Partaj judiciar. Decizia nr. 1275/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1275/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-09-2014 în dosarul nr. 1275/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civila nr.1275
Ședința publică din 17.09.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. A. D.
Judecător - T. C. B.
Grefier - I. N. - C.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă Gârțu F. împotriva deciziei civile nr.2837R din 13.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Gârțu V. și intimații-intervenienți Gârțu P. V., L. I. C., L. M. F..
Cauza are ca obiect: partaj judiciar.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta-reclamantă Gârțu F., personal și asistată de avocat B. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 04.02.2014 emisă de Baroul București, aflată la fila 2 dosar, intimata-intervenientă L. M. F. personal și asistată de avocat, și intimații Gârțu P. V., L. I. C. reprezentați de avocat, lipsind intimatul-pârât Gârțu V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că, prin încheierea din 18.06.2014 s-a dispus eșalonarea cuantumului taxei judiciare de timbru datorată de petenta-recurentă Gârțu F., în 15 rate lunare egale, în cuantum de 127,22 lei fiecare, începând cu luna iunie 2014.
Totodată se referă împrejurarea că D.I.T.L.Sector 1 București, prin adresa nr._/29.07.204, depusă prin serviciul registratură, la 04.08.2014, a confirmat primirea adresei de debitare, pentru suma de 1908,23 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Recurenta-reclamantă Gârțu F., prin avocat, depune chitanța nr._ din 04.09.2014, în sumă de 1.500 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-reclamantă Gârțu F., prin avocat, solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei 2837/13.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, casarea hotărârii și, potrivit trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării, invocând greșita calificare a căii de atac, câtă vreme instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.
În cauză, raportat la valoarea totală a litigiului, de 396.060,20 lei, compusă din: 220.546 lei valoarea clădirii C, conform evaluării realizate prin raportul de expertiză construcții și 175.514 lei (echivalentul a 40.698 Euro), pentru cei 306 mp. teren supus partajului, se puteau promova atât calea de atac a apelului cât și cea a recursului. Arată că tribunalul, ca primă instanță de control judiciar a răpit părții o cale de atac prevăzută de lege, iar aceasta poate și trebuie să fie remediată tocmai prin admiterea recursului de către curtea de apel. Invocă dispozițiile art.282 C.pr.civ., art.282 ind.1 C.pr.civ.art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Un alt motiv de casare privește faptul că instanța nu a acordat ceea ce s-a cerut, prevăzut de art.304 pct.6 C.pr.civ. Astfel instanța a calificat cererea de ieșire din indiviziune, într-o cerere de atribuire în exclusivitate a imobilului teren, ignorând raportul de expertiză în care au fost făcute propuneri de lotizare. Însuși intimatul-pârât a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul de a se dispune ieșirea din indiviziune asupra imobilului.
Invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., arată că instanța de apel în mod greșit a validat concluzia instanței de fond conform căreia nu există indiviziune între părți cu privire la corpul C din clădire, câtă vreme accesiunea imobiliară operează în favoarea proprietarului terenului, iar instanța a recunoscut că terenul se află în coproprietatea părților.
Consideră că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și probelor administrate în cauză, nu au fost avute în vedere niciunul din argumentele expuse în precizările la recurs și concluziile scrise depuse, iar în cuprinsul hotărârii nu au fost consemnate susținerile orale ale apărătorului recurentei. A fost ignorată complet depoziția martorului V. I., care a arătat părțile, împreună cu copiii au ridicat, după 1989, celelalte corpuri de clădire; dar și a martorei P. E., care a arătat că știe de relația de concubinaj a părților și că i-a văzut pe aceștia lucrând la edificarea construcțiilor.
