Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1308/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1308/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2012 în dosarul nr. 1308/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1308R
Ședința publică de la data de 20.06.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Y. D. M.
JUDECĂTOR - M. D. L.
JUDECĂTOR - P. R.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți R. C. și R. L. împotriva deciziei civile nr. 828A/03.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul –pârât C. I., cauza având ca obiect „ revendicare imobiliară”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 15.06.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 20.06.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2009, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții R. C. și R. L. au chemat în judecată pârâtul C. I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 67 - 69, corp B, etaj 2, ., imobil în suprafață de 19.13. m.p. compus din camera, baie, cota indiviză de 1,44% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 3,52 m.p. teren situat sub construcție.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul compus din teren în suprafață de 1.020 m.p. și doua corpuri de clădire (A și B) au fost dobândite de numitul V. P., prin actul de vânzare nr._/20.06.1922, iar după decesul acestuia, i-au fost transmise pe cale succesorală fiului sau, A. V. P.. Au învederat că în baza Decretului nr. 92/1950 a fost naționalizat întreg imobilul, iar la 15.07.1981 a decedat A. V. P., unic moștenitor fiind P. M., în calitate de soție supraviețuitoare, legatară universală.
Prin sentința civilă nr._/08.12.1933, P. M. a fost recunoscuta ca succesoare a defunctului, obligând Consiliul Local Sector 1 și . îi lase în proprietate terenul în suprafață de 1.020 m.p. și construcția alcătuită din 6 camere și dependințe, constatându-se, totodată nulitatea măsurii de trecere a bunului în proprietatea statului. Prin Dispoziția nr. 1534/10.10.1994, Primarul General a dispus punerea în posesie a numitei P. M. asupra imobilului.
La data de 30.01.2007, P. M. a decedat, iar ca urmare a decesului, succesori sunt reclamanții, cu titlu de legatari universali.
Pârâtul a dobândit apartamentul nr. 32 prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat cu .. Imobilul litigant a fost preluat fără titlu valabil, fapt constatat prin sentința civilă nr._/08.12.1933, fiind repuși în starea anterioară, de proprietari ai imobilului. Se solicită compararea titlurilor de proprietate, invocând faptul că titlul reclamanților este preferabil, întrucât are data anterioară certă, fiind dobândit de la adevăratul proprietar.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus în fotocopie înscrisuri.
La data de 15.06.2009 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 9017/03.05.2010, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, a fost respinsă excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67 - 69, corp B, etaj 2, . formulată de reclamanții R. C. și R. L., în contradictoriu cu pârâtul C. I., acesta din urmă fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul și totodată a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată ca neîntemeiat.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, respectiv V. P. a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67 - 69, sector 1 compus din teren în suprafață de 1.020 m.p. și două corpuri de clădire (A și B), conform contractului de vânzare autentificat sub nr._/20.06.1922 de către Tribunalul I. - Secția notariat (f. 15).
Prin sentința civilă nr._/08.12.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 5838/1993, s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, precum și calitatea de proprietară a numitei P. M. asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1.020 m.p. și construcția alcătuită din 6 camere și dependințe, situat în Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, obligând Consiliul Local Sector 1 și . să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Acest imobil este reprezentat de corpul A, astfel cum rezulta din procesul verbal din 18.03.1943 întocmit de Administrația Financiara Sector IV V., care atesta ca acesta era compus din 6 camere și dependințe, precum și din cererea de restituire formulata de P. M. și înregistrata sub nr. 388/06.05.1996 de către Primăria Sector 1.
Prima instanță a avut în vedere și că prin sentința civilă nr._/08.12.1993 a Judecătoriei Sector 1, devenită irevocabila, s-a statuat că măsura trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1 este lovită de nulitate, întrucât titularul făcea parte din categoria persoanelor exceptate. Această hotărâre se referă la corpul A de clădire, însă nu se poate susține ca doar o parte din bun a trecut în patrimoniul statului în mod nelegal, pe când cealaltă în mod valabil, atât timp cât și corpul A, și corpul B au intrat în compunerea imobilului dobândit de autorul persoanei de la care a fost naționalizat (P. V.).
