Pretenţii. Decizia nr. 246/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 246/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2013 în dosarul nr. 246/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 246
Ședința publică din 12.02.2013
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de d-na procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. D. G., împotriva sentinței civile nr.1195 din 15.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită citate, iar recurentul a solicitat, prin petiția înregistrată la data de 18.01.2013, repunerea cauzei pe rol și soluționarea recursului și în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea pronunțată de prima instanță fiind în concordanță și cu Decizia nr. 15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că „deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București –Secția a III-a Civilă sub nr._, din data de 23.09.2011, reclamantul M. D. GÜNTER, în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe baza probelor administrate să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a mamei petentului, Plajer Hedda, născuta M., la data de 01.03.1924, decedată la data de 03.11.1963, în URSS din data de 13 ianuarie 1945 până 30.11.1949, să se dispună obligarea Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea unei despăgubiri în cuantumul de 10.000 €, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit ca urmare a măsurii suferite și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.1195/15.06.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant, arătând că, în conformitate cu art.1 din Legea 221/2009, condamnarea cu caracter politic sau luarea de măsuri administrative trebuie să fie luată în perioada 06.03._89 pentru a se înscrie în sfera de aplicare a acestei legi, or, în cauză, măsura al cărei caracter politic s-a cerut a fi constatată, a fost luată în ianuarie 1945, perioadă ce excede câmpului de aplicare a legii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului declarat, recurentul a arătat că și alte persoane, care s-au aflat în cazuri similare celui al mamei sale, au formulat acțiuni identice cu a sa și au beneficiat de recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist, potrivit Legii nr.221/2009.
În acele cazuri s-a adoptat o interpretare teleologică a Legii nr.221/2009, arătându-se că, deși măsura administrativă a început cu 2 luni înaintea cadrului de timp menționat în lege, totuși aceasta a persistat și a fost continuată încă ani de zile după preluarea răspunderii prin guvernul condus de dr.P. G., în martie 1945.
Recurentul a susținut că statul comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire politică îndreptată pe baza Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr._/3.01.1945 și a emis la 29.03.1945 Ordinul circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949 – 1959, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în U.R.S.S. li se interzicea reîntoarcerea lor în țara proprie, considerând evadarea din lagăre și reîntoarcerea acasă ca o întoarcere frauduloasă care conducea la deferirea către justiție spre strângere a persoanelor ce săvârșeau astfel de fapte.
Deși prima instanță a refuzat o interpretare teleologică a dispozițiilor Legii nr.221/2009, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945, care se suprapune perioadei de timp avută în vedere de această lege.
Decretul nr.118/1990 prevede expres aplicabilitatea sa și pentru măsurile de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944 – martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr.221/2009 nu poate fi văzută decât ca o scăpare a legiuitorului.
Măsurile represive au început imediat după 23.08.1944, iar nu de la data numirii guvernului, recurentul făcând trimitere în acest la Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România.
De asemenea, a cerut ca plata despăgubirii să-i fie acordată conform art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, chiar dacă nu se aplică art.5 alin.1 lit.a ca urmare a deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, deoarece recurentul a avut o pierdere de avere și nu numai una morală, din faptul deportării forțate pe o perioadă îndelungată.
Recurentul a atașat cererii de recurs o copie a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr._/3.01.1945 și a Ordinului circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne.
La 6.11.2012, Curtea a luat măsura suspendării judecării cauzei în temeiul art.242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., iar la solicitarea recurentului reclamant, la data de 21.01.2013 a repus cauza pe rol.
Intimatul nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere că prin înscrisurile administrate ca probe în cauză, reclamantul a pretins că este fiul numitei Plajer Hedda, căsătorită M., care a fost plecată pentru munca de reconstrucție în U.R.S.S., în Regiunea Dombas, Lagăr 5 Bis de la 13.01.1945 la 30.11.1949, când s-a înapoiat în localitatea de origine C..