În mod greșit s-a reținut contribuția exclusivă a intimatului-pârât Gârțu V. la construirea corpului C de clădire, justificat de faptul că acesta a dispus de mijloace financiare furnizate de actuala sa soție, câtă vreme prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reținut că din anul 1993 clădirea a fost extinsă. Cum părțile se aflau într-o relație de concubinaj, au contribuit împreună la extinderea casei. Instanța nu a avut în vedere împrejurarea că intimatul-pârât s-a căsătorit abia în anul 2001, mult după începerea și finalizarea construcției.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru. Depune copia facturii nr.41/14.05.2014.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 23.07.2008, reclamanta Gârțu F. a chemat în judecată pe pârâtul Gârțu V., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că părțile au edificat ulterior divorțului, ajutați și de fiicele și ginerii lor, pe terenul proprietatea reclamantei în suprafață de 500 mp, o hală și încă o construcție în afară de cea existentă inițial și să constate că prin hotărâre definitivă și irevocabilă imobilul cumpărat în timpul căsătoriei i-a fost atribuit reclamantei.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara întregului imobil în temeiul sentinței civile nr. 6308/27.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar ulterior divorțului a continuat să conviețuiască cu pârâtul, edificând împreună și cu ajutorul copiilor și ginerilor lor încă două clădiri.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 728, 492-494 din Codul civil și ale Legii nr. 18/1991.
În susținerea acțiunii, au fost depuse înscrisuri în fotocopie (filele 7-17).
La data de 08.09.2008, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării, informității cererii și inadmisibilității celor două capete de cerere și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La data de 14.11.2008, numiții L. I. C., L. M. F. și Gârțu P. V. au formulat cerere de intervenție, prin care au solicitat în contradictoriu cu părțile inițiale ca instanța să constate că intervenienții au contribuit cu materiale și mâna de lucru la edificarea și îmbunătățirea unor construcții aflate pe terenul situat în București, ., sector 1, contribuție evaluate provizoriu la 6000 lei și să oblige părțile din proces la despăgubirea lor., cu cheltuieli de judecată.
În ședința publică din 14.11.2008, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție, a calificat primul capăt de cerere din acțiunea principală ca fiind ieșire din indiviziune asupra construcției edificate ulterior partajului dintre părți și a unit cu fondul excepția inadmisibilității capătului doi de cerere.
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat și administrat probele cu înscrisuri, testimonială și expertize tehnice.
Prin sentința civilă nr. 5398/27.03.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a fost respinsă excepția inadmisibilității precum și acțiunea și cererea de intervenție principală ca neîntemeiate.
Instanța de fond a reținut în considerente că reclamanta a solicitat prin capătul doi de cerere constatarea faptului că prin sentință civilă irevocabilă i-a fost atribuit în totalitate imobilul cumpărat în timpul căsătoriei, iar din cuprinsul motivelor indicate în susținerea cererii a rezultat că reclamanta a solicitat să se constate că este proprietară și asupra terenului aferent construcției atribuite prin sentința de partaj dintre părți, ceea ce înseamnă că obiectul cererii este diferit de cel asupra căruia instanța ce a pronunțat partajul a statuat și în consecință capătul doi de cerere este admisibil, neexistând niciun impediment în analizarea sa, motiv pentru care instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5281/20.07.1996 autentificat de notariatul de Stat Sector 7 București (filele 7-8), reclamanta și soțul său de la acea dată, pârâtul din prezenta cauză, au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției situate pe terenul din București, ., sector 7, formată din două camere, antreu, sală la parter și la subsol două camere, antreu, casa scării, terenul aferent construcției în suprafață de 500 mp trecând în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Prin sentința civilă nr. 6308/27.12.1988 a Judecătoriei Sectorului 1 București (filele 15-17), ca urmare a pronunțării divorțului dintre soți, construcția menționată a fost atribuită reclamantei din prezenta cauză.
Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată (fila 54), terenul situat în București, ., sector 1, în suprafață de 500 mp, a fost trecut în proprietatea pârâtului Gârțu V. și a reclamantei Gârțu F..
Analizând materialul probatoriu administrat în cauză, instanța a apreciat că primul capăt de cerere din acțiunea principală a fost neîntemeiat, având în vedere faptul că nu s-a putut reține participarea reclamantei la edificarea construcțiilor alăturate celei dobândite de părți în timpul căsătoriei.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de pârât (filele 73-95), din depozițiile martorilor audiați (filele 101-102) și din rapoartele de expertiză întocmite în cauză rezultă că cele două corpuri de clădire edificate ulterior pronunțării sentinței de divorț, au fost realizate prin contribuția exclusivă a pârâtului Gârțu V..
În consecință, dat fiind faptul că prin sentința de partaj construcția inițială a fost atribuită reclamantei, în privința celorlalte două corpuri de clădire, fiind edificate ulterior divorțului și prin contribuția exclusivă a pârâtului, instanța a reținut că nu a existat o stare de indiviziune și prin urmare nu s-a putut pronunța o ieșire din indiviziune asupra acelor construcții.
În acest sens, instanța a reținut că terenul pe care au fost ridicate construcțiile nu aparține în întregime reclamantei pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 492-494 din Codul civil privitoare la accesiunea imobiliară artificială și pentru ca astfel reclamanta să devină proprietară și asupra construcțiilor, întrucât potrivit certificatului de atestate a dreptului de proprietate privată amintit mai sus, terenul aparține ambelor părți.
În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere din acțiunea principală, instanța a apreciat, astfel cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată amintit mai sus și astfel cum s-a reținut și mai sus că terenul aferent construcțiilor se află în proprietatea ambelor părți.
În acest sens, instanța a reținut că părțile nu au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1979 decât dreptul de proprietate asupra construcției existente la acea dată, terenul trecând automat în proprietatea statului, iar ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate, abia în anul 1997 terenul a trecut în proprietatea foștilor soți, reclamantă și pârât.
În consecință nu s-a putut reține existența unui drept de proprietate exclusivă al reclamantei asupra terenului în suprafață de 500 mp în lipsa promovării unei acțiuni prin care trecerea acestei suprafețe de teren în proprietatea părților să fie anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pentru aceste motive, instanța a apreciat că și cel de al doilea capăt de cerere este neîntemeiat, prin sentința de partaj nerecunoscându-se dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra terenului în suprafață de 500 mp.
Instanța a reținut că nu a fost învestită cu ieșirea din indiviziune asupra acestui teren, părțile neformulând cereri în acest sens pe parcursul procesului, astfel încât conform principiului disponibilității nu poate statua cu privire la o astfel de ieșire din indiviziune.
Pentru aceste motive, constatând că ambele capete de cerere sunt neîntemeiate, întrucât nu există o stare de indiviziune asupra construcțiilor, iar terenul aferent acestora, cu excepția părții înstrăinate și a celei în privința căreia există litigii, se află în proprietatea ambelor părți, în temeiul art. 728 din Codul civil, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de intervenție principală, instanța a reținut că din probele administrate a rezultat că intervenienții au efectuat anumite lucrări la imobilul din . martorului audiat – fila 102), însă nu au depus la dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte costul efectiv al materialelor și al manoperei, deși aveau sarcina probei potrivit art. 1169 din Codul civil.
În aceste condiții, neputându-se stabili cu certitudine cuantumul sumelor pe care eventual părțile inițiale ar trebui să o returneze intervenienților, prejudiciul adus intervenienților nu poate fi considerat cert, condiție indispensabilă pentru admiterea unei astfel de cereri, instanța a apreciat cererea de intervenție principală ca fiind neîntemeiată, urmând ca, reținând inaplicabilitatea art. 992 din Codul civil, să respingă cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanta și intervenienții.
Prin recursul declarat de reclamantă este criticată hotărârea primei instanțe, arătându-se că au fost ignorate prevederile Legii nr. 18/1991 care a statuat în sensul că toate terenurile din intravilan deținute de stat prin aplicarea art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 vor reveni proprietarilor de drept, astfel că în mod greșit a fost respinsă cererea de ieșire din indiviziune, cu toate că pentru terenul în suprafață de 500 mp. există titlu de proprietate emis de Prefectura Municipiului București.
Că instanța de fond nu a analizat temeinic materialul probator al cauzei din care rezultă că reclamanta și intervenienții au participat cu muncă și bani la edificarea corpurilor de clădire B și C.
Prin recursul declarat de intervenienți se susține că deși din probatoriul administrat în cauză rezultă contribuția intervenienților la edificarea imobilului în litigiu, totuși instanța de fond dispune în final respingerea cererii de intervenție ca neîntemeiată, cererea având ca obiect obligarea reclamantei și a pârâtului la plata sumei de 6.000 lei.
Prin decizia civilă nr.2837 R/13.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ambele recursuri ca nefondate.
S-a reținut de către tribunal că a apreciat corect prima instanță că potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5281/20.07.1979 la Notariatul de Stat Sector 7, reclamanta și pârâtul au dobândit în proprietate o construcție formată din două camere, situată în ., în timp ce terenul în suprafață de 500 mp. pe care se află această construcție a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 alin. 2 din legea nr. 58/1974. Reclamantei recurente i-a fost atribuită această construcție în cadrul procesului de divorț și partaj de bunuri comune, finalizat prin pronunțarea în acest sens a sentinței civile nr. 6308/1988 de către Judecătoria sectorului 1 București, iar ulterior reclamanta și pârâtul au dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 500 mp. situat în ., sector 1, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată emis de Prefectura Municipiului București în anul 1997 pe baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.
Pe de altă parte rezultă din actele aflate la dosar că ulterior în proprietatea celor doi a rămas doar suprafața de teren de 306,09 mp. întrucât Gârțu V. și Gârțu F. au vândut către Societatea Comercială „Rift” SRL o suprafață de teren de 136,64 mp. și construcția reprezentând garaj din imobilul situat în ., sector 1, compus din teren în suprafață de 500 mp., potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat de BNP sub nr. 5294/15.12.2003.
Așa după cum rezultă din actele existente la dosar reclamanta nu este proprietară exclusivă în privința suprafeței de teren rămasă după vânzare, respectiv de 306,09 mp., aspect reținut în mod corect în considerente de către instanța de fond, ci ambii foști soți sunt proprietari asupra terenului mai sus menționat după cum atestă certificatul emis de Prefectura Municipiului București.
S-a apreciat totodată că prima instanță a reținut în mod just în sentința recurată și faptul că prin sentința dată în procesul de divorț și partaj s-a atribuit numitei Gârțu F. doar construcția formată din 2 camere, neputându-i-se atribui și terenul pe care se afla situată construcția de vreme ce acest teren trecuse anterior în proprietatea statului în anul 1979, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
S-a solicitat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată ca instanța să constate că aceasta, împreună cu intervenienții și pârâtul au edificat pe teren și alte construcții în afara celei existente inițial și care fusese achiziționată în perioada căsătoriei soților Gârțu.
Instanța de fond a reținut corect în considerente faptul că nu sunt incidente în cauză prev. art. 492 – 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială, așa încât reclamanta să devină automat proprietara acestor construcții de vreme ce terenul pe care sunt edificate nu constituie proprietatea exclusivă a recurentei ci reprezintă proprietatea comună a foștilor soți Gârțu.
Prima instanță a analizat temeinic probatoriile aflate la dosar, constând în înscrisuri, martori și expertize tehnice, astfel că în raport de aceste dovezi a reținut în mod just contribuția exclusivă a pârâtului la edificarea celor două corpuri de clădire pe teren, ulterior pronunțării hotărârii de divorț, sub acest aspect intimatul dispunând de mijloace materiale necesare pentru realizarea investițiilor, sens în care a fost ajutat (și) financiar atât de către actuala soție care a înstrăinat un apartament proprietate personală cât și de unchiul său care locuiește în imobil.
Or, în aceste circumstanțe nu s-a putut reține de instanță existența unei stări de indiviziune în privința construcțiilor edificate pe teren ulterior pronunțării divorțului dintre reclamantă și pârât.
Referitor la cererea de intervenție principală, soluția adoptată de prima instanță în sensul respingerii acesteia este justă, întrucât intervenienții nu au prezentat înscrisuri din care să rezulte contravaloarea materialelor folosite la construcția respectivă și a manoperei, situație în care nu au putut fi cuantificate sumele ce li s-ar cuveni intervenienților, ori în procesul civil sarcina probei incumbă celui care face o solicitare, așa după cum impun disp. art. 1169 C. civ.
Împotriva deciziei civile pronunțate de tribunal a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.1, pct. 6, pct. 9 si pct. 10 C.pr.civ., reclamanta Gârțu F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și în baza dispozițiilor art. 312 din Vechiul Cod de procedura civilă, solicitând casarea hotărârii recurate, cu transmiterea dosarului către aceeași instanță în vederea rejudecării cauzei, având în vedere următoarele motive:
Instanța de judecată care a pronunțat decizia civilă nr.2837/13.11.2013 nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 Cod de procedură civilă.)
Recurenta – reclamantă solicită să se observe faptul că, având în vedere valoarea totală a litigiului de 396.060,20 RON, compusă din:
- 220.546 RON valoarea clădirii C supusă partajului conform evaluării realizate în cadrul dosarului (a se vedea fila 132 - verso din dosarul de fond. pag. 4 din Raportul de expertiză tehnică - specialitatea construcții) și
- 40.698 EUR (175.514,20 RON la cursul BNR de la data întocmirii Raportului de expertiză) cei 306 mp - imobilul teren supus partajului, evaluat prin Raportul de expertiză tehnică, specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, fila 208 din dosarul de fond, respectiv pagina 5 din Raport.
În cadrul acestui dosar se puteau promova împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, atât calea de atac a apelului cât și calea de atac a recursului și nu doar calea de atac a recursului.
Potrivit dispozițiilor art. 282 din Vechiul Cod de Procedură Civilă ..Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile dale în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. "
Totodată, conform prevederilor art. 2821 din Vechiul Cod de Procedură Civilă „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști (...)"
per a contrario, litigiul dedus judecății, având o valoare mai mare de 100.000 lei, trebuia să fie supus atât căii de atac a apelului cât și căii de atac a recursului.
Or, având în vedere faptul că:
- obiectul prezentului litigiu în reprezintă partajul părților implicate în proces, respectiv o cerere de chemare în judecată evaluabilă în bani;
- având în vedere faptul că valoarea litigiului se ridică la suma menționată, hotărârea instanței de fond putea și trebuia să fie atacată mai întâi cu apel, în fața Tribunalului București, iar nu cu recurs.
Față de această situație, judecând recursul, Tribunalul București a încălcat normele de competență raportat la prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară („Apelurile se judecă in complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet formal din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.").
Astfel, Tribunalul București a pronunțat o hotărâre nelegală. D. fiind că recurenta - reclamantă invocă greșita calificare a căii de atac soluționate de Tribunalul București, calea de atac a recursului este admisibilă, revenind Curții de Apel București obligația de control judiciar.
Astfel cum a fost statuat în jurisprudență, chiar dacă recurenta - reclamantă nu a invocat necesitatea recalificării căii de atac în fața tribunalului, judecătorii cauzei trebuiau să verifice acest aspect. „Chiar dacă recurenta nu a solicitat ea însăși recalificarea căii de atac. Curtea apreciază că o asemenea analiză trebuia efectuată de către judecătorii cauzei, având în vedere dispozițiile art. 84 Cod de procedură civilă care stabilesc că cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită și îndatorirea de a se respecta cerințele art. 6 din CEDO referitoare la procesul echitabil care se răsfrâng, în ceea ce privește calitatea legii, în cerințele ca aceasta să fie accesibilă și previzibilă (din punctul de vedere, în speța, al căilor de atac pe care partea este îndrituită a le exercita)."
Exercitarea căilor de atac trebuie să se facă în conformitate cu legea. Or, exercitarea căilor de atac este un drept conferit nu numai de Codul de procedură civilă, dar și de Constituție, care prevede la art. 129 faptul că „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. "
Calificarea greșită a unei căi de alac nu poate duce la înlăturarea dreptului recurentei – reclamante de a exercita toate mijloacele procesuale prevăzute de lege pentru a obține protecția drepturilor sale, cu respectarea dispozițiilor legale de procedură specifice fiecărei căi de atac. Privarea reclamantei de o cale de atac conferită de lege ar duce la încălcarea dreptului său de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului si ar reprezenta o discriminare prin faptul că în cauze similare alți subiecți de drept beneficiază de trei grade de jurisdicție.
Acesta este și punctul de vedere al Procurorului lui General care, promovând recurs în interesul legii referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte, argumenta:
„Astfel, dacă prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească susceptibilă a fi atacată cu apel, iar tribunalul, calificând în mod greșit calea de atac ca fiind recurs, a pronunțat în complet de trei judecători, o hotărâre irevocabilă, partea poate exercita recurs împotriva acesteia.
Aceeași soluție se impune si în situația în care prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată cu apel, însă, în mod eronat menționează în dispozitiv calea de atac a recursului pe care partea o exercită, învestind în acest sens tribunalul care o soluționează ca atare. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar, în exercițiul rolului activ, făcând aplicarea dispozițiilor art. 84 din codul de procedură civilă trebuia să dea calificarea exactă a căii de atac, în funcție de prevederile legii, în ambele cazuri, tribunalul, ca primă instanță de control judiciar, a răpit părții o cale de atac prevăzută de lege, iar această greșeală poate si trebuie să fie remediată tocmai prin admiterea recursului de către curtea de apel. "
De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție a fost de aceeași părere, aceasta respingând recursul în interesul legii prin Decizia nr. 14/16.03.2009, considerând că dispozițiile în materie sunt deja suficient de clare și nu comportă alte interpretări decât aceea susținută corect de către Procurorul General. În același sens, Înalta Curte a apreciat prin aceeași Decizie faptul nu sunt suficiente soluții contrare pronunțate de instanțe cu privire la acest subiect, astfel încât să se impună tranșarea diferențelor de opinie.
Față de cele mai sus evocate, având în vedere faptul că, în speță, Tribunalul București, Secția a IlI-a Civilă trebuia să soluționeze calea de atac a apelului, iar nu pe cea a recursului și având în vedere că decizia pronunțată de această instanță a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale de alcătuire a instanței, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1 coroborat cu art. 312 alin. (3) din Vechiul Cod de Procedură Civilă, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului pe care l-a formulat, casarea deciziei recurate și transmiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare.
Instanța nu a acordat ceea ce s-a cerut (304 pct. 6 Cod de procedură civilă).
Instanța de fond a recalificat cererea reclamantei de ieșire din indiviziune într-o cerere de atribuire în exclusivitate a imobilului teren situat în București, ., sector 1, deși obiectul dosarului îl constituie cererea de partaj. Aceeași soluție a fost menținută în mod eronat si de către instanța de apel. Obiectul prezentului dosar îl constituie ieșirea reclamantei din indiviziune față de intimatul – pârât Gârțu V.. Masa partajabilă este compusă din corp clădire C și teren de 306 mp situate în București, ., sector 1.
In ceea ce privește imobilul teren, recurenta – reclamantă susține că a solicitat, ca și în cazul corpului de clădire C, ca instanța să se pronunțe asupra ieșirii sale din indiviziune față de intimatul - pârât Gârțu V.. Însăși instanța de fond a calificat obiectul dosarului ca fiind partaj.
Mai mult decât atât în cadrul expertizei tehnice specialitatea construcții cât și în cadrul expertizei topografice, obiectivele au fost stabilite în sensul identificării imobilelor și propunerii de lotizare.
Niciuna dintre instanțe, nici instanța de fond, nici instanța de apel, nu au ținut seama de Raportul de expertiză tehnică judiciară evaluatorie întocmită de către expert P. E. prin care s-au propus si variante de lotizare a terenului de partajat (filele 204 - 215 din dosarul de fond) și Obiecțiunile la expertiză formulate de recurenta - reclamantă (fila 219 din dosar).
Din formulările utilizate de avocatul care a asistat-o la fond se putea conchide că reclamanta solicită partajarea imobilelor și că își construiește apărarea în sensul acordării unei cote mai mari reclamantei, printr-o interpretare a legii care să îi fie favorabilă, însă că lasă la aprecierea instanței acest aspect, admițând posibilitatea mai multor variante de lotizare, din care instanța să o pronunțe pe cea în conformitate cu legea și cu probele administrate în dosar.
Totodată, cererea de ajutor public judiciar pe care a formulat-o reclamanta în prezenta cauză (filele 221- 233) a fost timbrată la valoare, parțial, raportându-se la o suprafață de teren ce i s-ar cuveni de 175 mp. Astfel, se poate observa că cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată la valoarea de 500 mp, pentru a fi atribuită reclamantei in exclusivitate, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Din contră, reclamanta a înțeles să timbreze la o valoare mai mică, pe care a considerat-o că i s-ar cuveni, în urma partajului.
Având în vedere că nu a fost analizată cererea de partaj, ci o cerere de atribuire în exclusivitate a unui imobil, conform art. 312 alin. (3) din Vechiul Cod de Procedură Civilă, se impune casarea hotărârii recurate și transmiterea dosarului la instanța inferioară spre rejudecare.
În al treilea rând, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).
Instanța de apel în mod greșit a validat concluzia instanței de fond conform căreia nu exista indiviziune între părți cu privire la corpul C clădire. Astfel accesiunea imobiliară operează în favoarea proprietarul terenului. Or,- instanța însăși recunoaște faptul că terenul se află în coproprietatea părților. Ceea ce înseamnă, conform acestui principiu, faptul că imobilul C este și proprietatea recurentei - reclamante. Mai mult decât atât, construcția noua, respectiv corpul C (format dintr-o singură clădire astfel cum rezultă din Raportul de expertiză în construcții, iar nu din două astfel așa cum în mod greșit au reținut cele două instanțe - dovadă a faptului că niciuna dintre ele nu s-a aplecat în mod temeinic spre analiza dosarului) reprezintă de fapt o extindere a imobilului proprietatea recurentei – reclamante.
Față de această situație, instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 - 494 din Vechiul Cod civil, atunci când a conchis faptul că se află în proprietatea exclusivă a intimatului - pârât clădirea corp C.
Susține, de asemenea, recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și probelor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricini (art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă).
Asemenea instanței de fond, instanța de apel a ignorat:
- precizările la recurs si concluziile scrise depuse la dosarul cauzei. Niciunul dintre argumentele expuse în aceste documente nu sunt reținute în hotărârea pronunțată de către instanță. Mai mult decât atât, concluziile orale puse de către apărătorul reclamantei la termenul din data de 13.11.2013 nu au fost consemnate în hotărâre. Din contră s-au reținut doar câteva susțineri din Recursul inițial formulat.
- depoziția martorului V. losif în care s-a arătat faptul că știe „că părțile împreună cu copiii au ridicat celelalte corpuri de clădire. Știu că acele corpuri au fost ridicate după revoluție " (fila 253 din dosarul de fond);
- depoziția martorei P. E. (fila 254 din dosarul de fond) care a afirmat faptul că știe care era relația părților de concubinaj și că i-a văzut pe aceștia lucrând împreună la construcții.
- faptul că în 2001, când s-a mutat vecina părților P. E., corpul C de clădire era deja ridicat de către recurenta – reclamantă și intimatul pârât. Astfel, faptul că numitul Gârțu V. s-a căsătorit ulterior, nu a avut nicio înrâurire asupra acestei construcții. Construcția a fost ridicată cu recurenta - reclamantă, în timp ce părțile conviețuiau, iar nu cu soția sa ulterioară.
- concluziile Raportului de expertiză în construcții întocmit de expert P. D. N. în care s-a consemnat cu referire la corpul C de clădire „cu începere din anul 1993 clădirea a fost extinsă la nivelul parterului, prin conexarea spre nord a unor încăperi, urmată de supraetajarea parterului atât deasupra încăperilor 10, 11, 12 și 13 cât și deasupra încăperilor de la parter" (pag. 2 din Raportul de expertiză tehnică în construcții). La acel moment si până în anul 2001, recurenta - reclamantă fost într-o relație de concubinaj cu intimatul - pârât, contribuind împreună la extinderea casei.
- dovezile si argumentele aduse prin care recurenta - reclamantă demontat materialul probator pe care s-a întemeiat în mod eronat instanța de fond.
In mod greșit s-a reținut contribuția exclusivă a intimatului - pârât Gârțu V. la construirea corpului C de clădire justificat de faptul că acesta a dispus de mijloace financiare furnizate de unchiul și soția sa actuală.
S-a ignorat caracterul mincinos al depoziției martorului C. care se poate observa din faptul că afirmațiile sale sunt contrazise de probe. Cele două fiice ale părților au fost încredințate recurentei - reclamante, iar nu intimatului - pârât (filele 12 - 14 din dosarul de fond). Deși vecinii părților au arătat faptul că au efectuat lucrările de construcții împreună, dl. C., care nu a locuit nici cu aceștia și nici pe . aceste lucrări au fost efectuate exclusiv de către intimatul - pârât. Mai mult decât atât, martorul C. afirmă faptul că lucrările de construcție au început în anul 1975, deși imobilul a fost cumpărat de către noi în anul 1979 (filele 7-8 din dosarul de fond).
- neveridicitatea documentelor justificative a cheltuielilor pretins efectuate de intimatul - pârât.
Susține recurenta – reclamantă că a arătat, fără ca instanța să facă vreo referire la acest aspect, faptul că la filele 74 - 76 din dosarul de fond sunt depuse chitanțe care nu conțin informații nici cu privire la emitent/furnizor, nici cu privire la beneficiar.
De asemenea, la filele 77 - 87 din dosarul de fond sunt depuse chitanțe în care nu se menționează de la cine au fost încasați banii pentru care s-au emis chitanțele.
- necesitatea efectuării unei expertize pe baza documentelor justificative depuse de intimatul – pârât.
Instanța de fond nu putea decide pe baza acestor documente si fără a dispune efectuarea unei expertize tehnice în construcții faptul că intimatul - pârât este proprietar exclusiv asupra corpului C.
- documentele justificative depuse de către recurenta – reclamantă prin care dovedesc contribuția acesteia la construirea corpului de clădire C și imposibilitatea depunerii unor înscrisuri suplimentare având în vedere relațiile de concubinaj dintre părți de la momentul construirii corpului C.
Din documentele depuse la dosar în calea apelului șl la care tribunalul nu a făcut deloc referire, reiese faptul că recurenta – reclamantă a contribuit la achiziționarea de materiale de construcții în vederea edificării corpului C construcție. Totodată, nu a fost reținută relația dintre părți și nepreconstiturea de probe. Fiind o familie părțile s-au comportat la momentul respectiv în consecință.
Contractele de închiriere a spațiilor din imobilul situat pe ., pe care recurenta – reclamantă și intimatul - pârât le-au închiriat în perioada în care erau în relații bune, banii astfel obținuți fiind utilizați pentru finalizarea construcției corp C.
- Contractul de vânzare - cumpărare, autentificat la data de 15.12.2003 de către BNP M. E. (fila 53 din dosarul de fond). Prin acest contract, încheiat în perioada de concubinaj, recurenta – reclamantă a vândut împreună garajul pe care l-a edificat în aceeași modalitate ca și construcția C.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 84, art. 282, art. 2821, art. 301, art. 304 pct. 1, pct. 6, pct. 9 și pct. 10, art. 312, art. 54 alin. (2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, art. 129 din Constituția României, 492 - 494 din Vechiul Cod civil.
În temeiul dispozițiilor art. 274 din Vechiul Cod de procedură civilă recurentul – reclamant solicită obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Reclamanta a învestit instanțele de judecată cu o cerere prin care a solicitat, potrivit propriilor susțineri din cererea de chemare în judecată, să se constate că a dobândit un drept de proprietate împreună cu pârâtul asupra construcției (corp C) adăugate la imobilul ce fusese dobândit în timpul căsătoriei cu acesta și să se dispună ieșirea din indiviziune.
Prin expertiza tehnică imobiliară realizată în fața primei instanțe de expert P. D. N. corpul de construcție cu privire la care au fost formulate pretențiile reclamantei a fost evaluat la suma de 220.546 lei.
Mai mult, reclamanta a susținut pe parcursul judecății în fața primei instanțe că asupra terenului de 306 mp, alcătuit, potrivit expertizei topografice efectuate de expert P. E. (fila 208 dosar judecătorie) din 255 mp teren situat sub construcții și 51 mp curte liberă, a dobândit dreptul de proprietate, ca urmare a împrejurării că i-a fost atribuit în urma partajului imobilul construcție ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5281/1979. Terenul a fost evaluat, prin aceeași expertiză, la suma de_ euro.
Prin raportare la valorile menționate, Curtea constată că în cauză nu își găsesc aplicarea dispozițiile 2821 C.pr.civ., potrivit cu care nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și comercială..”
Hotărârea prin care prima instanță a soluționat cererea de ieșire din indiviziune era supusă apelului la instanța imediat următoare, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. 1 C.pr.civ., conform cu care hotărârile date în primă instanță sunt supuse apelului la tribunal și nu recursului, cererea nefiind una dintre cele enumerate la art. 2821 C.pr.civ., prin raportare la valoarea obiectului acesteia.
Or, trebuie observat că potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
În aceste condiții, soluționarea căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, pentru care lege prevedea posibilitatea atacării cu apel, într-un complet format din trei judecători, cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate, atrage incidența motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ., referitor la greșita compunere a instanței.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 3 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 1 C.pr.civ., îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru judecarea căii de atac a apelului în complet legal constituit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă GÂRȚU F., împotriva deciziei civile nr.2837 R/13.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât GÂRȚU V. și cu intimații – intervenienți GÂRȚU P. V., L. I. C. și L. M. F..
Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
N. C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./23.09.2014
TB-S.3 – M.P.; C.T.
Jud.S.1 – A.N.
| ← Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Sentința nr.... | Expropriere. Decizia nr. 315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