Mai mult, această sentință a fost pronunțată și în contradictoriu cu . vânzătorul avea cunoștință de nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului în raport de imobilul litigant.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel C. I., solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind introdusa de persoane lipsite de calitate, admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca inadmisibila și în subsidiar ca neîntemeiată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentința civilă nr._/08.12.1993 a Judecătoriei Sector 1 s-a statuat că măsura trecerii în proprietatea statului a imobilului din Calea Griviței nr. 67-69 este nula de drept. Hotărârea se refera însă doar la corpul A, iar prin actele depuse la dosarul cauzei reclamanții nu fac dovada ca sunt proprietarii construcției „corp B” a imobilului, precum și adresa ROM-VIAL nr. 8482/16.05.2005 în care sunt enumerate apartamentele de la adresa Calea Griviței .).
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți R. C. și R. L. au apreciat că apelul este nefondat pentru următoarele motive:
Prin sentința civila nr._/8.12.1993, irevocabila în dosarul nr. 5838/1993 al Judecătoriei Sector l transcrisa sub nr._/13.10.1994 la fostul Notariat Sector l, cu putere de lucru judecat, efect obligatoriu și prezumție irefragrabila de adevăr fata de parti (P. M. reclamanta, Consiliul Local, actual General Municipiul București, Consiliul Local Sector 1, . avânzii lor cauza, părțile din prezenta cauza, succesori universali sau cu titlu particular ai părtilor din cauza soluționata irevocabil), ce s-a impus ca problema prejudiciala în prezenta cauza, opozabila erga omnes ca efect al transcrierii, s-a constatat cu efect declarativ, retroactiv, nulitatea absoluta a măsurii trecerii în proprietatea statului a întregului imobilului situat în București. Calea Grivitei nr. 67-69 sect. 1, preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6338 anexa decret de la fostul proprietar P. A..
Prin decizia civilă nr. 828 A din 03.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul pârât C. I., împotriva sentinței civile nr. 9017/03.05.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. C. și R. L.; a fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată și au fost obligați intimații la plata către apelant a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Intimații - reclamanți și-au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 Cod civil, împrejurare față de care tribunalul a considerat că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 3307 alin 4 Cod procedură civilă, dar și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României.
Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
Tribunalul a observat că potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
După cum se menționează în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În ceea ce privește noțiunea de „bun”, însă, tribunalul a constatat că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României). Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.
D. urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că, prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și care naște un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.
În plus, Curtea a mai observat că hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Astfel, Curtea a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140 din cauza M. A. și alții împotriva României). Ca atare, se constată o circumstanțiere a noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu.
Așa fiind, în ceea ce-i privește pe intimații reclamanți, s-a reținut că, prin contractul de vânzare autentificat sub nr._ din 20.06.1922 de către Tribunalul I. - Secția Notariat autorul acestora, numitul V. P., a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67, sector 1, compus din teren în suprafață de 1.020 m.p. și doua corpuri de clădire. În urma decesului numitului V. P., la data de 17.06.1943, moștenitorul unic al acestuia este fiul său, A. P., conform Jurnal nr._ din 04.11.1943 al Tribunalului I., iar conform procesului-verbal din 18.03.1944 întocmit de Administrația Financiară Sector IV V. în masa succesorală a intrat și imobilul din Calea Griviței nr. 67, compus din Corp A și Corp B (subsol, parter, etaj 1, 2, 3) și teren.
Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6338 (fila 12) a fost naționalizat pe numele lui P. A., imobilul din Calea Grivitei nr. 67, având 61 de apartamente.
P. A. a decedat la data de 15.07.1981, iar masa succesorala a fost preluată de către numita P. M., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor nr. 852 din 20.08.1981 emis de Notariatul de Stat Sector 3.
În urma decesului numitei P. M., la data de 30.01.2007, reclamanții R. C. și R. L. au devenit moștenitori testamentari în calitate de legatari universali, potrivit certificatului de legatar nr. 6/15.02.2007 și nr. 2/17.01.2008 emise de B.N.P. L. M. Ș., în temeiul testamentului autentificat sub nr. 3 din 8.01.2007 de același birou notarial.
Prin sentința civilă nr._ din 08.12.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 5838/1993 rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și retragerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, Calea Grivitei nr. 67-69, sector 1, precum și calitatea de proprietară a numitei P. M., în calitate de succesoare a defunctului P. V. A. asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1.020 m.p. și construcție alcătuită din 6 camere și dependințe, situat în Calea Griviței, nr. 67-69, sector 1, obligând pe Consiliul Local Sector 1 și S.C. Romvial S.A. să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Acest imobil reprezintă corpul A din imobilul trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum a rezultat din procesul-verbal din 18.03.1943 întocmit de Administrația Financiară Sector IV V., care atestă că acesta era compus din 6 camere și dependințe.
