Revendicare imobiliară. Decizia nr. 144/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 144/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2014 în dosarul nr. 144/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.144

Ședința publică de la 29.01.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - E. V.

JUDECĂTOR - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - M.-G. R.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-reclamant G. M., împotriva deciziei civile nr.432 A din 23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. L. AL SECTORULUI 6, ADMINISTRAȚIA F. SECTOR 6 și cu intimata -intervenientă V. E..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 08.01.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 15.01.2014, apoi la 22.01.2014 și apoi la 29.01.2014, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamantul G. M. a chemat în judecată pe pârâții C. L. SECTOR 6 BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA F. SECTOR 6, solicitând instanței, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe aceștia să-i retrocedeze apartamentul situat în București, .. 18 A, ., sector 6.

In motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a plecat la data de 12.11.1985 în SUA cu forme legale, ocazie cu care a aflat că apartamentul proprietate personala i-a fost confiscat, măsură pe care o consideră abuzivă.

La data de 29.05.1998 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către V. E., prin care aceasta a solicitat să se constate calitatea de chiriaș.

Prin sentința civila nr. 8811/04.09.1998 Judecătoria sectorului 6 București a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenție în interes propriu, a constatat că intervenienta V. E. deține imobilul în litigiu în calitate de chiriaș.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că pârâții împotriva cărora reclamantul a formulat acțiunea nu au în posesie bunul revendicat, imobilul fiind deținut de către intervenienta în calitate de chiriaș în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 6561/25.09.1985. Pentru aceleași considerente instanța a admis cererea de intervenție în interes propriu.

Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 725 alin. 3 C.pr.civ. aflat în vigoare la data de 04.09.1998, data pronunțării sentinței civile atacate, a declarat apel reclamantul G. M. criticând-o pentru următoarele motive:

În mod cu totul eronat instanța fondului a reținut faptul ca niciuna dintre părți nu deținea posesia apartamentului în litigiu.

Astfel, la data de 29.05.1998, intervenienta în interes propriu, V. E., a invocat un drept de proprietate asupra apartamentului. A susținut prin cererea sa de intervenție, că S.C. Orizont SA i-a încheiat deja contract de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

În plus, la dosar exista dovezi ca urmare a existenței pe rol a acțiunii de revendicare, S.C. Orizont SA o încunoștințează pe intervenientă la data de 20.08.1998, că nu i se poate încheia contract de vânzare - cumpărare, întrucât apartamentul este revendicat de fostul proprietar, solicitându-i totodată să - și ridice suma achitată drept avans la data de 15.04.1998.

La această încunoștințare, intervenienta, răspunde S.C. Orizont SA la data de 31.08.1998, că refuză să-și ridice suma plătită drept avans, deoarece contractul de vânzare - cumpărare s-a încheiat deja, însă i se refuză eliberarea acestuia, pe motivul existenței pe rol a acțiunii de revendicare.

Ca urmare a repetatelor adrese efectuate de către instanța de judecată, S.C. Orizont SA comunică pentru termenul din 25.06.1998, că apartamentul este deținut de intervenientă cu contract de închiriere.

La data de 04.09.1998, instanța fondului a pronunțat sentința civila atacată prin care intervenientei i se constată calitatea de chiriaș în imobil, deși contractul de vânzare cumpărare în temeiul Legii 112/1995, contract valabil și în prezent, îi transmisese posesia de la data întocmirii sale, respectiv de la data de 15.04.1998.

Oricum, soluția instanței fondului nu mai subzistă, întrucât în prezent, posesorul apartamentului este fără îndoială intervenienta V. E., iar titlul său de proprietate este unul nul absolut.

În cadrul comparării titlurilor de proprietate, nu se poate da sub nici o forma preferința titlului de proprietate al intervenientei, întrucât acesta provine de la stat, al cărui titlu este nul absolut.

Statul nu are un titlu valabil pentru locuințele preluate în baza Decretului nr. 223/1974, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 fiind fără echivoc în acest sens.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor (a se vedea în acest sens decizia nr. 421/25.01.2005 a I.C.C.J. secția civilă și de proprietate intelectuală).

Astfel cum a statuat jurisprudența, Decretul nr.223/1974 era în contradicție cu dispozițiile Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personala era ocrotit prin lege, precum și cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, România fiind stat semnatar al acestei Declarații.

