelor de securitate aceasta nu constituie în sensul art.1 și 3 din Legea nr.221/2009 măsuri administrative cu caracter politic sau condamnare cu caracter politic.

In referire la capătul de cerere având drept obiect plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în urma măsurilor și condamnării cu caracter politic a autorului său, tribunalul îl constată ca inadmisibil și îl va respinge în consecință.

Temeiul juridic al acordării despăgubirilor morale pentru prejudiciile suferite prin condamnări sau măsuri cu caracter politic de către titulari sau moștenitorii acestora este reprezentat de art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009.

Acest temei juridic a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.1354/2010 a Curții Constituționale a României, cu mențiunea faptului că până la acest moment legiuitorul nu a pus în acord textul declarat neconstituțional cu Constituția.

In urma acestei decizii (dar și a deciziei nr.1360/2010) a Curții Constituționale a României, pe calea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite prin decizia nr.12/2011 a stabilit că dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

La momentul punerii concluziilor în fond reclamantul a învederat și dispozițiile art.,504 – 506 C.pr.penală, drept temei al demersului său în justiție, însă aceste texte legale sunt fără incidență în speța dedusă judecății, întrucât ipoteza acestor texte au în vedere pretinse erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar nu condamnări cu caracter politic.

De asemenea, nu sunt incidente dispozițiile art.1 sau 1349 din Noul cod civil întrucât raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil derivând din Legea nr.221/2009, neputând fi aplicabilă retroactiv.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocată de reclamant, tribunalul apreciază că au fost respectate asigurându-se acestuia un proces echitabil, public și în termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, cu toate garanțiile procesuale prevăzute de aceste texte normative.

Împotriva acestei sentințe, la data de 08.03.2013 a declarat recurs T. R. G. solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii capătului de cerere reprezentând daunele morale așa cum le-a indicat în cererea introductivă precizată și pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a autorului recurentului, referindu-se la perioadele de detenție, dar și la represiunea continuă pe care sistemul comunist a exercitat-o asupra dlui T. I., tatăl său, prin punerea sub urmărire așa cum reiese din notele informative depuse la dosarul cauzei, prin scoaterea susnumitului din sfera relațiilor sociale, prin folosirea unor mijloace cu scopul de a-l pune în imposibilitate să-și câștige existența, prin lipsirea de bunuri personale, averea fiindu-i confiscată ca urmare a condamnării politice și, nu în ultimul rând, prin plasarea în societate mult sub nivelul studiilor și pregătirii sociale ale autorului său. Toate acestea au avut un impact major asupra atât a patrimoniului dlui I. T. I., cât și asupra stării emoționale pe care îl cuantificăm ca și prejudiciu moral la suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, menținerea ca legale și temeinice ale celorlalte dispoziții ale hotărârii recurate prin care se constată caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr.15/1961 a Tribunalul M. de Regiune Militară București, respectiv prin care se constată caracterul politic al măsurilor administrative de internare în coloni de muncă și stabilirea domiciliului obligatoriu dispuse.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că este fiul lui T. I. așa cum reiese din certificatul de naștere . nr._ pe care l-a și atașat la acțiune. Condamnările cu caracter politic de care a suferit tatăl său au fost printre altele și cea cuprinsă în Decizia nr. 680 din_ prin care se trimitea la o unitate de muncă pe timp de 24 luni, evidență specială, cu începerea pedepsei din data de 19.07.1952. Prin Decizia nr. 5780 din data de 11.03.1954 s-a prelungit începând cu data de 20.06.1955 domiciliul obligatoriu al tatălui său cu 12 luni în . regiune București.

Situația grea materială pe care a provocat-o recurentului, în calitate de fiu, reiese din adresa depusă de către mama sa, Clemența T., care a făcut o cerere către Consiliul de Miniștri al PRP Secretar General al CCPCR, Gh. G. D. în care se solicita soluționarea cu celeritate a procedurilor judiciare față de acesta, dată fiind situația grea materială lăsată acasă, având în vedere că erau trei frați, iar tatăl lor era reținut așa cum reiese din cererea anexată la acțiune. Tatăl său a fost arestat la data de 29.08.1959 conform mandatului de arestare nr. 771 din data de 29.08.1959 din Fișa Matricolă Penală. Prin Sentința nr. 15/18.03.1961 Tribunalul M. a condamnat pe T. I., tatăl recurentului, la o pedeapsă de 15 (cincisprezece) ani muncă silnică, 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Conform art. 25 pct. 6 și art. 30 Codul Familiei i se confiscă întreaga avere personală.

Prin Decretul nr.411 din 24.07.1964 este grațiat pentru restul pedepsei, pe care a executat-o începând cu anul 1959. Tatăl său a fost decorat în lupta împotriva hitlerismului cu "Coroana României cu panglică de virtutea militară" așa cum reiese din Referatul nr. 861- din 20.06.1945 emisă de Direcția Poliției de Siguranță. Prin urmare conform actelor de la dosarul de deținut politic se constată că tatăl său a fost urmărit o perioadă de aproape 30 de ani începând din anul 1944 și finalizându-se în anul 1974 în momentul în care s-a constatat că autorul său nu mai prezenta un pericol social. A executat o pedeapsă privativă de libertate de aproximativ 5 ani de zile din anul 1959 până în anul 1964 când a fost grațiat. De asemenea ca și măsură de represiune a avut domiciliul forțat câțiva ani de zile așa cum reiese din documentele anexate.