Pentru acest motiv, prin cererea cu care s-a adresat instanțelor la 23.09.2011, a solicitat să i se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată luată față de mama sa și acordarea de despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciilor de ordin moral decurgând din acest fapt.
Cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art.3 – 6 din Legea nr.221/2009.
Prin hotărârea sa, tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă, observând că măsura administrativă dispusă față de autoarea reclamantului nu se înscrie în câmpul de aplicare a Legii nr.221/2009, care vizează măsurile administrative luate de organele fostei miliții în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Curtea mai are în vedere că prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945”, nr.15 din 12.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu titlu general și obligatoriu că „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009”.
În conformitate cu dispozițiile art.3307 alin.4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept, prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, partea I, cerință îndeplinită în prezenta cauză la momentul judecării prezentului recurs, întrucât respectiva decizie a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.837/12.12.2012.
Prin urmare, Curtea va ține seama în judecata sa de dezlegarea dată problemei de drept care face obiectul și prezentei judecăți, având în vedere, pe de o parte, caracterul obligatoriu al deciziilor publicate în soluționarea recursurilor în interesul legii, iar pe de altă parte, rolul acestor decizii, acela al uniformizării practicii judiciare diferite a instanțelor judecătorești și al înlăturării opiniilor și soluțiilor contrare prezente în cauze similare.
Cum această cerință ține de garanția unui proces echitabil, care presupune, printre altele, asigurarea unei jurisprudențe clare, coerente și predictibile a instanțelor judecătorești, cu evitarea soluțiilor contrare pronunțate asupra aceleiași probleme de drept, Curtea apreciază că modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr.15/12.11.2012 justifică modificarea propriei jurisprudențe, în sensul celor dezlegate prin amintitul recurs în interesul legii.
În acest sens, Curtea notează că, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.3, 4 alin.1 și 2 și art.1 alin.1 ale Legii nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, măsuri dispuse față de fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Pe de altă parte, măsura administrativă la care a fost supusă autoarea reclamantului din prezenta cauză a fost dictată de considerente de ordin etnic și și-a avut sorgintea în consecința participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, astfel că nu poate fi circumscrisă condițiilor și sferei de aplicare a Legii nr.221/2009.
Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și poziției asumate de S. român la acel moment istoric, preexistente statului comunist. Împrejurarea menținerii acestor măsuri de către statul comunist ulterior instalării sale nu justifică aprecierea ori calificarea acestor măsuri ca având caracter politic atâta timp cât cauza lor nu se regăsește în săvârșirea unor fapte de împotrivire față de regimul politic ce guverna statul român la acea vreme.
Curtea reține, de asemenea, că în considerentele deciziei nr.15/12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a arătat că norma de trimitere a Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul – lege nr.118/1990 și prin O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, este de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art.1, 3 și 4 din Legea nr.221/2009. Or, aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul – lege nr.118/1990 și O.U.G. nr.214/1999, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6.03.1045 – 22.12.1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art.1 alin.2 și art.3 din Legea nr.221/2009, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art.1 alin.4 din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6.03.1945 – 22.12.1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai afirmat că, criteriul temporar avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acestuia, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 06.03.1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22.12.1989 vizează sfârșitul acesteia în România.
Pe cale de consecință, nefiind vorba despre o măsură administrativă în privința căreia să poată fi constatat caracterul politic, nici cererea în daune formulată de către recurentul reclamant nu și-ar putea găsi o soluționare favorabilă în dispozițiile Legii nr.221/2009.
În considerarea acestor motive și a dezlegării în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.15/12.11.2012, Curtea apreciază că recursul declarat în prezenta cauză este neîntemeiat, impunându-se respingerea sa ca fiind neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant M. D. G. împotriva sentinței civile nr.1195/15.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.L.D.
Tehdact.B.I.
2 ex./21.02.2013
-------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – I.N.
| ← Cereri. Decizia nr. 283/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1158/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