Prima instanță a reținut că această hotărâre se refera la corpul A de clădire, însă nu s-a putut susține că doar o parte din bun a trecut în patrimoniul statului în mod nelegal, pe când cealaltă în mod valabil, atât timp cât, atât corpul A, cât și corpul B au intrat în compunerea imobilului dobândit de P. V., naționalizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Prin Dispoziția nr._/31.03.2009 a Primarului General al Municipiului București, astfel cum a fost modificată prin Dispoziția nr._/16.06.2009 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea în proprietatea intimaților reclamanți a imobilului corp B din imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care și apartamentul revendicat.
Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul a constatat că pentru imobilul apartament în litigiu, deși s-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificare, urmată de emiterea Dispozițiilor Primarului General al Municipiului București anterior menționate, intimații reclamanți nu au mai efectuat niciun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu, apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură și nici acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta. În acest sens, tribunalul a reținut că intimații-reclamanți ar fi avut la îndemână procedura contestației pusă la dispoziție de Legea specială nr. 10/2001 prin intermediul căreia ar fi avut posibilitatea de a contesta cele două Dispoziții menționate, mijloc procedural la care, însă, nu au apelat.
Totodată, s-a observat că intimații reclamanți nu au uzat nici de mijlocul procedural având ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat între Municipiul București prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A. și apelantul-pârât în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995.
Această soluție a condus la concluzia că dreptul de proprietate al apelantului-pârât s-a consolidat și că dețin la rândul lor un „bun”, o „speranță legitimă” de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Așa fiind, tribunalul a constatat că, deși intimații-reclamanți au cunoscut existența contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu, nu au urmat alte demersuri în vederea redobândirii și a acestui apartament, nefiind obținută nicio hotărâre sau dispoziție favorabilă.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că intimații-reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care, imobilul a fost preluat în mod abuziv, iar aceștia nu au parcurs în totalitate procedura prevăzută de legea specială și în situația în care potrivit dispozițiilor acesteia, restituirea în natură nici nu ar fi fost posibilă, față de faptul că titlul apelanților-pârâți, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție la acest moment.
Tribunalul, a apreciat că acțiunea în revendicare nu mai poate fi primită, în condițiile în care intimații-reclamanți nu mai au un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci au un drept la despăgubire în condițiile legii speciale și văzând și dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R. C. și R. L..
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, se susține că motivarea hotărârii pronunțate conține considerente contradictorii, ceea ce echivalează cu nemotivarea.
Instanța de apel trebuia să analizeze speța dedusă judecății sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul jurisprudenței C.E.D.O.
Instanța a concluzionat că intimații-reclamanți nu dețin un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O în noua abordare dată acestei noțiuni, raportată la Cauza pilot M. A. și alții împotriva României, fiind irelevantă analiza cerinței existenței unui bun în abordarea veche a acestei noțiuni dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele anterior pronunțate.
Deși menționează că prin sentința civilă nr._/08.12.1993 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București definitivă, irevocabilă și transcrisă, s-a constatat nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a întregului imobil compus din teren în suprafață de ]1020 mp pe care se află construcțiile, și două corpuri de clădire A și B, fostă proprietatea numitului P. A., autorul recurenților, că prin contractul de vânzare-cumpărare_ încheiat ulterior de C. I. și Primăria Municipiului București, s-a vândut în cunoștință de cauză pârâților, bunul altuia, cauza fiind similară cu cea reținută de C.E.D.O în cauzele P. și P. împotriva României, în care s-a reținut existența dreptului și ingerința asupra dreptului, în sensul Convenției. Concluzionează că reclamanții nu au un bun în sensul Convenției, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei.
Obligația instanței de apel de a motiva în fapt și în drept hotărârea adoptată conform art. 261 Cod procedură civilă este o cerință impusă de însăși esențial înfăptuirii justiției, de forța de convingere a unei hotărâri judecătorești, de principiul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 20 alin. 3 din Constituție, și art. 6 paragraful 1 C.E.D.O
Hotărârea interpretează greșit actele juridice deduse judecății și efectele acestora, respectiv sentința civilă nr._/08.12.1993 și contractul de vânzare-cumpărare 1217/112/09.09.1997 și face în același timp o aplicare greșită a legii, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O, art. 6 paragraful 1 C.E.D.O, art. 480-481, 973, 1200 Cod civil, decizia în interesul legii 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a tuturor principiilor de drept aplicabile în speță.
Susțin recurenții, că prin sentința civilă nr. din 1993, irevocabilă și transcrisă, s-a constatat cu efect retroactiv nulitatea absolută de trecere în proprietatea statului a întregului imobil situat în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1 preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
Deși instanța reține corect că obiectul naționalizării l-a constituit întregul imobil de la această adresă compus din teren în suprafață de 1020 mp, pe care sunt construite două corpuri de clădire, în mod greșit nu analizează și nu reține corect, efectele nulității și ale semnificației întregului dispozitiv al sentinței din prisma art. 1 al Primului Protocol C.E.D.O.
Constatarea nulității titlului statului prin sentința nr._/1993 are drept efect, constatarea cu efect declarativ retroactiv a inexistenței dreptului de proprietate asupra întregului imobil, și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului intimaților reclamanți, transmis și retransmis succesoral până la reclamanți ca drept vechi, păstrat valabil și neîntrerupt, iar nu a unui drept de creanță de despăgubiri, născut ulterior, în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin dispoziția 2 a dispozitivului acestei sentințe, s-a dispus restituirea în deplină proprietate și posesie, a întregului teren aferent imobilului, în suprafață de 1020 mp și a corpului A.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare_ din 04.11.1994 autoarea recurenților, a înstrăinat construcția corp A împreună cu terenul pe care este construită de aproximativ 300 mp, iar diferența de 720 mp a fost transmisă reclamanților pe cale succesorală, așa cum rezultă din certificatul suplimentar delegatar nr. 2/2008.
Instanța de apel interpretează greșit atât sentința din 1993, cât și procesul verbal din 18.03.1944, întocmit de Administrația Financiară Sector 4 V., în sensul că terenul în suprafață de 1020 mp și construcția compusă din 6 camere și dependințe ar reprezenta imobilul corp A, deși în realitate, pe suprafața de 1020 mp, este construit atât corpul A, cât și corpul B.
Mai susțin recurenții că instanța greșește în analiza sentinței din 1993, din punctul de vedere al semnificației acesteia raportat la art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O și blocul de convenționalitate, deoarece în privința constatării nulității absolute a titlului statului asupra întregului imobil,. Și a recunoașterii dreptului subiectiv de proprietate ca drept vechi, acesta are semnificația recunoașterii dreptului asupra unui bun, în sensul de valoare patrimonială „interes patrimonial” și „speranță legitimă”, a restituirii întregului imobil, iar în ceea ce privește dispoziția de restituire în deplină proprietate și posesie a întregului teren în suprafață de 1020 mp și a corpului A de clădire are semnificația recunoașterii asupra unui „bun actual”.
Distincția corectă între cele două semnificații ale dispozitivului sentinței din 1993, aceea de bun și de bun actual, are o relevanță deosebită, câtă vreme autoarei reclamanților recurenți i s-a restituit întregul teren aferent imobilului, și a fost pusă în posesie asupra acestuia, în timp de vânzarea efectuată în temeiul Legii nr. 112/1995 conform contractului_ nu a avut ca obiect terenul, ci numai dreptul de folosință veșnică atribuit conform art. 33 din Normele metodologice ce putea fi convertit în drept de proprietate în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Din aceste împrejurări,rezultă că soluția instanței de respingere a revendicării, fie și numai sub aspectul terenului deținut de pârât, constituie o ingerință nepardonabilă asupra unui bun actual, în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la C.E.D.O, ceea ce echivalează cu o nouă naționalizare.
Instanța de apel nu a avut în vedere că sentința din 1993 are un efect obligatoriu, putere de lucru judecat și prezumție irefragabilă de adevăr conform art. 1200.4 și 1202 Cod civil, atât față de părți, cât și față de avânzii lor cauză, succesori cu titlu particular. Ce nu pot ignora efectul pozitiv al acesteia.
Ca efect al puterii de lucru judecat, ca și al transcrierii, la nivelul întregii societăți era cunoscută inexistența titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil, existența valabilă a dreptului de proprietate al autoarei recurenților reclamanți, inaplicabilitatea Legii nr.112/1995, fiind exclusă invocarea și aplicarea principiului error communis facit jus, a teoriei aparenței în drept, a principiului bunei credințe.
Aplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este specifică acțiunii în constatarea nulității absolute, ca modalitate de asanare a nulității.
Cererea formulată sub nr. 388/1996, indiferent de obiectul ei, nu schimbă situația juridică a imobilului, aceea de imobil trecut fără titlu valabil, în proprietatea statului, nu atrage incidența Legii nr.112/1995, singurul efect valabil, fiind acela de suspendare a oricărei proceduri de vânzare-cumpărare.
În mod greșit instanța de apel respinge acțiunea în revendicare, considerând că recurenții nu dețin un bun actual, în sensul art. 1 Primul Protocol adițional C.E.D.O, ci un drept la despăgubiri, considerând eronat că noua abordare a sferei de aplicare a art. 1 Primul Protocol dată în Cauza pilot M. A., intră numai noțiunea de bun actul, dar nu și noțiunea de bun.
Consideră că schimbarea radicală a practicii judiciare în materia revendicării este nejustificată, și întemeiată pe o interpretare greșită a cauzei pilot M. A., ceea ce lipsește de fundament total decizia, întrucât Curtea nu și-a schimbat practica constantă, generală de Cauza S., P., P., nu a redus semnificația și aplicabilitatea art. 1 a Primului Protocol adițional la noțiunea de bun actual, acesta fiind aplicabil și protejând atât existența unui bun actual, cât și pe cea a unui bun în sensul de valoare patrimonială, interes legitim speranță legitimă la restituire.
Decizia recurată încalcă dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, art. 1 din Primul Protocol și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, căci, constatarea existenței dreptului subiectiv de proprietate a reclamanților asupra întregului imobil, și restituind întreaga suprafață de teren de 1020 mp, teren pe care este construit și corpul B, are semnificația recunoașterii dreptului asupra unui bun actual, situație în care, instanța trebuia să rețină ingerința asupra unui bun și asupra unui bun actual, în sensul art. 1 Primul Protocol și a blocului de convenționalitate prin vânzarea întreprinsă de statul non dominus al bunului altuia.
Instanța de apel a interpretat greșit Dispozițiile_/16.06.2009 a Primarului General al Municipiului București și_/31.03.2009, întrucât prin aceste dispoziții se restituie în natură corpul B, scara A + B, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, fără a se menționa cota pasrte de teren aflată sub construcția restituită.
De asemenea, în ambele dispoziții este menționată adresa nr. 2285/2007 emisă de către . este prezentată situația apartamentelor din corpul B, cât și faptul că terenul de la adresa din Calea Griviței nr. 77-79, sector 1 în suprafață de 1020 mp nu mai aparține statului, fiind restituit în proprietatea d-nei P. M. prin sentința din 1993.
Instanța trebuia să constate neconcordanța Legii nr. 10/2001 cu art. 1 Primul Protocol și să aplice cu prioritate Convenția.
În susținerea recursului s-au depus înscrisuri,
Intimatul C. I. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr._/08.12.1993 s-a admis acțiunea formulată de P. M. în contradictoriu cu . Local al sectorului 1 și Consiliul Local al Municipiului București, s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, s-a constatat că reclamanta în calitate de succesoare a defunctului P. V. A. este proprietara acestui imobil, compus din teren în suprafață de 1020 mp și construcție alcătuită din 6 camere și dependințe, fiind obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, acest imobil.
P. M. a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 înregistrată la nr. 588/06.05.1996 prin care a solicitat stabilirea și acordarea despăgubirilor prevăzute de legea caselor naționalizate pentru imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 67-9, sector 1, respectiv corpul B.
Totodată, a solicitat ca orice apartament sau spațiu locativ din acest imobil, care se va elibera din diverse motive să-i fie restituit în natură (fila 30 dosar fond).
În temeiul Legii nr. 112/1995 s-a încheiat cu intimatul C. I., contractul de vânzare-cumpărare nr._ cu privire la apartamentul 32 situat la etajul 2 din imobilul din Calea Griviței nr. 67-69, corp B sector 1. Odată cu dreptul de proprietate asupra apartamentului, în suprafață utilă de 19, 13 mp, s-au vândut și o cotă indiviză de 1,44% din părțile de folosință comună ale imobilului și 3,52 mp teren situat sub construcție conform art. 33 din HG 20/1996.
Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta a formulat notificări, fiind emise dispoziții de către Primăria Municipiului București, respectiv dispoziția nr._ din 31.03.2009 și nr._ din 16.06.2009, dispoziții prin care moștenitorilor numitei P. M. li s-au restituit în natură, acele părți din imobilul corp B de la adresa Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, care nu au fost înstrăinate.
Nu se poate susține că hotărârea pronunțată în apel este nemotivată, deoarece instanța de apel a răspuns punctual, criticilor formulate de apelanții pârâți, și a analizat argumentele instanței de fond și apărările formulate de reclamanți.
Această motivare nu este contradictorie, instanța de apel concluzionând că în raportul dintre titlul reclamanților și titlul pârâtului, este preferabil titlul pârâților, preferabilitatea fiind acordată, atât în raport de dispozițiile legale interne, cât și în raport de practica C.E.D.O.
Astfel, Curtea constată că pentru corpul B, autoarea reclamanților a făcut demersuri în temeiul Legii nr. 112/1995, dar nu de restituire în natură, ci doar pentru plata unor despăgubiri, situație care, nu echivalează cu o contestare a titlului statului asupra acestui bun și care îndrituia Primăria să procedeze la vânzarea apartamentelor către chiriași.
Pe de altă parte, după . Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau la îndemână acțiunea n constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între Statul român și chiriașii acestor apartamente.
Nici reclamanți și nici autoarea lor nu au înțeles să uzeze de mijlocul procedural pe care legiuitorul român l-a pus la dispoziția acestora, situație în care, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intimatul pârât s-a consolidat, nemaiputându-se invoca nici un fel de vicii ale titlului acestuia.
Ca atare, ne aflăm în situația comparării a două titluri de proprietate.
Chiar dacă s-ar aprecia că prin sentința civilă nr._/1993 s-ar fi dispus restituirea întregului teren, aferent ambelor corpuri de clădire, și nu numai corpului A, această împrejurare nu este suficientă pentru a conduce la admiterea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți.
Aceasta pentru că, chiar dacă prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că existența Legii nr.10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, criteriile relevate de această decizie, nu sunt întrunite. Acțiunea în revendicare ar putea fi primită numai acolo unde nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate legal dobândit, ori securității raporturilor juridice.
Ori, în speță, intimații-pârâți au dobândit în mod legal proprietatea apartamentului în litigiu, iar respectarea principiului securității raporturilor juridice, se opune admiterii acestei acțiuni.
Din punct de vedere al reglementărilor internaționale, prioritatea trebuie dată tot titlului pârâtului, deoarece reclamanții nu au un bun actual.
Contrar susținerilor recurenților reclamanți, schimbarea jurisprudenței Curții Europene Drepturilor Omului are influență și asupra cauzei deduse judecății în prezentul dosar.
Ca atare, cum nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați, un „bun” prin supraviețuirea unui vechi drept de proprietatea asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate care își are izvorul în legislația adoptată de stat, care are ca scop restituirea totală sau parțială a bunurilor anterior preluate, rezultă că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, nu determină automat o obligație a statului de a restitui imobilul fostului proprietar, care dobândește un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă.
În hotărârea M. A. și alții împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010, Curtea a definit noțiunea de „bun actual”, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în speță, nu există o astfel de hotărâre, reclamanții întemeindu-și pretenția dedusă judecății pe o hotărâre de constatare a caracterului nelegal al naționalizării, hotărâre în care nu s-a dispus în nici un fel asupra corpului B al construcției situate în București, Calea Griviței nr. 67-69, sector 1, împrejurare care nu se circumscrie noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție".
În aceste condiții, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențiala pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Pe cale de consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 Cod civil, având doar un drept de creanță, valorificabil în condițiile legii speciale.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți R. C. și R. L. împotriva deciziei civile nr. 828A/03.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.06.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Y. D.-M. M. D.-L. P. R.
GREFIER
D. L.
Red.D.Y.
Tehnored.T.I/GC 2 ex.
20.07.2012
Jud. apel: E. P.
G. R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1158/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 28/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