2. În ceea ce privește art.304 pct.7 Cod de Procedură Civilă solicită să se aibă în vedere că instanța nu a motivat respingerea cererii formulate de obligare la plata daunelor morale care s-a întemeiat și pe dispozițiile intracomunitare care fac parte din dreptul intern conform dispozițiilor constituționale, limitându-se doar la a afirma faptul că dispozițiile legii naționale aplicabile speței nu își mai produc efectele juridice pentru care au fost edictate ca urmare a declarării neconstituționale a acestora și să constate lipsa vidului legislativ.

Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată așa cum a fost precizată a indicat ca temei de drept următoarele dispozițiile legale naționale și comunitare: - din dreptul național: art. 1 alin. 2 lit. a, art. 2, art. 4, art. 5 alin. 1 și 1² din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (denumită în cele ce urmează "legea sau lege" în funcție de acordul în propoziție); art.504 - 506 Cod de procedură penală (CPP); art.1, art.1349 noul Cod Civil; art.16, art.20, art.21, art.22, art.148 alin.2 din Constituție.

- din dreptul comunitar a întemeiat acțiune pe următoarele acte normative ca urmare a aderării României prin legea nr. 64/1993 publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238/04.10.1993: Rezoluția Adunării Parlamentare A Consiliului Europei nr. 1.096 din 1996 intitulată "Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; Rezoluția Adunării Parlamentare A Consiliului Europei nr. 1.481 din 2006 intitulata "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist" ; Art. 5 si 6 din Convenția Europeana a drepturilor omului.

Față de temeiul de drept pe care l-am invocat veți observa că instanța de fond nici nu a motivat refuzul aplicării dispozițiilor comunitare, deși legal fusese investită cu acest temei de drept. În acord cu dispozițiile constituționale, dispozițiile comunitare fac parte din dreptul intern și pe cale de consecință sunt pe deplin aplicabile speței dedusă judecății. Instanța de judecată nu poate judeca afirmând că legea nu prevede, că nu este îndestulătoare și respectiv nu poate refuza aplicarea unor dispozițiile legale naționale sau comunitare la situații de fapt similare cu cele reglementate.

Având în vedere că instanța nu a motivat respingerea cererii de obligare la daunele morale întemeiată pe dispozițiile din legea națională care reglementau situații similare și respectiv că nu a motivat faptul că dreptul comunitar este aplicabil în speța dedusă judecății. nu a motivat de asemenea

respingerea cererii întemeiată pe principiile de drept aplicabile speței așa cum au fost invocate.

Pentru toate aceste motive solicită să se constate că sunt incidente motivele de nelegalitate a hotărârii prevăzute de art.304 pct. 7 Cod de procedură Civilă, situație în care se impune modificarea hotărârii în raport de art. 312 alin. 3 Cod de Procedură Civilă.

3. În ceea ce privește încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de Procedură Civilă, are în vedere faptul că a interpretat eronat temeiurile de drept pe care s-a întemeiat cererea. Pe de o parte nu a considerat aplicabile dispozițiile comunitare (acest motiv de recurs se suprapune pe cel întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă), prin nemotivarea hotărârii și respectiv a interpretat eronat principiile de drept la care am făcut referire. A interpretat eronat aplicabilitatea dispozițiilor naționale sau comunitare la speța dedusă judecății.

4. Referitor la apărările pe care le-a susținut în fața instanței de fond învederează următoarele:

Dreptul comun în sistemul de drept național, românesc, în materie de acordare de despăgubiri materiale sau morale în cazul condamnări lor pe nedrept sau al privării ori restrângerii de liberate în mod nelegal îl reprezintă dispozițiile art. 504 - 507 CPP. Acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art.504 - 506 CPP. Legea specială de acordare de despăgubiri materiale și morale incidentă în speța dedusă judecății este Legea nr.221/2009. În conținutul legii se arată care sunt destinatarii acesteia, care sunt condamnările considerate a fi cu caracter politic, care sunt mijloacele de identificare și cuantificare a prejudiciului suferit, care sunt acțiunile civile puse la dispoziție părților care au legitimitate procesuală activă, care sunt termenele de prescripție în sens materiala a acțiunilor civile. Ori de câte ori există persoane care sunt au fost sancționate penal nelegal se aplică CPP în condițiile și limitele prevăzute de acesta. Când este adoptată o lege specială care este edictată cu scopul de repunere a părților în situația anterioară pe cât posibil, deoarece privarea de libertate nu poate face obiectul unei repunerii în situația anterioară, se vor acorda despăgubiri cu caracter compensatoriu.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 504 - 506 și caracterul civil al acesteia.

a. să există o persoană care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

b. să se solicite o sumă de bani cu titlu de reparație materială sau morală.

c. acțiunea să fie introdusă în termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.