Decretul nr. 223/1974 contravenea și dispozițiilor Codului civil (art. 475), aflate și atunci în vigoare, conform cărora oricine poate dispune liber de bunurile sale prin acte „inter vivos” ori de "mortis causa", așa încât încălcarea acestor principii și preluarea proprietății de stat, în alte condiții, este o măsură abuzivă, nelegală.

Potrivit Codului Civil (art. 481), nimeni nu poate fi obligat la cedarea proprietății sale fără o justă și prealabilă despăgubire, principiu aflat în vigoare la data preluării abuzive de stat și garantat astăzi de noua ordine socială și de drept a României, raliată la politica dreptului european în conformitate cu art. 1 din convenția CEDO.

Ori, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, "persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973". Art. 5 din același decret prevedea că: "actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept".

Din analiza dispozițiilor art. 2 și art. 5 din Decretul nr. 223/1974 a rezultat că, în situația părăsirii definitive a tarii, proprietarii erau obligați să-și înstrăineze construcțiile numai către stat, în schimbul unor sume pe care acesta din urma le stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului.

Cum statul nu poate invoca un titlu valid, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii 112/1995, iar dreptul său de proprietate nu a fost niciodată desființat, după cum este și spiritul deciziei nr. 114/2004 a Înaltei Curți. Nu se poate da preferință unui titlu bazat pe altul nul, bazat, deci, pe un fapt și o cauza ilicită din partea transmițătorului - stat și, pe un fapt și o cauză, ilicită, fără dubiu, imorală a cumpărătorilor.

Nu se poate da preferință unui titlu bazat pe o atitudine de violare a dreptului său de proprietate. De asemenea, nu se poate da preferință unui titlu aparent valid, dar care nu are acest caracter în profunzimea sa, intervenienta cumpărând imobilul de la un "non dominus".

În plus, o astfel de vânzare realizată de către stat chiar în timpul soluționării litigiului, reprezintă o ingerința în dreptul său de proprietate. Această situație a avut ca efect privarea sa de proprietate în sensul celei de-a două fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin decizia civilă nr. 1066/23.11.2010 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant G. M., împotriva sentinței civile nr. 8811/04.09.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. al sect. 6 București, Administrația F. sect. 6 și intimata intervenientă V. E.; a schimbat în parte sentința civiă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. L. al sect. 6 București, Administrația F. sect. 6 și a respins cererea formulată împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; și a menținut celelalte dispozițiile ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1524/10.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ (număr vechi 856/2011), Curtea de Apel București Secția a III-a Civila și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul promovat de recurentul - reclamant G. M., împotriva deciziei civile nr. 1066 din data de 23.11.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. L. al Sectorului 6 București, Administrația F. Sector 6 București și cu intimata - intervenientă V. E. și a casat decizia recurată cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București, în considerentele deciziei de casare reținându-se că în cauză a operat o transmitere a calității procesuale pasive de la pârâții inițial chemați în judecată la intervenienta devenită pe parcursul litigiului proprietar al apartamentului revendicat, impunându-se soluționarea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de către părți.

Cererea a fost reînregistrată în rejudecarea apelului pe rolul Tribunalului București, Secția a V a Civilă, la data de 17.01.2012 sub nr._ .

Prin decizia civilă nr. 375A/10.04.2012 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a fost admis apelul formulat de către G. M., a fost desființată sentința civilă apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 6 București, instanța apreciind că față de modalitatea de desfășurare a procesului se impune judecarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție.

Prin decizia nr. 156 R/25.01.1013 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a fost admis recursul formulat împotriva deciziei pronunțate în apel de către pârâta V. A., a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București, în considerentele deciziei de casare reținându-se că instanța de apel în rejudecare nu a respectat dispozițiile anterioare ale instanței de recurs, neprocedând la soluționarea pe fond a acțiunii prin compararea celor două titluri exhibate de către părți.

Totodată, prin decizia de casare s-a stabilit ca la rejudecarea apelului se vor avea în vedere considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia imobilelor naționalizate, urmând a se verifica totodată și apărarea referitoare la respectarea regulii unanimității.

Cererea a fost reînregistrată în rejudecarea apelului pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, la data de 21.02.2013 sub nr._ *.

Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr.432 A/23.04.2013 a admis apelul formulat de apelantul-reclamant G. M., împotriva sentinței civile nr. 8811/04.09.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă V. E., a anulat sentința apelantă și evocând fondul a respins cererea principală privind pe reclamantul G. M. și pârâta V. A., ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de V. A. și a constatat că V. A. este proprietara imobilului situat în București, Valea Ialomiței, ..3, . 6.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei C.P.M.B. nr. 1363/18.09.1985 (fila 18 dosar fond), iar soluționarea unei astfel de acțiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, inclusiv decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în material imobilelor naționalizate.

În ceea ce privește domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în interesul legii anterior citată s-a reținut aplicarea principiului general de drept, specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce în concret presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Analizând acțiunea în revendicare, nu prin raportare strictă la regulile clasice ale acțiunii în revendicare ci având în vedere și dispozițiile Legii nr.10/2001 la a căror aplicare face trimitere Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J anterior citată, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a analizat în ce măsură reclamantul din prezenta cauză mai are în prezent un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv în ce măsură acesta mai deține un bun, pentru a se putea proceda la compararea titlului acestuia cu cel deținut de către intimata pârâtă.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condițiilor (Hot. din cauza Prințul Hans A. II de Lichtenstein contra Germania ).

În ceea ce privește noțiunea de "bun actual", jurisprudența C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza S. și alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi ai acestuia.

S-a reținut că respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

O soluție identică a pronunțat C.E.D.O. în Cauza S. Taub împotriva României și în Cauza A. Marshall împotriva României, în care C.E.D.O. a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului.

S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce privește noțiunea de "bun actual" în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanților prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că, deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință, C. E.D.O. a reținut că instanța supremă a recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod expres.

În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă" C.E.D.O a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Astfel, în Cauza Penția și Penția împotriva României, C.E.D.O. a reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării imobilului. A mai constatat C.E.D.O. că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranță legitimă".

De asemenea, în Cauza I. și M. împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, C.E.D.O. a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În anul 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O., în ceea ce privește existența unui "bun actual", a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a menționat că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza M. A. și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr.10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, Tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza M. A. și alții contra România, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar "speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, Tribunalul urmează să constate că apelantul reclamant G. M. nu are în patrimoniul său un "bun actual ", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul său ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, acesta putând beneficia doar de un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate, față de această împrejurare nemaiprezentând relevanță nici apărarea intimatei pârâte referitoare la nerespectarea regulii unanimității în material revendicării imobiliare.

S-a constatat de către Tribunal că pentru imobilul în litigiu, deși s-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificare, apelantul reclamant nu a mai efectuat niciun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu, acesta neuzând în termenul legal de posibilitatea de a obține desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile legii 112/1995 și având ca obiect imobilul revendicat și neadresându-se instanțelor judecătorești cu o cerere având ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001, deși această posibilitate a fost recunoscută încă din 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În condițiile în care dreptul de a cere constatarea nulității sau anularea contractului de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul pârâtei s-a prescris, dreptul de proprietate al acesteia s-a consolidat, aceasta la rândul său deținând un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, respectiv o „speranță legitimă” de a păstra bunul, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare neputând fi valorificate apărări referitoare la nevalabilitatea titlului intimatei pârâte, referitoare la buna sau la reaua credință a acestei la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acestea fiind apărări ce se pot face doar în cadrul unei acțiuni având ca obiect anularea contractului încheiat în condițiile Legii nr.112/1995.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului anterior citată, astfel cum ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, Tribunalul a reținut ca nefondate criticile apelantului reclamant cu privire la greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, precum și susținerile potrivit cărora acesta ar fi în continuare titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, mai ales în condițiile în care nu s-a constatat nici pe cale incidentală în vreo împrejurare nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Reținând că anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr.112/1995 nu mai poate face obiect al analizei ca urmare a intervenirii prescripției speciale precum și considerațiile anterioare cu privire la inexistența unui bun actual în patrimoniul apelantului, Tribunalul a constatat că nu au nici o relevanță din punct de vedere al revendicării imobiliare considerațiile reclamantului legate de nevalabilitatea actului de preluare de către stat a imobilului, de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare cumpărare dintre intimata pârâtă și Statul Român, de buna sau reaua-credință a acesteia la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul al judecății la acest moment.

Având în vedere inexistența în patrimoniul apelantului reclamant a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat, consolidarea titlului intimatei pârâte, ca urmare a neintroducerii în termen a acțiunii având ca obiect anularea titlului de proprietate al acesteia, Tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor exhibate de către părți, ca în cazul clasicei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.civ., în care ambele părți erau în posesia unor titluri, dar care proveneau de la autori diferiți, nefiind posibilă analiza titlului mai bine caracterizat, atâta vreme cât reclamantul nu are un drept de proprietate care să poată fi exercitat în mod efectiv și care să fi fost recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă cu privire la bunul în litigiu, susținerile acestuia privind preferabilitatea dreptului său de proprietate, care provine de la un veritabil proprietar, față de cel al intimatei pârâte, care provine de la un neproprietar fiind astfel nefondate, motiv pentru care acțiunea în revendicare nu poate fi primită.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 296 și 297 Cod de procedură civilă și al dispozițiilor art. 315 Cod de procedură civilă (care impune instanței de apel obligația de a soluționa pe fond cererea de chemare în judecată), a admis apelul formulat, a anulat sentința civilă apelată și a respins cererea principală având ca obiect revendicare formulată de către G. M. în contradictoriu cu V. A..

Având în vedere contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate cu nr. 1022/1997 încheiat de către intimata V. A. cu S.C. Orizont S.A., împrejurarea că acesta este valabil din punct de vedere juridic, nefiind promovată și soluționată în mod irevocabil vreo acțiune având ca obiect anularea acestuia, împrejurarea că o astfel de acțiune nici nu ar avea sorți de izbândă în condițiile intervenirii prescripției dreptului de a sesiza instanța cu o cerere de acest fel, Tribunalul a admis cererea formulată de către intimata pârâtă V. A. și a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în București, .. 18A, ., parter, sector 6.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul.

Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

Susține recurentul că instanța procedează în mod cu totul greșit atunci când analizează acțiunea în revendicare nu prin raportare strictă la regulile clasice ale acțiunii în revendicare, ci prin prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001, deși acțiunea a fost introdusă la data de 23.02.1998, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Instanța de apel, in mod greșit face abstracție de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora incidența acestei legi la cauzele aflate in curs de judecată este condiționată de opțiunea persoanei îndreptățite, de a renunța la judecarea cauzei sau de a solicita suspendarea acesteia, ceea ce in cazul de față nu s-a întâmplat.

Astfel, acțiunile in curs de judecată la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, continuă să fie soluționate in baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepția cazului in care persoana îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia.

Întrucât, in speță, recurentul – reclamant nu a optat pentru procedura instituită de Legea nr. 10/2001, ci a investit instanța cu o acțiune in revendicare întemeiată pe art. 480 Cod Civil, introdusă in anul 1998, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, instanța este ținută de temeiul juridic cu care a fost investita.

Instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare nr. 1524/10.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie in docarul nr._, dar nici dispozițiile ultimei decizii de casare, respectiv decizia civila nr. 156R/25.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă in dosarul nr._, decizii care conțin îndrumări obligatorii prin nerespectarea cărora s-au încălcat din prevederile art.315 Cod Procedură Civilă. Aceste îndrumări obligatorii erau in sensul "de a soluționa apelul declarat pe fond prin operațiunea de comparare a titlurilor, specifică revendicării, urmând ca aceasta comparare să se realizeze între titlul exhibat de reclamant si cel pe care îl opune intervenienta" (Decizia nr. 156 R/25.01.2013 pag. 14, paragraf antepenultim).

Atât prima instanța de casare cât si cea de-a doua au dat îndrumări obligatorii ca acțiunea în revendicare să fie soluționată prin mecanismul comparării titlurilor proprietate, îndrumări pe care instanța de apel nu le-a respectat, soluționând acțiunea în mod greșit prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

In plus, instanța de apel face o greșită interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, deși îndrumările ultimei decizii de casare sunt in sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile acțiunilor introduse înainte de . acestei legi. Că este așa, rezultă și din aspectul că indicația din ultima decizie de casare este în sensul de a se avea în vedere și jurisprudența CEDO în materia imobilelor naționalizate, jurisprudență care statuează în aceeași direcție.

Cu toate acestea, în mod cu totul eronat, instanța de apel interpretează dispozițiile Deciziei nr.33/2008 în sensul că prezenta acțiune în revendicare trebuie analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001.-

Teza este esențial greșită, în contradicție cu principiul neretroactivității legii civile. Așa cum s-a mai arătat, la data introducerii acțiunii - 23.02.1998- Legea nr. 10/2001 nu opera, iar la ., art. 47 a confirmat continuitatea acțiunilor in revendicare, începute înainte de apariția ei, în același regim, în lipsa opțiunii de suspendare sau renunțare la acțiune din partea persoanei îndreptățite.

