Revendicare imobiliară. Decizia nr. 121/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 121/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-02-2016 în dosarul nr. 121/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.121A
Ședința publică de la 22 februarie 2016
Curtea compusă din
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol se află pronunțare asupra cererilor de apel formulate de apelantul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. București și apelantul reclamant, P. N. C. M. împotriva sentinței civile nr. 1698/17.12.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți A. R., I. de Etnologie și F., S. R. prin M. Justiției și . SA, având ca obiect: revendicare imobiliară, îmbogățire fără justă cauză.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 1.02.2016 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 15.02.2016 și apoi la data de 22.02.2016
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față:
P. cererea înregistrată la 13.02.2012, reclamantul P. N. C. M. a chemat în judecată pe pârâții A. R., S. R. P. M. Finanțelor P., I. de E. și F., S. R. prin M. Justiției și . SA, solicitând obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 25, sector 1, compus din teren și construcții (denumit în continuare imobilul),.A evaluat imobilul, în vederea stabilirii competenței”, la suma de 510.000 lei;
Plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului situat în București, .. 25, sector 1, pe perioada 01.01.2007 – până la data pronunțării hotărârii, la o valoare de piață care se va stabili pe bază de expertiză corespunzător contribuției la producerea prejudiciului. A evaluat pretenția strict în vederea stabilirii competenței” la suma de 50.000 lei;
Plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului constând în taxe de timbru și onorarii avocațiale.
În argumentarea acestei cereri, reclamantul a susținut următoarele aspecte de fapt și de drept:
Reclamantul este moștenitorul fostei proprietare a imobilului revendicat,Adine Woroniecke,vânzătoare către stat conform Contractului Autentificat cu nr._/1940.
Acest contract a fost desființat în mod irevocabil astfel că, în prezent, pârâții ocupă imobilul teren și construcții teren și construcții fără a avea vreun titlu.
Referitor la lipsa de folosință pretinsă, arată reclamantul că i-a notificat pe pârâții pentru eliberarea imobilului, moment de la care aceștia îl ocupă abuziv, creând un prejudiciu reclamantului, sentința nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București rămânând irevocabilă în privința desființării contractului încheiat în 1940.
La cerere, reclamantul a atașat acte probatorii.
La data de 7.11.2012, pârâta A. R. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență, în apărare, că imobilul revendicat face parte din domeniul public al statului, pârâta având doar un drept de administrare asupra lui.
A invocat și excepția lipsei de calitate procesual pasivă în ceea ce o privește, cu motivarea că în imobil a funcționat încă din anul 1957 I. de E. și F. care ulterior desființării contractului de vânzare – cumpărare încheiat în 1940 în favoarea statului, a întreprins demersuri pentru eliberarea acestuia.
Pe aspectul lipsei de folosință, pârâta susține în esență, că nu are o culpă în ceea ce privește folosința, aceasta având la bază acte normative.
La 6.11.2012, pârâta RADET București a formulat întâmpinare prin care, în apărare a invocat netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității sale procesual pasive, întrucât nu deține rețea termică secundară,în curtea imobilului revendicat și nici alte construcții.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, neexistând elemente care să justifice răspunderea și în ceea ce privește terenul, nu deține construcții edificate pe acesta.
La 8 noiembrie 2012, reclamantul a formulat o modificare respectiv completare a cererii de chemare în judecată în privința cadrului procesual, arătând că renunță la judecată față de RADET București, însă înțelege să cheme în judecată pe pârâtul . SA, solicitând față de acesta să ridice construcțiile neautorizate aflate pe proprietatea reclamantului, constând în două posturi „TRAFO”. În măsura în care se va respinge această cerere, pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie construcțiile ocupate fără drept, aflate pe terenul proprietatea reclamantului.
La plata de despăgubiri, constând în lipsa de folosință a terenului ocupat de către posturile TRAFO, începând cu data de 01.01.2007 până la pronunțarea hotărârii.
Cele două construcții realizate nu au acordul proprietarului și nu au autorizațiile legale necesare edificării, motiv pentru care se impune ridicarea lor de către pârâtă.
În măsura în care se va aprecia că cererea de ridicare a acestor construcții este neîntemeiată a solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamantului, în calitate de proprietar al terenului.
Exercitând fără drept prerogativele dreptului de proprietate al altuia, această pârâtă a săvârșit un fapt ilicit și s-a îmbogățit fără justă cauză în dauna lor.
De aceea a solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință.
Totodată a precizat reclamantul că revendicarea este îndreptată în contra Statului R., Academiei Române și Institutului de E. și F..
La 23.01.2015, pârâtul S. R. a depus la dosar note de ședință prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, motivată de împrejurarea că în ceea ce privește problema contractului încheiat în anul 1940, M. Justiției a avut calitate de reprezentant al Statului R. și în dosarul în care a fost desființat acest contract .
De asemenea, Municipiul București a depus note de ședință prin care a arătat că notificarea formulată conform Legii 10/2001, cu privire la acest imobil, nu a respectat termenul legal de depunere și a înțeles să invoce inadmisibilitatea acțiunii de revendicare în raport de existența Legii 10/2001.
A mai invocat prescripția dreptului la acțiune în raport de perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință, netimbrarea cererii, lipsa de calitate procesuală pasivă a Municipiului București, câtă vreme bunul face parte din domeniul public al statului.
La 25.01.2013, și pârâtul E. Distribuție M. SA a formulat întâmpinare, invocându-și lipsa de calitate procesuală pasivă, motivând că acea construcție pe care reclamantul a revendicat-o la adresa din litigiu, nu figurează în evidențele sale.
Reclamantul a solicitat și citarea în cauză a Ministerului Justiției ca reprezentant al Statului R., depunând și sentința civilă nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București definitivă și irevocabilă.
Acesta a formulat întâmpinare arătând că față de art. 2 al. 2 lit. c din HG 34/2009 nu intră în atribuțiile sale reprezentarea Statului R..
După administrarea probelor, reclamantul a mai depus la dosar o precizare a pretențiilor reprezentând lipsa de folosință cât și a părților de la care se solicită, defalcat pentru imobilele pe care a considerat că acesta le ocupă.
P. sentința civilă nr.1698/17.12.2014 Tribunalul București Secția a III a Civilă a admis în parte acțiunea în sensul că a admis cererea de revendicare față de pârâtul S. R. prin M.F.P., pe care îl obligă să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie, imobil situat în ..25, sector 1 București, compus din teren în suprafață totală de 1223 mp, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de către expertul Borundel M. - O. - A. și construcții cu o suprafață desfășurată de 2323, 5 mp; a respins cererea de revendicare față de pârâții A. R., I. de E. și F., M. Justiției și E. Distribuție M. SA; a respins în tot capătul de cerere privind lipsa de folosință și cererea în obligație de a face formulată față de . SA; a suplimentat onorariul pentru expertiza topo cu 500 lei pe care reclamantul îi va achita în termen de 15 zile de la pronunțarea hotărârii, a dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 lei taxa timbru achitată în plus.
Pentru a se pronunța în acest mod, prima instanță a reținut, în esență, ca singurul parat din cauza, față de care reclamantul poate emite pretenții în ceea ce privește revendicarea, este S. R. prin reprezentantul MFP iar nu prin M. Justiției, împrejurarea că acesta din urma a fost partea față de care s-a pronunțat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, in anul 1940, neavând relevanță în cauza de față pe aspectul revendicării imobiliare.
Față de pârâtul S. R. prin MFP, acțiunea de revendicare apare întemeiata, reclamantul făcând dovada calității sale de proprietar al bunului revendicat, intrat în patrimoniul său prin moștenire, în baza certificatului de moștenitor de pe urma A. Woroniecke, fosta proprietara, aspect ce rezulta din probele cauzei, inclusiv din cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarul în care s-a pronunțat rezoluțiuna contractului de vânzare – cumpărare în baza căruia imobilul fusese preluat in proprietate de către Stat.
In ceea ce privește lipsa de folosința, s-a avut în vedere pe de o parte faptul ca hotărârea privind desființarea contractului prin care S. a intrat in posesia imobilului a rămas irevocabila în anul 2011 prin decizia C. 743/2011, în vreme ce acțiunea a fost introdusă în februarie 2012 pe rolul instanței si nu se poate retine o folosința abuziva din partea pârâților de natura a justifica pretenția reclamantului privind lipsa de folosința, pe care, oricum ar fi fost îndreptățit a o pretinde cel mult pentru o perioada de 3 ani înainte de promovarea acțiunii.
De altfel, singurul deținător dintre pârâții al spatiilor de la adresa din litigiu, I. a si eliberat acest spațiu, înca din oct. 2013 în baza demersurilor si aprobarii Biroului Prezidiului Academiei Romane din 5.03.2012, la mai putin de o luna de la momentul introducerii cererii de fata, pe rolul Tribunalului, neexistând împrejurări sau dovezi de natura a determina o concluzie în sensul dorit de către reclamant, privind o eventuala folosința abuziva a bunului după rămânerea irevocabila a sentinței prin care a fost desființat titlul statului asupra imobilului in care a funcționat I. de E. și F. aflat in subordinea Academiei Romane și ca atare această pretenție a fost respinsă în totalitate.
Obligația de a face formulata față de E., având în vedere cele deja stabilite privind faptul ca acesta nu deține postul trafo de pe teren, a fost respinsă.
La data de 30.04.2015 Tribunalul București Secția a III a Civilă a pronunțat sentința civilă nr.562 prin care a fost completat dispozitivul sentinței civile nr.1698/2014 în sensul că a fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată și a fost obligat pârâtul S. R. să achite cheltuieli de judecată în cuantum de 12.221 lei.
Împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în cauză au formulat apel în termen legal reclamantul P. N. C. M. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., criticând-o pentru nelegalitate.
Reclamantul P. N. C. M. a formulat următoarele motive de apel:
Într-un prim motiv de apel apelantul reclamant susține că, urmare a admiterii cererii de revendicare față de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., se impunea și obligarea acestuia la plata contravalorii pentru lipsa de folosință și de asemenea, în limita folosirii imobilului, pârâții A. R. și I. de E. și F. datorează lipsă de folosință.
Astfel, se arată că prin notificările transmise la datele 53/19.01.2007, 509/18.10.2006, 2183/18.12.2006 s-a comunicat pârâților M. Justiției și A. R. hotărârea de rezoluțiune. începând cu data de la care s-a solicitat să se ia act de rezoluțiune, iar pârâții ocupă fără drept imobilul altuia în deplină cunoștință de cauză, sau, în orice caz pe riscul lor, cauzându-i proprietarului un prejudiciu echivalent cu lipsa de folosință a imobilului.
Deținerea ilegala este imputabila pârâților, aceștia având cunoștință de rezoluțiunea contractului, care le-a fost notificată, culpa de a nu fi achiesat la pretenție prezumându-se prin simplul fapt că au pierdut procesul. Fiind pe deplin conștienți de consecințele juridice ale păstrării posesiei și folosirii imobilului în aceste condiții, fapta lor este una ilicită și atrage răspunderea delictuală.
Toate condițiile răspunderii delictuale sunt îndeplinite. Fapta ilicită constă în aceea că se ocupă fără drept proprietatea altuia. Vinovăția rezultă din aceea că pârâții au fost notificați în legătură cu rezoluțiunea titlului statului, în temeiul căruia posedă sau dețin. Împrejurarea că nu au luat act de această rezoluțiune nu poate fi imputabilă proprietarului, câtă vreme ulterior s-a constatat că rezoluțiunea a operat în temeiul pactului comisoriu. Păstrarea posesiei imobilului în aceste condiții se realizează cu conștiința faptului că îI vor prejudicia pe altul, ceea ce înseamnă: intenție fie culpă în raport cu prejudiciul suferit de către rec/amant. În orice caz, pârâții și-au asumat riscul de a cauza altuia un prejudiciu, ceea ce exclude buna lor credință.
Tribunalul a apreciat că hotărârea privind desființarea contractului prin care S. a intrat în posesia imobilului a rămas irevocabilă abia în anul 2011 (9 iunie, n.n.), iar acțiunea a fost introdusă în februarie 2012.
Argumentul trebuie înlăturat întrucât contractul care justifica un titlu aparent pentru S. R. nu s-a desființat în iunie 2011. ci în anul 2007. Acțiunea finalizată prin hotărârea pronunțată în recurs la data 09.06.2011 a fost una în constatarea rezoluțiunei și nu în rezoluțiune, așadar ea atestă că rezoluțiunea avusese deja loc la data promovării acțiunii, urmare a pactului comisoriu invocat de către reclamant. Pactul comisoriu a produs efecte retroactive, ca orice rezoluțiune, însă în orice caz, acest lucru poate fi susținut de la expirarea termenului de 20 de zile de la data celei de-a doua somații de plată.
Deși notificat în repetate rânduri, inclusiv după 2011, M.F.P. nu a predat imobilul și nici măcar nu a răspuns notificării. Din 2011 și până în 2015 au trecut aproape 5 ani și imobilul nu a fost predat, prin urmare prejudiciul este departe de a fi unul neglijabil, cum probabil speculează instanța.
Apoi, tribunalul a apreciat că, oricum, lipsa de folosință nu putea fi pretinsă dincolo de 3 ani anterior cererii de chemare în judecată. Chestiunea este analizată ca fiind una de fond, nefiind admisă vreo excepție a prescripției; așa stând lucrurile o astfel de apărare de fond apare ca nelegală, întrucât legea nu limitează în vreun fel lipsa de folosință.
În al treilea rând, instanța a apreciat că doar I. de E. și F. a deținut imobilul or acesta l-a părăsit în octombrie 2013.
Admiterea revendicării și respingerea lipsei de folosință, în concret, reprezintă o contradicție în termeni însăși instanța de judecată menționează în cuprinsul sentinței civile atacate că de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus desființarea contractului (2011) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată (2012) S. R. a ocupat imobilul fără a avea vreun drept sau vreun titlu. S. R. este posesor, iar ceilalți pârâți sunt fie ocupanți tolerați fie deținătorii pentru S. R. a imobilului.
Al doilea motiv de apel vizează greșita respingere a obiecțiunilor formulate față de concluziile expertizei prețuitoare administrată la fond.
Obiectivul de expertiză era stabilirea contravalorii lipsei de folosință, ca armă de prejudiciu cauzat apelantului. Or, expertul a stabilit această lipsă de folosință fără a folosi metodele științifice specifice profesiei sale. Reperul ales a fost acela al valorilor prevăzute de către OUG nr. 40/1999, metodă nelegală. Contravaloarea lipsei de folosință trebuia caIculată prin raportare la chiriile practicate pe piața imobiliară și prin comparație directă cu imobile similare situate în aceeași zonă, iar nu prin raportare la dispozițiile OUG 40/1999.
Instanța a respins obiecțiunea reținând eronat că expretul a făcut un atare demers, de verificare valorii de circulație și potrivit unei alte metode, neobservând că, de fapt, acest demers s-a realizat exclusiv în raport de evaluarea lipsei de folosință a postului TRAFO deși acest lucru nu fost solicitat prin cererea introductivă precizată.
Al treilea motiv de apel se referă la modul de soluționare a acțiunii în revendicare față de pârâții I. de E. și F., A. R. și E. M. SA.
Se susține că în mod eronat a fost respinsă acțiunea în revendicare față de acești pârâți întrucât prezintă relevanță numai împrejurarea că la data introducerii acțiunii acești pârâți ocupau imobilul.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat următoarele motive de apel:
Primul motiv de apel se referă la modul de soluționare a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu acest pârât, sens în care invocă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întrucât reclamantul nu a formulat notificare în baza legii nr.10/2001 și nu a urmat procedura specială impusă de această lege.
Al doilea motiv de apel se referă la excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor P. de reprezentant al Statului R. întrucât angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului R. pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia și nu lui însuși.
Astfel, așa cum reiese din actele depuse de reclamanți la dosarul cauzei imobilul în litigiu se afla în administrarea Academiei Române.
Așadar, în temeiul textului art.25 alin.2 raportat la art.37 din decretul nr.31/1954, S. R. nu poate fi obligat pentru faptele instituțiilor sale și deci, în raportul juridic dedus judecății nu exista identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.
Coroborând aceste texte de lege în speța dedusă judecății nu poate fi imputată vreo culpă Ministerului Finanțelor P. ca reprezentant al Statului R., instituția fiind un terț al acestui raport juridic.
Al treilea motiv de apel vizează fondul cauzei, apelantul pârât apreciind acțiunea ca fiind inadmisibilă pentru argumentele prezentate în ceea ce privește prima critică la care se mai adaugă următoarele:
În cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr.27/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.120/17.02.2012 privind recursul în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului R. prin M. Finanțelor P., prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art.480 și următoarele din Codul civil și al art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
La data de 10.08.2015 pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat apel împotriva sentinței civile nr.562/30.04.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în completarea dispozitivului sentinței civile nr.1698 din 17.12.2014.
Se critică hotărârea atacată în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.221 lei, susținându-se că dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă impun ca partea ce suportă cheltuieli de judecată să fie căzută în pretenții și să fie făcută dovada efectuării respectivelor cheltuieli de judecată.
În subsidiar se invocă dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă în sensul că se consideră exagerat de mare cuantumul față de obiectul cererii de chemare în judecată precum și față de munca depusă de apărătorul reclamantului.
Intimata pârâtă A. R. a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului formulat de reclamant.
Se arată că în ceea ce privește solicitarea reclamantului la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului în litigiu, nu sunt întrunite nici condițiile art.998 – 999 cod civil și nici condițiile îmbogățirii fără justă cauză, prin urmare, instanța de fond în mod legal și temeinic a reținut că A. R. nu poate fi obligată la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului.
La termenul de judecată de la 14.12.2015 Curtea a încuviințat în dovedirea motivelor de apel pentru reclamant proba cu înscrisuri cât și proba cu expertiză pentru stabilirea valorii lipsei de folosință pentru imobilul teren și construcții în litigiu, pentru perioada 2009 la zi, raportul de expertiză fiind efectuat de către același expert desemnat de instanța de fond.
Pentru termenul de judecată de la 1.02.2016 a fost depus raportul de expertiză la care părțile nu au formulat obiecțiuni.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile și apărările formulate, Curtea reține că apelul formulat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. este nefondat iar apelul formulat de reclamantul P. N. C. M. este fondat, însă în limitele ce se vor preciza în continuare:
Criticile formulate de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. sunt neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea reține că acțiunea în revendicare este admisibilă.
Autoarea reclamantului a încheiat cu M. Justiției contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1940 de către Secția notariat a Tribunalului I., voința sa contractuală nefiind în nici un mod constrânsă de către cumpărător. Apărarea apelantului – reclamant potrivit căreia o acțiune în rezilierea contractului în perioada comunistă nu ar fi putut câștig de cauză nu poate extinde efectele Legii nr.10/2001 asupra unui imobil preluat cu titlu valabil de către stat prin M. Justiției, cu atât mai mult cu cât după anul 1989, reclamantul ar fi putut exercita în justiție orice acțiune de drept comun care să tindă la recuperarea prejudiciului suferit pentru neexecutarea de către pârât a obligației de plată a rentei viagere. Nu în ultimul rând se reține și faptul că Legea nr.10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referință, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, s-a făcut anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940.
Modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în prevederile art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului fiind dobândit de M. Justiției printr-un act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voință dintre două părți, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la care a fost încheiat toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și produce efectele în mod valabil. Situația de fapt în cauză nu poate fi asimilată nici ipotezei prevăzută de art.2 alin.1 lit.g din Legea nr.10/2001, care se referă la imobilele rechiziționate și nerestituite proprietarilor și la imobilele rechiziționate în condițiile neacordării unei compensații echitabile.
De altfel, aceste aspecte au fost reținute cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr.1182/24.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se arată că prin actul de vânzare autentificat la Tribunalul I. Secția IX Notariat sub nr._ din 31 iulie 1940, A. Woroniecka, autoarea reclamantului a vândut imobilul în litigiu Statului R. reprezentat prin M. Justiției, prețul constând într-o rentă viageră.
Se reține astfel că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr.10/2001, ca lege specială de reparație în materie imobiliară, care reglementează situația privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Așadar, contrar susținerilor apelantului pârât, reclamantul are deschisă calea dreptului comun, respectiv a acțiunii în revendicare, dispozițiile Deciziilor 33/2008 și 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nefiind aplicabile cauzei de față.
În ceea ce privește excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor P. de reprezentant al Statului R., Curtea reține că și această excepție este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art.2 alin.2 lit.c din HG nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor P., M. Finanțelor P. îndeplinește următoarele atribuții: de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin acte normative în vigoare.
De asemenea, art.3 din același act normativ prevede la alin.1; În realizarea funcțiilor sale M. Finanțelor P. are, în principal, următoarele atribuții: reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.
Așadar, împrejurarea că imobilul în litigiu se află în administrarea Academiei Române nu poate avea relevanță juridică în aprecierea calității de reprezentant pentru S. R. al Ministerului Finanțelor P. și nici aspectul culpei Ministerului Finanțelor P. întrucât acestea reprezintă chestiuni ce țin de fondul cauzei iar calitatea de reprezentant este dată de dispozițiile legale mai sus citate.
În ceea ce privește critica formulată de apelantul pârât cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, pârâtul S. R. este partea căzută în pretenții în ceea ce privește petitul vizând revendicarea, sens în care acesta a fost obligat numai la cheltuieli de judecată dovedite și efectuate de reclamant pentru soluționarea acțiunii în revendicare și nu și pentru cererea vizând lipsa de folosință.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă Curtea reține că aprecierea complexității cauzei și muncii depuse de avocat constituie o chestiune subiectivă ce nu poate fi cenzurată în căile de atac, aceste dispoziții legale constituind un drept și nu o obligație a judecătorului.
Apelul formulat de către reclamantul P. N. C. M. este fondat numai în ceea ce privește lipsa de folosință datorată de pârâții A. R. și I. de Etnologie și F. pentru perioada februarie 2012 – octombrie 2013, aceasta fiind perioada cuprinsă între data 9 februarie 2012, data introducerii acțiunii și data eliberării imobilului în litigiu.
Nu se poate reține că lipsa de folosință datorată de către acești pârâți se poate întinde de la data notificării formulate de către reclamant sau de la data de 13.02.2009 ce reprezintă data de la care și-a restrâns pretențiile în apel reclamantu, întrucât notificarea nu operează punerea în întârziere decât în materia litigiilor între profesioniști.
În materie civilă punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind momentul de la care pârâții datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a imobilului.
Acțiunea finalizată prin hotărârea pronunțată în recurs la data de 9.06.2011 a fost una în constatarea rezoluțiunii și nu în rezoluțiune așa cum susține apelantul reclamant, însă indiferent că rezoluțiunea avusese loc deja la data promovării acțiunii urmare a pactului comisoriu invocat de reclamant, acesta nu a solicitat repunerea în situația anterioară sau constatarea dreptului de proprietate ca urmare a rezoluțiunii, pe de o parte, iar pe de altă parte hotărârea judecătorească ce constituie titlul de proprietate al reclamantului nu era susceptibilă de punere în executare.
O eventuală obligare a pârâtului Statului R. la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul reclamantului care numai ca urmare a exercitării acțiunii în revendicare a redobândit posesia asupra imobilului, posesia, folosința nefiind exercitată de către pârâtul S. R. ci de către pârâții A. R. și I. de Etnologie și F., instituții cu activate publică și cu personalitate juridică.
Așadar admiterea acțiunii în revendicare față de pârâtul S. R. este justificată de calitatea de fost proprietar al imobilului în litigiu în vreme ce admiterea în parte a petitului privind despăgubirile pentru lipsa de folosință este justificată de calitatea pârâților A. R. și I. de E. și F. de posesori neproprietari.
În ceea ce privește terenul ocupat de către pârâtul E. Distribuție M., apelantul reclamant nu a făcut dovezi suplimentare celor de la prima instanță iar potrivit cu susținerile formulate de acest pârât prin întâmpinare, susțineri ce nu au fost combătute cu probe de către reclamant, pârâtul nu deține nici o construcție pe terenul în litigiu.
De altfel, singura susținere în acest sens este făcută de pârâta Radet prin întâmpinarea formulată.
În ceea ce privește critica formulată de apelantul reclamant vizând respingerea obiecțiunilor formulate la instanța de fond în privința expertizei evaluatorie, Curtea reține că prin proba cu expertiza efectuată în fața instanței de apel, aceste obiecțiuni au fost valorificate iar o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.
În mod legal prima instanță a respins acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților A. R., I. de E. și F. și E. M. SA având în vedere împrejurarea că la data pronunțării hotărârii judecătorești acești pârâți nu ocupau imobilul în litigiu.
Împrejurarea că la data introducerii acțiunii pârâți foloseau imobilul pentru ca ulterior să îl elibereze nu conduce la respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes sau pentru lipsa calității procesuale pasive, așa cum susține apelantul reclamant,întrucât aspectul posesiei imobilului reprezintă una din condițiile exercitării acțiunii în revendicare și ține de analiza pe fond a cererii.
Față de considerentele expuse, Curtea în baza dispozițiilor art.296 alin.1 Cod procedură civilă urmează a respinge apelul formulat de pârâtul S. R. ca nefondat.
Va admite apelul formulat de reclamant și va schimba în parte sentința în sensul că îi va obliga pe pârâții A. R. și I. de E. și F. la plata sumei de 133,16 lei, despăgubiri la valoarea de piață, cu titlu de lipsă de folosință, către reclamant.
Vor fi păstrate restul dispozițiilor sentinței civile.
În baza dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, pârâții A. R. și I. de E. și F., S. R. fiind părți căzute în pretenții, vor fi obligate către reclamant la 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât S. R. împotriva sentinței civile nr.1698/17.12.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți A. R., I. de Etnologie și F., S. R. prin M. Justiției și . SA.
Admite apelul formulat de reclamantul P. N. C. M. împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pârâții A. R. și I. de Etnologie și F. la plata sumei de 133,16 lei cu titlu de lipsă de folosință către reclamant.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței.
Obligă pe pârâții A. R., I. de E. și S. R. la 250 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.02.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. S. B. A. S.
GREFIER
V. Ș.
RED,CMS
Tehnored.MȘ/ 8 ex.
16.03.2016
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 191/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 116/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