Acestea sunt condițiile prevăzute de dreptul comun în materie de daune morale sau materiale care se vor aplica ori de câte ori legea specială nu prevede, ea completându-se cu legea generală. Nu este necesar ca norma specială să facă trimitere la norma generală, aceasta din urma aplicându-se ori de câte ori legea specială deși reglementează o relație socială ocrotită și de legea generală, aceasta nu este îndestulătoare pentru a atinge scopul edictării ei de către legiuitor. Aplicarea și interpretarea legii trebuie să fie făcută în sensul aplicării ei, nu în scopul neaplicării.

Condițiile pe care le îndeplinește acțiunea recurentului întemeiată pe legea specială, Legea nr.221/2009 care derogă de la legea generală, art.504 - 506 CPP, dar se și completează cu aceasta.

. A intervenit o hotărâre a de achitare în sensul prevăzut de legea specială. Dacă în dreptul un al reparării daunelor materiale și morale apărute pentru sancțiuni nelegale trebuie să intervină o hotărâre de condamnare, adică pe cale judiciară, achitările de sancțiunile pe legea generală sunt doar judiciare, pe legea specială această achitare operează ope legis în temeiul art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009 care arată că reprezintă de drept condamnări cu caracter politic cele pronunțate pe Codul penal (a) de la 1936 condamnările prevăzute pentru faptele prevăzute în art. 209 CP și altele. Prin Sentința nr.15/18.03.1961 pronunțată de Tribunalul M. de Regiune a condamnat pe T. I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută la art.209 CP din 1936.

Pe cale de consecință, de drept, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată, s-a recunoscut caracterul nelegal al sancțiunii penale aplicare autorului meu și totodată caracterul politic al condamnării. Spunem că aceasta a intervenit de drept, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată pentru constatarea caracterului politic al condamnării, în raport de art.1 alin.2 Iit.a raportat la art.4 din Legea nr.221/2009 care oferă legitimitatea procesuală activă de a se constata caracterul politic al condamnării celor care nu sunt enumerați la art.1 alin.2 pentru alte fapte care nu sunt cuprinse în conținutul acestui articol și de asemenea se oferă legitimitate procesuală activă de a se constata caracterul politic al condamnării celor care se încadrează în conținutul art.1 alin.3 care se va îI obține judiciar în condițiile art. 4 din legea susrubricată. Pentru cei care au fost condamnați pentru fapte prevăzute la art.1 alin.2 nu se prevede legitimitate procesuală activă, nu pentru ca legiuitorul a dorit să nu le acorde acesta calitate, ci deoarece le-a oferit de drept.

În concluzie, o dată cu apariția Legii nr.221/2009 s-a adăugat la Legea nr. 290/2004 ca și motiv de eliminarea faptelor cu caracter penal care se înscriu în cazier, pe lângă cele deja prevăzute și caracterul politic al condamnării conform cu art. 8 din Lege. Din punctul de vedere al dreptului la reparație ca urmare a suferinței produse de o sancțiune penală a intervenit o nouă hotărâre de achitare, dar de această dată nu judiciară, ci legală.

b. Să se solicite o sumă de bani cu titlu de reparație.

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței obligarea la plata sumei de 500.000 euro ca și prejudiciu moral reprezentând represiunea pe care a resimțit-o timp de aproape 33 de ani în care recurentul împreună cu familia au fost marginalizați, stigmatizați și în care au trăit într-o teroare continuă neștiind niciodată ce le oferă ziua de mâine. Poate lipsa tatălui, pentru o perioada pe care niciodată nu o puteam anticipa sau lipsa mamei, ori a oricărui membru al familiei. A solicitat suma de 500.000 euro ca fiind suma la care s-a oprit având în vedere cele aproape 792 de luni de zile din cei 33 de ani, în care a simțit represiunea comunistă. Suma de 500.000 euro reprezintă de fapt suma de 631 euro pe care tata, T. I. în raport de pregătirea sa de avocat ar fi putut minimum să le asigure traiul zilnic.

c. Acțiunea să fie introdusă în termenul de prescripție general prevăzut de dreptul comun 18 luni de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, sau prin derogare de la norma generală, 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 în conformitate cu dispozițiile art.5 alin.1. Acțiunea recurentului în obligarea Statului prin Ministerul Finanțelor este introdusă în conformitate cu legea specială care în această situație derogă de la legea generală.

Pentru acordarea de despăgubiri legea specială prevede că acțiunea pusă la dispoziția destinatarilor legii este prescriptibilă în sensul introducerii acțiunii în sens material în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii de reparație. Acțiunea recurentului a fost introdusă cu respectarea termenului prevăzut de lege așa cum este reținut în rezoluția judecătorului de constituire a dosarului.

În stabilirea cuantumului trebuie să se aibă în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onoarea. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității tatălui său de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Astfel, tatăl său și chiar, recurentul personal au fost împiedicați să își dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate de mișcare a tatălui său a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de tatăl său. Lipsirea de libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice ale anului 1989, viata familială, imaginea și chiar sursele de venit. Tatălui său i-a fost confiscată întreaga avere personală, în mod abuziv, netemeinic și nelegal.

Prin art.1 și art.3 din Legea nr.221/2009, se definesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și care pot fi reparate, și anume condamnările cu caracter politic, și măsurile administrative cu caracter politic. Acestea din urmă care sunt definire ca măsuri administrative având ca obiect, printre altele, dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.

Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art.5 din lege,

Prin alineatul 1 se stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, se poate adresa instanței de judecată.

Litera a) din acest alineat prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar litera b) stabilește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent. Atât condamnările, cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale.

Recurentul a solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al tatălui său. Lipsirea de libertate în mod netemeinic și nelegal, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trai în condiții materiale precare și de a munci forțat produce suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, care în cazul tatălui său au durat aproape 30 de ani începând din anul 1944 și finalizându-se în anul 1974 în momentul în care s-a constatat că autorul său nu mai prezenta un pericol social, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel .

În ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale pentru prejudiciul derivând din condamnarea tatălui său - T. I., se reține că repararea acestora constituie o componentă importantă a răspunderii civile și corespunde în general unei necesități sociale. Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală, se admite, atât în literatura juridică cât și în practica judiciară că trebuie îndeplinite condițiile de existență ale acesteia sau elementele sale constitutive și anume prejudiciul (material sau moral), fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite. Aceste elemente trebuie întrunite, în principiu, cumulativ pentru angajarea răspunderii civile, constituind cadrul legal necesar pentru repararea prejudiciilor civile.

Elementul indispensabil este prejudiciul, deoarece în lipsa acestuia nu există răspundere civilă.

În speță, aceste condiții se regăsesc în cazul aplicării actului normativ invocat de subsemnatul - Legii nr.221/2009 ca temei al pretențiilor sale, întrucât se prezumă că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, au suferit în mod cert și prejudicii morale.

Repararea prejudiciului trebuie făcută de autorul faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului ori, statul rezultat după evenimentele din 1989 este vinovat de persecuțiile statului totalitar comunist, i se poate imputa, cel puțin sub aspectul analizat, faptă ilicită. S. elin 1990, fiind în sens larg "succesorul" în drepturi și obligații al statului totalitar comunist, a încercat, în această calitate, să compenseze într-un fel prejudiciile morale suferite de persoanele condamnate din motive politice. In mod evident persoanele care au suferit astfel de condamnări datorită măsurilor represive luate împotriva lor, au fost supuse pe nedrept unor suferințe fizice și psihice, unor condiții de viață și tratamente deosebit de grele. Este cert că aceste persoane au suferit grave prejudicii morale, adoptarea Legii nr.221/2009 fiind o recunoaștere a suferințelor cauzate unor astfel de persoane și o încercare de a le recompensa într-un fel, chiar și tardiv.

Trebuie să se aprecieze ce a suferit persoana vătămată, respectiv tatăl său și recurentul, pe plan fizic, psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru noi, în momentul respectiv, dar și efectele din în viitor, în societatea respectivă. Deși nu a fost probată trauma psihică suferită de autorul său, aceasta este prezumată fiind de notorietate "practicile" folosite de organele de anchetă ale regimului comunist precum și condițiile de detenție în cazul condamnaților politici "dușmani ai regimului" cum este și situația autorului său. De asemenea, este de notorietate și faptul că familia unui dușman al regimului democrat popular condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale, era "monitorizată" în continuare de organele securității, membrii familiei fiind marginalizați și supuși și ei, unui regim de privațiuni.

De asemenea, tatălui său i-a fost confiscată întreaga avere personală în mod nelegal, situație ce contravine art.1 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce prevede că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Rezoluția Nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" prevede că obiectivele acestei rezoluții sunt următoarele: acela de a crea democrațiile pluraliste, bazate pe statul de drept și acela de a respecta drepturile omului. Separarea puterilor, libertatea mass-media, protecția proprietății private și dezvoltarea unei societăți civile sunt unele dintre mijloacele care ar putea fi utilizate pentru atingerea acestor obiective.

Declarația asupra principiilor de bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., prevede că "victimele" înseamnă persoane care, individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, inclusiv leziuni fizice sau mentale, o suferință morală, o pierdere sau depreciere substanțială a drepturilor lor fundamentale, prin acte sau omisiuni care încalcă legile penale operative în statele membre, inclusiv acele legi care să interzică abuzul criminal de putere.

O persoană poate fi considerată o victimă, în conformitate cu această Declarație, indiferent dacă făptuitorul este identificat, prins, judecat sau condamnat și indiferent de relația familială între autor și victimă. Mecanismele judiciare și administrative ar trebui să fie stabilite și consolidate în cazul în care este necesar pentru a permite victimelor să obțină despăgubiri prin proceduri formale sau informale care sunt rapide, echitabile, ieftin și accesibile.

Legea nr.221/2009 are ca scop recunoașterea caracterului politic al condamnărilor suferite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ca urmare a împotrivirii la regimul existent in perioada în discuție și a masurilor cu caracter administrativ luate. Dacă se are în vedere atât scopul și obiectul legii, cât si definiția daunelor morale, se ajunge la concluzia că acestea se cuvin foștilor deținuți politic, dar si celor care au suferit masuri ce au avut ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități și colonii de munca, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, acestea daune găsindu-si atât un fundament constituțional, cat si unul moral.

În ceea ce privește noțiunea de daune morale aceasta a fost definită ca fiind "orice atingere adusă prerogativelor care constituie atributul personalității umane" (Rene Savatier "La theorie des obligations. Vision juridique ., 1969, p.344) sau ""prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care le resimte victima" (pierre Tercier "Contribution a l"etude du tort moral . en droit suisse", Editions niversitaires, Fribourg, Suisse, 1971, p 14).

Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal ne patrimonial, nefiind susceptibile de evaluare băneasca. Astfel de prejudicii sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității, cum ar fi, de pilda, onoarea și reputația.

De ce să nu se recunoască un drept la daune morale, dacă acestea au un suport legal? De ce exista o discriminare între cei care sunt condamnați in mod legal și sunt despăgubiri în baza art.504-505 Cod procedură penală, (REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE IN CAZUL CONDAMNARII PE NEDREPT SAU AL PRIV ARII ORI RES1RANGERII DE LIBERTATE IN MOD NELEGAL) și foștii condamnați politic.

Nu exista nicio diferența între aceste două categorii. Se știe foarte bine că masurile luate împotriva deținuților politic erau ilegale. Astfel că nu se impune ca cererile pentru acoperirea daunelor morale să fie respinse ca inadmisibile.

Curtea Constituțională își motivează hotărârea prin faptul că ""aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. "Însa trebuie să se aibă în vedere ca persoanele în cauza nu sunt cu nimic mai diferite decât cele pe care le are în vedere art. 504-505 Cod procedură penală.

Temeiul ilegal al condamnării există, tatăl său nu numai ca a fost închisa fără un motiv întemeiat în drept și în fapt, dar a fost supus și unor suferințe greu de suportat. Ar fi inechitabil și total injust să nu se țină cont de aceste suferințe.

De reținut este că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de 2 feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globala (de exemplu în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o suma compensatorie de 120.000 de coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1000 de coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute). În Lituania,a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere că sentința atacată nu este susceptibilă de apel, devin incidente prevederile art 304 indice 1 cod procedură civilă, potrivit cărora recursul exercitat în aceste condiții nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. Pe cale de consecință, în ipoteza în care în materia respectivă legiuitorul a exclus calea de atac a apelului, recursul nu mai constituie o cale de ataca de reformare a hotărârii exclusiv sub aspectul legalități, ci oferă cadrul procesual pentru examinarea cauzei, evident, în limitele criticilor formulate prin cererea de recurs, atât din punct de vedere al chestiunilor de fapt cât și de drept.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și examinând cererea de recurs, Curtea constată că pârâta a criticat sentința primei instanței sub aspectul soluție de respingere a daunelor morale solicitate prin acțiune, din perspectiva motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă.

Cu privire la motivul de critică, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că sentința recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de fond răspunzând, chestiunilor cu care a fost investită, cu argumente pertinente atât din punct de vedere al situației de fapt cât și al aplicării prevederilor legale incidente, neputându-se reține, potrivit susținerilor recurentului, că motivarea instanței de fond nu cuprinde argumente necesare pentru a răspunde capetele de cerere formulate.

În esență, tribunalul a reținut în mod just că tatăl reclamantului a fost absolvent de studii superioare juridice, avocat în Baroul V. și membru al Mișcării Legionare din România până la data scoaterii acesteia în afara legii, participant la cel de-al doilea război mondial unde a fost rănit grav și declarat invalid de război. După instaurarea comunismului la putere, tatăl reclamantului a făcut obiectul unor măsuri de represiune, datorită trecutului său legionar fiind perceput ca un dușman al noii orânduiri sociale, motiv pentru care a început persecutarea acestuia. Din această perspectivă, tribunalul a reținut că primele măsuri luate împotriva autorului reclamantului a fost internarea sa în colonia de muncă obligatorie Poarta Albă și ulterior stabilirea domiciliului obligatoriu în ., în perioada 19.07.1952 – 20.06.1956, măsuri pe care prima instanță le-a apreciat ca având caracter politic, în sensul dispozițiilor art 3 din legea 221/2009. Ulterior, tatăl reclamantului a fost judecat și condamnat prin sentința penală nr.15/1961 a Tribunalului M. de Regiune Militară București la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire socială (art.209 alin.1 C.penal.), pedeapsa fiind executată în perioada 28.08.1959 (data arestării preventive) - 28.07.1964 (data grațierii). Interpretată prin raportare la prevederile art 1 din legea 221/2009, această condamnare a fost apreciată de prima instanță cu caracter politic.

În ceea ce privește privațiunile, persecuțiile și suferințele îndurate de autorul reclamantului pe durata executării măsurilor administrative și condamnările cu caracter politic, tribunalul a considerată ca fiind relevantă declarația martorului audiat care descrie starea de suferință și de mizeria în care l-a găsit pe T. I. cu prilejul unei vizite efectuate în timpul cât a avut domiciliul obligatoriu în ., starea sănătății sale fiind agravată din cauza infirmității, a lipsei hranei adecvate, a condițiilor precare de locuit și a lipsei hainelor, reținându-se totodată că executarea acestor măsuri administrative și a condamnării la muncă silnică a avut repercursiuni directe și asupra reclamantului T. R. G. care a fost lipsit la momentul cel mai important al vieții sale de sprijinul material și afecțiunea părintească, rămânând alături de frații săi în grija unei mame casnice.

După data eliberării prin grațiere (iulie 1964) și până în ultima parte a vieții sale numitul T. I. a făcut obiectul urmăririi informative din partea organelor locale de securitate până la momentul când nu a mai fost considerat un pericol pentru ordinea socială, tribunalul reținând că aceasta nu constituie în sensul art.1 și 3 din Legea nr.221/2009 măsură administrativă cu caracter politic sau condamnare cu caracter politic.

In privința capătului de cerere având drept obiect plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în urma măsurilor și condamnării cu caracter politic a autorului său, tribunalul l-a constatat ca inadmisibil, din perspectiva faptului că temeiul juridic al acordării acestor despăgubiri morale, reprezentat de art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.1354/2010 a Curții Constituționale a României, cu mențiunea faptului că până la acest moment legiuitorul nu a pus în acord textul declarat neconstituțional cu Constituția. De asemenea, prima instanță a mai reținut că în urma acestei decizii (dar și a deciziei nr.1360/2010) a Curții Constituționale a României, pe calea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite prin decizia nr.12/2011 a stabilit că dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Tribunalul a examinat pretențiile de despăgubiri, formulate de reclamant și din perspectiva dispozițiilor art.,504 – 506 C.pr.penală, invocate cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, reținând că aceste texte legale sunt fără incidență în speța dedusă judecății, întrucât ipoteza acestor texte au în vedere pretinse erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar nu condamnări cu caracter politic.

De asemenea, s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art.1 sau 1349 din Noul Cod Civil întrucât raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil derivând din Legea nr.221/2009, neputând fi aplicabilă retroactiv, iar în privința art.5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocată de reclamant, tribunalul a apreciat că au fost respectate asigurându-se acestuia un proces echitabil, public și în termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, cu toate garanțiile procesuale prevăzute de aceste texte normative.

Examinând argumentele care configurează raționamentul juridic al instanței de apel, comparativ cu aspectele invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată( astfel cum a fost precizată), care se circumscriu aceleași problematici, Curtea reține că motivarea sentinței recurate oferă un răspuns chestiunilor invocate prin acțiunea introductivă, care se întemeiază pe argumente pertinente( având legătură directă cu litigiul de față), de fapt și de drept, de natură să expliciteze soluția pronunțată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea reține că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile.

Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că, recurentul a susținut încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor legale care constituie, în opinia reclamantului, temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății, învederând suprapunerea acestui motiv de recurs cu primul, în sensul că prima instanță nu a motivat și a interpretat eronat dispozițiile dreptului comunitar: Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, precum și art 5 și 6 din CEDO.

Curtea reține că invocarea celor două rezoluții nu este de natură să conducă la o altă soluție, pentru următoarele argumente:

Făcând o analiză detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, Curtea constată că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor 1358 și 1360 din 2010.

Primul document internațional, la care face referire apelantul, este reprezentat de Rezoluția nr 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei și se referă la măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri comuniste și prevede necesitatea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin stabilirea unor reparații echitabile, care să exprime ideea de justiție . În conținutul acestei rezoluții se acreditează ideea că nu ar trebui limitate despăgubirile acordate victimelor justiției totalitare comuniste.

Rezoluția nr 1481/2006 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei arată în esență faptul că spre deosebire de crimele comise de național-socialism( nazism), cu privire la care comunitatea internațională a fost avertizată, existând o condamnare oficială a acestora, căderea regimurilor totalitare comuniste nu a fost urmată de o anchetă internațională exhaustivă și profundă a ceea ce a însemnat în adevărata sa dimensiune regimul dictatorial comunist, astfel că se afirmă necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale în aceste sens. Scopul declarat al rezoluției a fost acela de face comunitatea internațională să conștientizeze dimensiunile reale ale fenomenului comunist în vederea evitării producerii unor crime similare în viitor, în condițiile în care aprecierea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea viitoarelor generații.

În ceea ce privește victimele crimelor comise de către regimurile totalitare comuniste care mai sunt încă în viață, precum și familiile acestora, Adunarea generală a Consiliului Europei arată că trebui tratate cu compasiune, înțelegere și recunoașterea suferinței lor.

Rezoluția relevă faptul că mai există încă regimuri comuniste totalitare în unele țări ale lumii, în cadrul cărora crimele continuă să fie comise. Pretinsele interese naționale nu ar trebui să împiedice țările să-și exprime criticile justificate împotriva regimurilor comuniste totalitare actuale, Adunarea generală condamnând ferm toate încălcările drepturilor omului.

Consiliul Europei își justifică demersul arătând că dezbaterile ce au avut loc și condamnările pronunțate până în prezent, la nivel național, în unele state membre ale Consiliului Europei, nu scutesc comunitatea internațională să ia o poziție clară vizavi de crimele comise de regimurile comuniste totalitare, apreciindu-se că există o obligație morală în acest sens.

Consiliul Europei se consideră ca fiind bine plasat pentru a lansa o astfel de dezbatere la nivel internațional, în condițiile în care toate țările foste comuniste din Europa, cu excepția Belarusiei, sunt acum state membre și protecția drepturilor omului și a statului de drept sunt valorile fundamentale pe care acesta le apără.

Prin urmare, Adunarea generală a Consiliul Europei a condamnat ferm încălcările masive ale drepturilor omului comise de regimurile comuniste totalitare și își exprimă compasiunea, înțelegerea și recunoașterea suferinței victimelor acestor crime.

Totodată, rezoluția conține și o invitație pentru, toate partidele comuniste sau post-comuniste în statele sale membre care nu au făcut-o încă, de a-și reevalua istoria comunismului si a propriul lor trecut, cu consecința de a se ține în mod net la distanță de crimele comise de către regimurile comuniste totalitare și de a le condamne fără echivoc.

Consiliul Europei consideră că o astfel de claritate în poziția luată, adoptată de către comunitatea internațională, va sprijini continuarea reconcilierii și va încuraja istoricii din întreaga lume să-și continue cercetarea lor care vizează stabilirea și verificarea obiectivă a evenimentelor care au avut loc.

Examinând coroborativ conținutul acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Aceste documente internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Pentru ca aceste documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

Principiul aplicabilității directe a prevederilor adoptate de organisme internaționale îl regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naționale, fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislații interne suplimentare sau de transformare a dispozițiilor comunitare în norme interne.

Principiul aplicabilității directe creează o . consecințe atât pentru state cât și pentru autoritățile naționale inclusiv instanțele de judecată și particulari sub două aspecte: 1. statele sunt lipsite de posibilitatea de intervenție relativ la normele dreptului comunitar, cum ar dispozițiile tratelor comunitare, a regulamentelor și a directivelor în cazul în care nu au fost transpuse în ordinea juridică internă în termenele prevăzute și 2. dreptul comunitar are valențele unei ordini juridice interne, indiferent că este vorba de dreptul primar sau secundar. Ca o consecință directă a acestor principii ce guvernează aplicabilitate dreptului comunitar, pe cale jurisprudențială s-a arătat că Comunitatea Europeană constituie o nouă ordine juridică de drept internațional în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, în condițiile în care subiectele de drept ale acestei noi ordini nu sunt doar stele ci și naționalii lor, astfel că dreptul comunitar impune nu numai obligații persoanelor dar este destinat să confere drepturi care devin parte a moștenirii lor juridice. Prin urmare, persoanele pot întotdeauna să invoce prevederile dreptului comunitar în față tribunalelor naționale contra autorităților statului în virtutea unui efect direct vertical, în măsura în care statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus în aplicare în mod incorect, atâta timp cât dispozițiile în cauză sunt suficient de precise și necondiționate și nu este necesară o măsură națională de care ă depindă luarea în considerare acestor dispoziții. Practic, se recunoaște posibilitatea particularilor de a invoca direct în fața autorităților judiciare naționale drepturile acordate prin normele dreptului comunitar.

În speță reclamanții invocă unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmărește să le valorifice. Curtea consideră necesară să noteze faptul că aceste documente internaționale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare( formate din tratatele constitutive ale Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și nici secundare( reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar. Curtea, de asemenea, consideră necesar să sublinieze faptul că rezoluțiile invocate de reclamant au caracter de recomandare și nu au forță juridică obligatorie.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se poate considera că aceste documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art 20 din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că legislația română s-a conformat necesității afirmate pe plan internațional de a adopta norme cu caracter reparatoriu în acest domeniu, în acest sens amintind în materia restituirilor: legislația fondului funciar, legea 112/1995 și legea 10/2001, cu toate modificările ulterioare, iar în materia reabilitării persoanelor persecutate din motive politice, avem în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990, acest ultim act normativ reglementând și acordarea unor drepturi bănești sub forma unor prestații lunare și a unor gratuități în ceea ce privește asistența medicală și transportul cu mijloacele de transport în comun.

Ideea centrală care se desprinde din toate aceste documente internaționale este aceea că prin instituirea unui sistem reparator se urmărește în primul rând o satisfacție de ordin moral acordată victimelor regimului comunist, prin condamnarea publică și fermă acestui regim politic și prin considerația pe care statul trebuie să o manifeste față de acestea. Bineînțeles, acest lucru nu se opune acordări de despăgubiri în modalitatea și proporția aleasă de fiecare stat în parte, în funcție de posibilitățile concrete ale societății la acel moment.

În ceea ce privește dispozițiile art 5 din CEDO, invocate de recurent Curtea pornește în analiza sa de la faptul că acesta nu se poate prevala de dispozițiile convenționale anterior menționate, în condițiile în care, la momentul luării măsurilor administrative, respectiv al condamnării la care tatăl reclamantului a fost supus, Convenția nu făcea parte din dreptul intern, aceasta fiind ratificată de România abia în anul 1994 prin legea 30/1994. Pe cale de consecință, nu se pot invoca prevederile convenționale pentru protecția unor drepturi, în condițiile în care la momentul nerespectării lor, Convenția nu era ratificată de către România și nu făcea parte din dreptul intern.

Cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea consideră că, dând relevanța cuvenită deciziilor Curții Constituționale, nu se poate considera că se aduce atingere dreptului părți de a beneficia de un proces echitabil, în condițiile în care „modificarea” dispozițiilor legii 221/2009 nu este rezultatul intervenției puterii legislative în cursului procesului ci este consecința exercitării controlului de neconstituționalitate. Având în vedere că pretențiile formulate de reclamant sunt supuse spre soluționare unei instanțe de judecată, Curtea constată că sunt respectate toate garanțiile impuse de dispozițiile art 6 din CEDO, așa cum au fost explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Această chestiune a fost tranșată și de instanța supremă, prin decizia civilă nr 12/2012, pronunțată în recurs în interesul legii, la care prima instanță a făcut referire.