Nu se poate susține sub nici o formă, că dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, ar trebui aplicate in sens contrar, având in vedere că este vorba de o acțiune introdusă in anul 1998, când nici nu se punea problema apariției Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanța de apel in mod greșit face trimitere la decizii CEDO fără relevanță in cauză.

Dimpotrivă, există o . decizii CEDO, respectiv S. c. României, P. c. României, Porteanu c. României, R. c. României, care statuează că o astfel de vânzare realizată chiar de un chiriaș de bună credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării in justiție in mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință in dreptul de proprietate al reclamanților. Aceasta deoarece, urmare a acestei vânzări, reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a intra in posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lasa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta in vreun fel.

De asemenea, greșit instanța de apel susține că recurentul – reclamant ar fi fost obligat să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Recurentul – reclamant arată că prezenta acțiune a fost repusă pe rolul instanțelor de intimata V. E., in condițiile in care acesta promovase o nouă acțiune in revendicare - dosar nr._ - de vreme ce sentința de fond din prezentul dosar nu-i fusese comunicată.

Astfel, așa cum se poate observa din cuprinsul încheierii din data de 26.01.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, intimata, prezentă personal în instanță, a solicitat comunicarea sentinței atacate prin prezentul apel, către recurentul – reclamant în SUA. După ce această comunicare a fost efectuată, judecata acestui dosar a fost reluată, iar dosarul nr._, aflat atunci in apel pe rolul Tribunalului București, tot la cererea intimatei, V. E., a fost suspendat până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Pe de altă parte, instanța de apel greșește grav reținând că anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de V. E. in condițiile Legii nr. 112/1995, nu mai poate face obiect al analizei in prezenta cauză ca urmare a intervenirii prescripției speciale pentru faptul neintroducerii acțiunii în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 si pentru acest motiv analiza acestui titlu nu mai poate fi făcută in afara cadrului legal stabilit de Legea nr.10/2001.

Instanța de apel investită cu acțiune in revendicare pe dreptul comun, introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, ar fi trebuit să compare titlurile de proprietate exhibate potrivit criteriilor stabilite prin Decizia 33/2008 a ICCJ, aspectele invocate de recurentul-reclamant, in susținerea nevalabilității titlului intimatei V. E. privind reaua credință a părților la încheierea acestui act, criteriu de prefer abilitate stabilit de practica judiciară.

Astfel, in cadrul acestei comparări, instanța ar fi trebuit să țină cont de faptul că vânzarea apartamentului către intimată a avut loc, așa cum rezultă din toate înscrisurile dosarului, in timpul soluționării litigiului, fapt ce reprezintă o ingerință in dreptul de proprietate al recurentului - reclamant, care are ca efect privarea sa de proprietate in sensul celei de-a doua fraze a primului aliniat al art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Demersurile in vederea cumpărării apartamentului au fost începute de intimată imediat după data promovării acțiunii in revendicare, fiind întrerupte ca urmare a existenței pe rol a acestei acțiuni.

Prin adresa nr. 1909/20.08.1998, S.C. Orizont S.A. o încunoștințează pe intimată, că nu i se poate încheia contract de vânzare-cumpărare, "întrucât apartamentul este revendicat de fostul proprietar", solicitându-i totodată să-și ridice suma achitată drept avans la data de 15.04.1998.

În decizia de casare nr. 1524/10.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IlI-a Civilă, care a reținut că:" ... Curtea consideră că, de fapt, încheierea actului de înstrăinare a apartamentului a avut loc in anul 1998, după data de 15.04.1998, când s-a achitat avansul corespunzător prețului ce trebuia plătit".

Este evident că acest contract a fost încheiat prin fraudă la lege, in timpul soluționării prezentului litigiu, având in vedere faptul că sentința atacată a fost pronunțată in data de 04.09.1998.

După respingerea de către instanța fondului a acțiunii in revendicare formulată de reclamant, sentința civilă nu i-a fost comunicată acestuia, însă intimata a reușit să legalizeze această sentință - așa cum se poate observa din cererea depusă de aceasta la dosarul cauzei - pentru a-și finaliza demersurile privind cumpărarea apartamentului, fapt pe care l-a si realizat, așa cum atestă si contractul sau de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15.04.1998.

Din toate aceste aspecte rezultă reaua credință a părților la încheierea titlului intimatei, aspect pe care instanța de apel ar fi trebuit să-l rețină la compararea titlurilor.

In cadrul acestei examinări a titlurilor de proprietate potrivit criteriilor stabilite prin Decizia ICCJ nr. 33/2008, instanța de apel trebuia să aibă in vedere faptul că nu se poate da preferința titlului de proprietate al intimatei, care a fost de rea-credința la încheierea actului act încheiat prin conivență frauduloasă a ambelor părți contractante.

Este de reținut că titlul intimatei V. E. provine de la stat, al cărui titlu este nul absolut.

Statul nu are un titlu valabil pentru locuințele preluate in baza Decretului nr. 223/1974, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 fiind fără echivoc in acest sens.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Suprema de Justiție- Secțiile Unite, prin decizia in interesul legii nr.V/2000, a statuat ca persoanele care considera că, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv in baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere in justiție, pe calea acțiunii in revendicare, recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri si, ca urmare, restituirea lor (a se vedea in acest sens decizia nr. 421/25.01.2005 a I.C.C.J. secția civilă si de proprietate intelectuală).

Astfel cum a statuat jurisprudența, Decretul nr.223/1974 era în contradicție cu dispozițiile Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit prin lege, precum și cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, România fiind stat semnatar al acestei Declarații.

Decretul nr. 223/1974 contravenea si dispozițiilor Codului Civil (art. 475), aflate si atunci în vigoare, conform cărora oricine poate dispune liber de bunurile sale prin acte „inter vivos" ori de „mortis causa", așa încât încălcarea acestor principii și preluarea proprietății de stat, în alte condiții, este o măsură abuzivă, nelegală.

Potrivit Codului Civil (art.481), nimeni nu poate fi obligat la cedarea proprietății sale fără o justă și prealabilă despăgubire, principiu aflat în vigoare la data preluării abuzive de stat și garantat astăzi de noua ordine socială și de drept a României, raliată la politica dreptului european în conformitate cu art.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, prin considerentele sale, reține că intimata V. E. a formulat la data de 29.05.1998 cerere de intervenție prin care a solicitat constatarea calității de chiriaș in imobil. De la acel moment si până in prezent, intimata nu a investit instanța cu vreo alta cerere.

Instanța de apel însă, in lipsa unei cereri exprese din partea intimatei-pârâte, si fără să califice aceasta cerere prin luarea concluziilor ambelor părți pe acest aspect si cerere, prin chiar dispozitivul hotărârii atacate prin prezentul recurs constată că intimata, pe care o numește greșit V. A., in loc de E., este proprietara imobilului in litigiu, acordând astfel ceea ce nu s-a cerut, încălcând astfel dispozițiile legii de procedură civilă.

In aceste condiții, motivarea instanței de apel este lipsită de temei legal, iar acțiunea in revendicare trebuie admisă față de cele mai sus-arătate.

In concluzie, in temeiul art. 312 alin.1 si 3 Cod de procedură civilă, recurentul – reclamant solicită admiterea prezentului recurs ca fondat, modificarea deciziei recurate in parte, admiterea acțiunii in revendicare formulat de reclamantul-recurent, si obligarea intimatei V. E. să lase reclamantului-recurent in deplină proprietate si liniștită posesie imobilul situat in București, .. 18 A, ., parter, sector 6.

Recursul este nefondat.

În esență, se susține de către recurent că în mod greșit instanța de apel:

1. a aplicat dispozițiile Legii nr.10/2001 și nu ale art.480 Cod civil, întrucât la data promovării acțiunii (1998) Legea nr.10/2001 nu era în vigoare;

2. face trimitere la hotărâri CEDO fără relevanță pentru reclamanții în cauză;

3. a încălcat dispozițiile art.315 Cod de procedură civilă prin nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, respectiv a deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

4. a acordat mai mult decât s-a cerut.

Prima critică este neîntemeiată întrucât instanța de apel a avut în vedere la compararea celor două titluri de proprietate dispozițiile art.480 Cod civil.

A reținut, însă, că, deși acțiunea în revendicare a fost promovată înainte de apariția acestei legi speciale nu se poate face abstracție de faptul că prin neatacarea contractului de vânzare – cumpărare nr.1022/1997 cu acțiune în anulare, acesta s-a consolidat, astfel încât reprezintă un titlu valabil.

Această apreciere a instanței de apel este corectă.

Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să atace cu acțiune în constatarea nulității absolute contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă expresia propriei sale culpe, iar, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză (Curtea Constituțională decizia nr. 344/2003).

Susține recurentul că instanța de apel a făcut abstracție de dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora incidența acestei legi la cauzele aflate în curs de judecată este condiționată de opțiunea persoanei de a renunța la judecarea cauzei sau de a solicita suspendarea acesteia.

Critica este neîntemeiată întrucât instanța nu a încălcat aceste dispoziții legale, a reținut însă în mod corect că reclamantul nu are un bun apt de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamant, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o „speranță legitimă”, apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, așa cum am arătat, faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.A. Rye (Oxford) Stl și J.A. Rye (Oxford – Lond Std. c. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.

În speță, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâtei, ca urmare a neatacării în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.

În condițiile în care titlul de proprietate al pârâtei nu a fost contestat, în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu se mai poate analiza buna sau reaua credință a acesteia.

A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza R. C. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

De asemenea, pronunțând soluția de respingere a acțiunii, instanța a ținut seama și de aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 potrivit cărora legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art.315 Cod de procedură civilă prin nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare privind aplicarea deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este de notat, de asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu S., P., Faimblat ori Kafy, cauze invocate chiar de către recurent.

Cât privește noțiunea de bun, în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza S., paragraf 38; Cauza P., numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P., paragraf 33), cum este cazul și în speță.

În cauză, însă, trebuie observat că nu s-a pronunțat până la acest moment, de către o instanță de judecată o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de proprietate al recurentului - reclamant asupra imobilului revendicat. De asemenea, nu există nici o decizie a vreunei autorități administrative prin care să se dispună ca imobilul să fie restituit în natură acestuia.

Așa fiind, luând în considerare toate aspectele de fapt și de drept expuse, Curtea apreciază că nu dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reține că recurentul are un bun în accepțiunea pe care jurisprudența CEDO îl conferă acestei noțiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât prin jurisprudența ulterioară etapei în care a pronunțat hotărârile în cauzele menționate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului (ex. Cauza M. A.).

Prin decizia în interesul legii nr.27 din 14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că:

La data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Mai mult, Curtea constată că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu plată, conform Decretului nr.223/1974, la cererea reclamantului, decret evidențiat de Legea nr.112/1995 ca reprezentând titlu valabil pentru stat.

Chiar dacă s-ar reține ca întemeiate criticile recurentului privind nevalabilitatea titlului statului, Curtea reține că acesta nu se poate bucura nici de o speranță legitimă, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența CEDO, speranță decurgând din constatarea că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment cu o jurisprudență constantă a instanțelor în sensul restituirii în natură (ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare) a imobilelor deținute de stat fără un titlu valabil ce au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.

Și aspectul privitor la îndeplinirea cerinței de respectare a securității juridice la evaluarea circumstanțelor cauzei și stabilirea dreptului ce se impune a fi apreciat drept preferabil, aspect la care se face referire în Decizia nr. 33/2008 menționată, a fost avut în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, în condițiile în care intimata pârâtă invocă drept titlu în ce privește imobilul revendicat contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1998, a cărui validitate nu a făcut obiectul analizei vreunei instanțe de judecată.

Față de cererea de intervenție formulată la instanța de fond la data de 29.05.1998 (fila 12 dosar fond), Curtea constată că nici motivul de recurs privind depășirea limitelor investirii prin cererea de intervenție, nu este întemeiat întrucât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că instanța de apel a aplicat corect legislația în materie și jurisprudența CEDO, astfel încât, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art.304 pct.9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant G. M., împotriva deciziei civile nr.432 A din 23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. L. AL SECTORULUI 6, ADMINISTRAȚIA F. SECTOR 6 și cu intimata - intervenientă V. E..

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 29.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.

GREFIER

Ș. P.

Red.E.V.

Tehdact.R.L.

2 ex./27.03.2014

TB-S.5 – M.C.B.; E.F.

Jud.S.6- R. Z. (P.)

← Legea 10/2001. Decizia nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 201/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 144/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 144/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI