Pretenţii. Decizia nr. 1158/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1158/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2012 în dosarul nr. 1158/2012
Dosar nr._ (_ )
Completul 3
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1158
Ședința publică de la 19.06.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. V.
JUDECĂTOR - L. D.
JUDECĂTOR - S. G. P.
GREFIER - I. A. G.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror V. D. C. de la P. de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant H. A. I., împotriva sentinței civile nr.72 din 16.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - pretenții - despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul - reclamant H. A. I., prin avocat C. Lacrima, care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2012, lipsind intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului reclamant învederează că nu are alte probe de administrat sau cereri de formulat, apreciind cauza în stare de judecată și solicită acordarea cuvântului în dezbaterea motivelor de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului reclamant arată că la instanța de fond a solicitat să se constate caracterul politic de drept privind cele două condamnări ale autorului reclamantului, cerere ce a fost respinsă de instanța de fond ca lipsită de interes. Precizează că reclamantul are interes în cauză, deoarece tatăl acestuia a avut două hotărâri judecătorești de condamnare la 5 și, respectiv, 20 ani muncă silnică, hotărâri ce vor funcționa până la momentul în care se va pronunța o altă hotărâre în care se va menționa că aceste condamnări au un caracter politic.
Menționează în continuare că dispoziția din Legea nr.221/2009, în care se arată că infracțiunea în raport de care condamnările au caracter politic de drept nu duce la lipsa de interes în promovarea unei asemenea acțiuni, deoarece este necesară pronunțarea unei hotărâri care să consemneze caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul reclamantului
Solicită să se aibă în vedere că autorul reclamantului, ce a fost condamnat la 5 ani și apoi la 20 de ani închisoare în mod abuziv, din care a executat 11 ani, în închisorile din Auid și G., are în acest moment dreptul moral la o asemenea hotărâre judecătorească.
Cu privire la capătul doi al acțiunii ce a fost respins, acordarea de despăgubiri morale, precizează, la solicitarea instanței, faptul că prin cererea precizatoare, cât și prin cererea introductivă au fost invocate pentru acordarea de despăgubiri morale dispozițiile art.5 lit.a, art.3, art.998-999 Cod civil, raportat la art.5 pct.5 din Convenție. Arată că, dacă Curtea Constituțională a calificat ca neconstituționale dispozițiile art.5 lit.a și că s-ar da naștere la un surplus de dreptate acestora persoane, fără a se indica în ce constă surplusul de dreptate, orice despăgubiri morale ar fi acordate nu vor putea acoperi drepturile încălcate în cei 11 ani închisoare executați de autorul reclamantului.
Mai arată că a invocat și dispozițiile art.998 – 999 Cod civil, deoarece, în opinia sa, prin art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 s-a realizat o repunere legislativă în dreptul material la acțiune pentru obținerea de despăgubiri morale. Cu privire la excepțiile invocate, în sensul că dreptul material la acțiune a expirat prin trecerea celor 3 ani, le apreciază ca nefondate, deoarece o asemenea acțiune nu putea fi formulată la 3 ani după ieșirea din închisoare a autorului reclamantului împotriva unui stat care a dispus condamnarea acestuia, așa încât, odată cu apariția Legii nr.221/2009, o asemenea acțiune a devenit viabilă.
Față de cele arătate mai sus, solicită admitea recursului avându-se în vedere dispozițiile art.304 - 304 ind.1 Cod procedură civilă, apreciind că hotărârea tribunalului este nelegală și netemeinică, fiind încălcate dispozițiile art.1 al.1 și al.2 lit.a din Legea nr.221/2009 cu privire la primul capăt de cerere și pe dispozițiile art.5 al.1 raportat art.3 din Legea nr.221/2009, art.998 - 999 cod civil și art.5 pct.5 din Convenției Europeană. Solicită desființarea în tot a sentinței și, pe fond, să se constate interesul legitim al recurentului la o hotărârea prin care să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul său, să se acorde despăgubiri morale, pentru drepturile încălcate autorului reclamantului ca urmare a celor două condamnări, cât și pentru perioada de 11 ani de închisoare executați. Nu solicită cheltuielile de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public învederează că sentința apelată de recurent este legală și temeinică, deoarece instanța în mod corect a reținut excepția lipsei de interes, față de împrejurarea că legea în cuprinsul art.1 arată care sunt condamnările ce sunt recunoscute de drept că au caracter politic și în art.4 arată că pentru orice alte condamnări pronunțare pentru aceleași motive politice se dă posibilitatea solicitării constatării acestui caracter. Legiuitorul a stabilit concret că genul de condamnări mai sus menționat, ca și condamnările suferite de autorul reclamantului, sunt recunoscute de drept ca având caracter politic, așa încât nu mai este necesară pronunțarea uneia asemenea hotărâri.
Cu privire la acordarea de despăgubiri, arată că art.998 – 999 Cod civil ca texte de lege existau și după 22.12.1989, când se discută de existența unui regim democrat în țară. Legea nr.221/2009 a deschis o cale specială pentru acordarea de despăgubiri, dar nu a instituit un nou termen de prescripție pentru promovarea unei acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptul comun.
Față de cele de mai sus solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, la data de 01.04.2011, sub nr._, precizată la data de 14.11.2011, reclamantul A. I. H. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței să ia act că măsurile privind condamnările tatălui său, A. H., la pedeapsa închisorii de 5 ani cu executare prin muncă corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.3 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.541/04.11.1950 și la pedeapsa închisorii de 20 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.1 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.68/20.03.1954, precum și măsurile administrative asimilate acestora, reprezintă măsuri cu caracter politic, conform dispozițiilor prevăzute de art.1 alin.1 și alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009.
Reclamantul a mai solicitat să se dispună, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art.998 și art.999 Cod civil, obligarea pârâtului la plata către acesta a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii fizice și morale suferite atât de tatăl său (urmare a condamnării sale politice), cât și de întreaga lui familie (soție și cei doi copii).
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a susținut că dreptul la acțiune al acestuia s-a născut doar la data apariției Legii nr.221/2009.
În drept, reclamantul și-a întemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată pe dispozițiile prevăzute de Legea nr.221/2009, iar cel de-al doilea capăt al cererii pe dispozițiile dreptului comun, art.998 și art.999 Cod civil.
Prin sentința civilă nr.72/16.01.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei de interes a reclamantului A. I. H. pentru formularea capătului de cerere privind caracterul politic al măsurii condamnării; a respins capătul de cerere privind caracterul politic al măsurii condamnării formulat de A. I. H. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsit de interes; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere ce are ca obiect acordarea despăgubirilor și a respins acest capăt de cerere, ca prescris; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că măsura condamnării autorului reclamantului la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.209 alin.3 și art.209 alin.1 din fostul Cod penal, stabilite prin sentința penală nr.541/04.11.1950 și prin sentința penală nr.68/20.03.1954, constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art.1 alin.1 și alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009. În aceste condiții, formularea de către reclamant a unui capăt separat de cerere care să aibă un asemenea obiect, respectiv prin care să solicite constatarea unui fapt care este deja definit de lege sau să se ia act de acesta, este lipsit de interes. Fiind recunoscut deja de lege acest caracter politic al măsurii ce a fost luate împotriva autorului reclamantului, tribunalul a considerat că acesta nu justifică un interes actual pentru formularea unei cereri cu un asemenea obiect.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere ce are ca obiect acordarea despăgubirilor, tribunalul a constatat că și această excepție este întemeiată, pentru următoarele motive:
Conform dispozițiilor prevăzute de art.229 alin.6 din Cod procedură civilă, potrivit cărora ,,în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii deduse judecății”, tribunalul a analizat capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru formularea acestuia, în limita precizării făcute de reclamant, cu care acesta a învestit instanța de judecată.
Această cerere este o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art.998 și art.999 Cod civil și este supusă dispozițiilor ce reglementează termenul general de prescripție prevăzut de art.1, 3, 7 și 8 din Decretul nr.167/1958.
Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958, „termenul prescripției este de 3 ani”, iar, conform art.7 și 8, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune” și, respectiv, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
În cauză, reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul provocat tatălui său, cât și persoana răspunzătoare de acesta (persoana care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu), după revoluția din data de 22.12.1989, de la această dată începând să curgă termenul general de prescripție de 3 ani înăuntrul căruia reclamantul avea posibilitatea să formuleze acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998 și art.999 Cod civil. Apărarea reclamantului conform căruia dreptul la acțiune al acestuia s-a născut doar la data apariției Legii nr.221/2009 nu poate fi primită, întrucât . Legii speciale nr.221/2009 nu acordă reclamantului niciun drept suplimentar în baza căruia este îndreptățit să formuleze o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe cele prevăzute de legea specială.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A. I. H., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate și, pe fond, admiterea acțiunii în integralitate.
După expunerea situației de fapt, recurentul a arătat că soluția primei instanțe este nelegală și nefondată, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr.221/2009 și art.5 pct.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art.998 – 999 Cod civil.
Astfel, recurentul are interes în formularea acțiunii, fiind în posesia unor hotărâri de condamnare politică a tatălui său, în spiritul Legii nr.221/2009 fiind cererea sa de pronunțarea a unei hotărâri judecătorești prin care să se constate caracterul politic de drept al condamnării.
A mai susținut recurentul că termenul de prescripție al cererii sale se împlinește la data de 03.06.2012, prin prisma art.5 din Legea nr.221/2009, art.5 pct.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art.998 – 999 Cod civil.
În speță nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr.167/1958, ci dispozițiile legii speciale.
În cauză, instanța a dat o interpretare proprie textelor de lege invocate, fără a observa că sunt încălcate principiile fundamentale ale unui proces echitabil, și anume, principiul egalității armelor, principiul nediscriminării și principiul minimei moralități legislative.
Prin ingerința legislativului și executivului în desfășurarea proceselor declanșate în temeiul Legii nr.221/2009 nu a fost respectată egalitatea armelor între cele două părți, din moment ce statul a decis în favoarea uneia dintre acestea, când a modificat succesiv prevederile acestui act normativ.
Recurentul a făcut și câteva considerații privind evoluția cadrului legislativ și efectele acestuia asupra drepturilor sale protejate de Convenție, arătând că prin Legea nr.221/2009 a fost creat cadrul legal în baza căruia instanțele de judecată să constate caracterul politic al măsurilor dispuse în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, precum și condițiile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, că, ulterior, la 01.07.2010, a fost adoptată O.U.G. nr.62/2010, limita despăgubirilor acordate în baza art.5 lit.a din Legea nr.221/2009 fiind cuprinsă între 2.500 și 10.000 euro, după care au intervenit cele două decizii ale Curții Constituționale, iar, apoi Legea nr.202/2010 și recursul în interesul legii pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În acest context, toate sentințele definitive și executorii care au fost pronunțate până la data de 25.10.2010, inclusiv și prin care au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori măsuri administrative cu caracter politic au fost menținute integral sau parțial în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, fără a fi anulate.
Totodată, sentințele pronunțate de tribunale după 25.10.2010 nu au mai beneficiat de prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, declarate neconstituționale, și de faza apelului începând cu 26.11.2011.
Prin urmare, s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situații identice, stabilindu-se un tratament preferențial față de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive și executorii înainte de data intrării în vigoare a O.U.G. nr.62/2010.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și situația de fapt dedusă judecății, prin raportare la art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Reclamantul A. I. H. a solicitat, la data de 01.04.2011, cererea sa fiind precizată ulterior la 14.11.2011, ca instanța să ia act că măsurile privind condamnările tatălui său, A. H., la pedeapsa închisorii de 5 ani cu executare prin muncă corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.3 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.541/04.11.1950 și la pedeapsa închisorii de 20 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.1 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.68/20.03.1954, precum și măsurile administrative asimilate acestora, reprezintă măsuri cu caracter politic, conform dispozițiilor prevăzute de art.1 alin.1 și alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009.
În drept, a invocat prevederile art.1 alin.1 și alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009.
A susținut că are interes în formularea acțiunii, fiind în posesia unor hotărâri de condamnare politică a tatălui său, în spiritul Legii nr.221/2009 fiind cererea sa de pronunțarea a unei hotărâri judecătorești prin care să se constate caracterul politic de drept al condamnării.
Referitor la această critică, Curtea constată că interesul reprezintă o condiție de exercitare a oricărei acțiuni civile, presupunând un folos practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Totodată, interesul trebuie să întrunească anumite cerințe, respectiv să fie legitim, născut și actual, să fie personal și direct.
În speță, s-a reținut că, sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării dispuse pentru infracțiunea prevăzută de art.209 alin.3 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.541/04.11.1950 și infracțiunea prevăzută de art.209 alin.1 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.68/20.03.1954, interesul nu este născut și actual, în sensul de a exista în momentul în care se exercită acțiunea civilă și de a expune partea unui prejudiciu, dacă nu ar recurge la respectiva acțiune.
În acest sens, sunt prevederile art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009, conform cărora reprezintă de drept condamnare cu caracter politic cea pronunțată pentru faptele prevăzute de art.209 Cod penal, infracțiuni reținute ca fiind săvârșite de autorul reclamantului.
Ca atare, nu se mai impune formularea de către reclamant a unui capăt separat de cerere care să aibă un asemenea obiect.
Reclamantul a mai solicitat să se dispună, în temeiul dispozițiilor art.998 și art.999 Cod civil, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către acesta a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii fizice și morale suferite atât de tatăl său (urmare a condamnării sale politice), cât și de întreaga lui familie (soție și cei doi copii).
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a susținut că dreptul său la acțiune s-a născut doar la data apariției Legii nr.221/2009.
Curtea constată că, potrivit art.1 din Decretul Lege nr.167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
În ceea ce privește prezenta acțiune în pretenții întemeiată pe prevederile art.998- 999 Cod civil, Curtea reține, în primul rând, caracterul prescriptibil al acestei acțiuni, fiind vorba de o acțiune patrimonială și personală (spre deosebire de dispozițiile art.54 – 56 din Decretul Lege nr.31/1954 ce reglementează caracterul imprescriptibil al acțiunii în repararea nepatrimonială a unei daune morale). Termenul general de prescripție este de 3 ani.
Conform art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
Prin urmare, în materia pretențiilor derivate dintr-o faptă ilicită civilă, dreptul material la acțiune în repararea prejudiciului (atât material, cât și moral) începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Sub aspectul stabilirii momentului de la care, potrivit art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 curge termenul de prescripție de 3 ani, Curtea constată că reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba pricinuită prin măsura condamnării tatălui său, A. H., la pedeapsa închisorii de 5 ani cu executare prin muncă corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.3 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.541/04.11.1950 și la pedeapsa închisorii de 20 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 alin.1 din fostul Cod penal, stabilită prin sentința penală nr.68/20.03.1954, precum și pentru măsurile administrative asimilate acestora, cât și pe cel care răspunde de ea după 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist.
În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea mai constată că aceasta nu ar putea fi întemeiată în dreptul intern decât pe răspunderea civilă delictuală, aceasta fiind instituția juridică aflată la îndemâna reclamantului, art.5 din C.E.D.O. reprezentând un temei general pentru garantarea unor drepturi fundamentale și care se aplică faptelor săvârșite după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare a declarării neconstituționalității dispoz.art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, singurele dispoziții care pot asigura respectarea art.13 din C.E.D.O. sunt reprezentate de prevederile art.998 și urm. Cod civil, cale efectivă de reparare a pagubei care exista și anterior adoptării Legii nr.221/2009, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță al reclamantului. Acesta însă nu a înțeles să apeleze la menționatul temei juridic, iar dispozițiile interne nu se pot considera contrare dispozițiilor comunitare, întrucât permit acordarea de despăgubiri pe tărâm delictual.
Fiind însă vorba despre drepturi de creanță, acestea sunt supuse instituției prescripției reglementată prin Decretul nr.167/1958, astfel că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Reclamantul nici nu a invocat și nici dovedit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului prescripției. S. nu a renunțat la beneficiul prescripției prin adoptarea Legii nr.221/2009, dar chiar și așa fiind, ca efect al declarării neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a, dispozițiile în discuție sunt lipsite de orice efect juridic, inclusiv cele referitoare la implicațiile asupra termenului general de prescripție.
Și întemeiate pe art.5 din C.E.D.O., pretențiile reclamantului tot prescrise apar a fi, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data ratificării Convenției, 20.06.1994.
Față de data formulării prezentei acțiuni în pretenții, întemeiată pe prevederile art.998 – 999 Cod civil, în mod corect tribunalul a admis excepția prescripției.
Luând spre analiză însă și incidența deciziilor nr.1358 și nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, asupra cauzei de față, Curtea reține că textul art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 nu mai era în vigoare la data promovării acțiunii – 01.04.2011, întrucât și-a încetat aplicabilitatea ca urmare a declarării neconstituționalității prin cele două decizii arătate.
Potrivit dispozițiilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, și art.147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Se mai reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data formulării acțiunii de primă instanță se constată că norma art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 își încetase efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.
Curtea apreciază, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale au – așa cum o arată și Constituția – efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii reclamantului, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând, întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar, în al doilea rând, deoarece s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.
Făcând aplicare în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu se poate susține nicio încălcare a art.1 Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către recurent, acesta neaflându-se în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece, până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, nu obținuse recunoașterea pretențiilor sale nici măcar printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul acestuia o creanță susceptibilă de executare.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza A. ș.a. împotriva României, par.137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, întrucât jurisdicția supremă nu finalizase încă soluționarea irevocabilă a cauzelor privitoare la recunoașterea drepturilor beneficiarilor Legii nr.221/2009. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului jurisdicțional, mai ales că, în numeroase cazuri, ca și cel în speță, s-a invocat aplicarea legii de către persoane care nu intrau în sfera de reglementare a acesteia sau la fapte care nu se înscriau în acțiunile ce s-a urmărit a fi sancționate ori condamnate prin adoptarea Legii nr.221/2009 (spre exemplu, prizonierii de război deținuți în lagărele fostei U.R.S.S. atât anterior, cât și ulterior datei de 23.08.1944).
Prin urmare, recurentul nu poate invoca protecția oferită de art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., el neavând de protejat un „bun” sub forma „speranței legitime” izvorâte dintr-o legislație care oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condițiile art.1-5 din Legea nr.221/2009.
În opinia Curții se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție numai în situația acelora care, la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale, se pronunțase o hotărâre definitivă de confirmare a drepturilor recunoscute în temeiul acestei legi.
Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art.14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.
În cauza Unedic contra Franței (hotărârea din 18 decembrie 2008), Curtea a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei) și situația în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență asupra previzibilității situațiilor juridice, înțelegându-se că, în opinia Curții, exigențele principiului securității raporturilor juridice nu consacră nici măcar un drept la o jurisprudență constantă.
Astfel, constatând că la nivelul Curții de Casație Franceză s-a produs un reviriment de jurisprudență cu privire la o chestiune legată de drepturile salariale ale unor salariați disponibilizați dintr-o societate supusă procedurii reorganizării judiciare, s-a reținut de către C.E.D.O. că acest reviriment a ținut seama de echilibrul tuturor intereselor în joc și de consecințele financiare ale noii orientări a jurisprudenței, întrucât noua practică urma să se aplice, cu efect retroactiv, tuturor situațiilor care nu fuseseră în mod definitiv soluționate. Curtea a acordat importanța cuvenită faptului că nu s-a pus problema repunerii în discuție a unor drepturi definitiv câștigate.
Ceea ce a sancționat Curtea în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și, prin aceasta, crearea unei șanse de câștig a procesului (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, cauza Satka ș.a. contra Greciei și cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Or, în situația de față, instanța de recurs reține, la rândul său, că nu se poate invoca o procedură neechitabilă în sensul art.6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, dispoziții din Legea nr.221/2009 indicate anterior încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Nu în ultimul rând, Curtea arată și că prin decizia 12/19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale numerele 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, cum este și cazul în speță. Această decizie a devenit obligatorie pentru instanțe de la data publicării sale în Monitorul Oficial, respectiv 7.11.2011, în conformitate cu dispozițiile art.3307 din Codul de procedură civilă.
Cu referire la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care au aplicabilitate directă în conformitate cu dispozițiile art.20 din Constituția României, Curtea reține că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate constata că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Astfel, legiuitorul român a adoptat o . acte normative având în vedere tocmai necesitatea asumării și atenuării consecințelor produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale, ale cetățenilor săi
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut în deciziile menționate mai sus că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr.214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat in România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunista putând fi folosită ca probă în fata instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistența medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr.10/2001.
Prin urmare, Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil – cât acordarea unei satisfacții de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărarea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și altii împotriva Germaniei și prin Hotararea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotararea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, Curtea reține din jurisprudența constantă a instanței europene că în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativa a țării, este în măsura să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Simpla existență a unei acțiuni formulate în baza unei legi care, în anumite cazuri și cu respectarea anumitor condiții putea conduce la dobândirea unor despăgubiri de către anumite persoane, nu constituie o „speranță legitimă”, deoarece forma inițială a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu permitea o concluzie conform căreia, la finalul procesului, persoanele îndreptățite vor avea în mod sigur câștig de cauză.
Obligația statului de plată a despăgubirilor pentru daune morale în favoarea reclamantului rezulta din lege, însă în cadrul și la finele unei proceduri judiciare, motiv pentru care simpla așteptare în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi nu poate fi considerată ca fiind un „bun”, ci doar instituie posibilitatea de a-l dobândi pe cale judecătorească.
Cu referire la anularea efectelor unor dispoziții legale pe calea contenciosului constituțional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia asupra admisibilității pronunțată în cauza Slavov vs. Bulgaria, în data de 02.12.2008, a considerat că în situația în care dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.
Curtea mai reține că reclamantul A. I. H. a invocat și încălcarea art.5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Art.5 din Convenție consacră dreptul la libertate și la siguranță. În structura sa logico-juridică, acest text cuprinde trei părți: afirmarea existenței dreptului la libertate și la siguranță (par.1 fraza I); limitele dreptului la libertate, și anume cazurile permise de privare de libertate (par.1 fraza a II-a lit.a - f); garanțiile de care se bucură persoanele aflate în stare de privare de libertate (par.2, 3, 4 și 5).
Garanțiile recunoscute de text persoanelor private de libertate sunt de două tipuri: garanții generale și garanții speciale. Garanțiile generale privesc persoana aflată în stare de privare de libertate indiferent de motivul acestei măsuri, în timp ce garanțiile speciale sunt recunoscute numai persoanei lipsite de libertate ca o măsură de prevenție în procesul penal. Există trei garanții generale: dreptul de a fi informat de motivele privării de libertate și, dacă este cazul, de natura acuzației; dreptul de a face plângere la o instanță judecătorească împotriva măsurii privării de libertate; dreptul la despăgubire în cazul în care privarea de libertate a fost contrară dispozițiilor art.5 din Convenție. Garanțiile speciale sunt garanții suplimentare, în sensul că persoanele private de libertate, ca măsură preventivă penală se bucură, pe lângă garanțiile generale, și de garanțiile speciale, acestea din urmă adăugându-se primelor, iar nu substituindu-li-se. Sunt consacrate două garanții speciale: dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcțiuni judiciare, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii.
Art.5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este respectat dacă persoana poate cere o reparație pentru privarea sa de libertate realizată în condiții contrare dispozițiilor art.5 paragrafele 1-4 (Wassink c. Olandei, hotărârea din 27.09.1990). Dreptul la reparație garantat de paragraful 5 presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale art.5 fie de către o autoritate națională, fie de către organele Convenției.
Cu toate acestea, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că în cauză nu se poate reține aplicarea directă a dispozițiilor art.5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte, întrucât reclamantul nu a indicat în ce anume a constat încălcarea, iar, pe de altă parte, pentru că fapta apreciată ca ilicită, de către reclamant, s-a produs înainte de ratificarea Convenției de către S. R., prin Legea nr.30/1994.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant H. A. I., împotriva sentinței civile nr.72/16.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. V. L. D. S. G. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.V.
Tehnored.B.I.
2 ex/15.08.2012
-----------------------------------------------
T.B.Secția a III-a – A.D.B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 246/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1308/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