Curtea constată că, în referire la chestiunea dreptului la un proces echitabil consacrat de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și efectele deciziilor Curții Constituționale, instanța supremă a avut în vedere următoarele aspecte:

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată de instanța supremă vizează tocmai o astfel de situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, Înalta Curte a luat în considerare cele statuate de CEDO în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), în sensul că nu se poate susține că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții Totodată, instanța europeană reține că reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată, cu mențiunea că ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii.

În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, instanța supremă reține că nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte conchide în sensul că, aplicând în continuare o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Concluzionând în finalul deciziei, instanța supremă, raportându-se nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, reține că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.

Dând eficiență celor statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea observă că acțiunea reclamantului a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu se poate pune sub semnul întrebării incidența acestor decizii, și pe cale de consecință nu s-ar fi impus examinarea efectelor respectivelor decizii prin raportare la dispozițiile art 6 din CEDO, din moment ce acțiunea introductivă nu a fost înregistrată pe rolul instanței de fond anterior publicării lor în Monitorul Oficial. Dar, având în vedere că recurentul a formulat o astfel de critică, Curtea a răspuns acesteia în cele ce preced, examinând chestiunea respectării dreptului la un proces echitabil prin raportare la cele reținute de instanța supremă prin decizia civilă nr 12/2011.

În susținerea cererii de recurs, reclamantul a mai făcut referire și la dispozițiile art 504 cod procedură penală, criticând soluția primei instanței din această perspectivă.

În privința incidenței în cauză a dispozițiilor art 504 cod procedură penală, Curtea reține ca fiind legală și temeinică soluția tribunalului, în mod corect susținându-se inaplicabilitatea acestor prevederi legale în cauza de față.

Astfel, potrivit prevederilor art 504 cod procedură penală, legiuitorul recunoaște dreptul la despăgubiri persoanei care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și celui care, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate ori căruia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, inclusiv cel care a fost privat de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Textul de lege arată în concret în ce mod trebuie stabilită existența unei privări sau restrângeri de libertate nelegale și anume prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Dispozițiile art 505 cod procedură penală arată criteriile pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la stabilirea felului și a întinderii reparației, iar dispozițiile art 506 cod procedură penală reglementează condițiile de exercitare a acțiunii pentru repararea prejudiciului, în sensul că acțiunea poate fi introdusă de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504, hotărârea prin care se pronunță instanța fiind supusă doar recursului.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea constată că în mod corect s-a reținut de către prima instanță inaplicabilitatea în cauză a acestei posibilități de reparare care vizează un alt domeniu de aplicabilitate circumscris existenței unei condamnări penale (sau aplicării unei măsuri preventive pe nedrept), caz în care trebuie îndeplinită cerința situații premise și anume existența unei hotărâri de achitare, rămasă definitivă, moment de la care se calculează termenul de 18 luni pentru exercitarea acțiunii în pretenții, având ca obiect acordarea daunelor în vederea acoperirii prejudiciului suferit. Din această perspectivă, Curtea apreciază eronată interpretarea recurentului în sensul că a intervenit o hotărâre de achitare în sensul legii speciale( dispozițiile art 1 alin 2 neavând semnificația unei achitări ope legis, așa cum susține reclamantul), respectiv în sensul că . legii 221/2009 ar fi operat o derogare în ceea ce privește termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în daune ( care în concepția reclamantului este de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii 221/2009), în condițiile în care cele două norme legale( art 504 cod procedură civilă și respectiv art 5 din legea 221/2009) reprezintă două reglementări speciale, distincte, a căror domeniu de aplicabilitate nu interferează.

În partea finală a recursului, reclamantul face o . considerații cu privire la modalitatea de evaluare a daunelor morale. Față de cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia 1358/2010, în sensul că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului, Curtea constată că reclamantul nu mai este îndreptățit să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el personal și de tatăl său.

În susținerea cererii de recurs, reclamantul a mai învederat faptul că nu trebuia respinsă ca inadmisibilă acțiunea sub aspectul daunelor morale. Examinând considerentele sentinței atacate, Curtea apreciază că prima instanță a analizat de fapt fondul pretențiilor cu care a fost investită prin cererea de chemare în judecată, respingerea în această manieră a petitului relativ la daunele morale datorându-se declarării neconstituționale a dispozițiilor art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009, care constituia temeiul juridic invocat pentru obținerea acestor despăgubiri. Reținând că prima instanță a avut în vedere argumentul esențial care ar fi condus și într-o variantă și în cealaltă la respingerea acestui capăt de cerere, Curtea apreciază că nu s-a produs nicio vătămare reclamantului din perspectiva dispozițiilor art 6 din CEDO, ce consacră dreptul la un proces echitabil, din moment ce pretențiile sale au fost în mod corect analizate, astfel că nu se impune casarea sentinței din acest motiv.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant T. R. G. împotriva sentinței civile nr.170 din 21.12.2012 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 23.05.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.2

Tribunalul G. - I. N.

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Grăniţuire. Decizia nr. 916/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 142/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1777/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 911/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 733/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 916/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 160/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 767/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 927/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI