Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1880/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1880/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-10-2012 în dosarul nr. 1880/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1880R
Ședința publică de la data de 26.10.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. L. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C. împotriva deciziei civile nr. 273A/16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă I. D., având ca obiect „ revendicare imobiliară”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C. – reprezentați de avocat P. A., în baza împ. av. . nr._/2012, lipsind intimata – pârâtă I. D..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentanta recurenților – reclamanți depune la dosar un set de înscrisuri, constând în hotărâri judecătorești privind alte apartamente din același imobil și practică CEDO.
De asemenea, depune un înscris, intitulat dialog între C. B. cu D. S., despre CEDO, CSM, legi, practica neunitată, răspunderea și rolul judecătorilor precum și un alt înscris intitulat observațiile Guvernului cu privire la admisibilitatea și legitimitate pentru a fi avute în vedere de către instanță la soluționarea prezentului recurs.
C. ia act că s-a depus de către recurenții – reclamanți practică judiciară pronunțate în cauze similare și hotărâri CEDO.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului declarat în prezenta cauză.
Recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C., prin avocat, solicită instanței să se constate că recursul este întemeiat și solicită a fi admis, desființarea soluției instanței de apel, modificarea soluției instanței de fond în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță așa cum a fost formulată, prin obligarea intimatei – pârâte să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul ce formează domiciliul acesteia.
În susținerea motivelor de recurs, arată că hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece a nesocotit legislația în materie, atât cea internă cât și cea a tratatelor și convențiilor internaționale semnate de România.
Nu este admisibilă teoria instanței în sensul că obiectul revendicării a fost convertit într-o pretenție de despăgubiri, astfel că acțiunea în revendicare s-ar transforma dintr-o acțiune reală într-o acțiune personală.
Nici în legislația română și nici în legislația tratatelor internaționale nu există nici un text legal în care să se prevadă că într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, criteriul comparării îl constituie principiul securității raporturilor juridice.
Între vechiul proprietar și intimată nu a existat niciodată un raport juridic.
A depus la dosar observațiile Guvernului cu privire la admisibilitatea și legitimitate știute de CEDO.
Instanța de apel a încălcat art. 480 C.civ. actual 555 C.civ., care prevede veșnicia dreptului de proprietate privată și aceasta nu poate fi luată din mâinile proprietarului de drept decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Dreptul de proprietate a vechiului proprietar asupra imobilului în litigiu există.
Imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a intrat în circuitul civil din anul l956 și că le-a fost luat doar dreptul de folosință, nu și dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
La interpelarea instanței, reprezentanta recurenților – reclamanți precizează cu privire la imobile nevândute că acestea le-au fost restituite prin dispoziție și nu pe cale judecătorească, iar cu privire la imobilele vândute în baza Legii nr.112/1995, au formulat acțiuni față de chiriași și au depus la dosar hotărâri judecătorești în acest sens la dosar.
Pentru imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu au primit despăgubiri.
În acest moment nu se poate judeca pe o lege ferenda, deoarece nu știe ce va conține.
Instanța este ținută să judece cauza în raport de legislația în vigoare și nu de o legislație viitoare și incertă.
Potrivit hotărârii pilot depuse la dosar, Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent și nu există potrivit Legilor nr.10/2001 și nr.247/2005 nici o formă de despăgubiri.
Pentru vechii proprietari, la momentul judecării cauzei, dispozițiile Legii nr. 247/2005, cap. VII, au devenit caduce, nemaiexistând în legislația actuală nici o formă de despăgubire, în schimb pentru chiriașii cumpărători există Legea nr.10/2009 care prevede că, în situația în care pierd o proprietate cumpărată în baza Legii nr.112/1995 au dreptul la despăgubiri.
Prezenta cauză a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, iar dacă se merge pe acordarea de despăgubiri trebuie să fie acordate direct.
De asemenea, susține că greșit au fost aplicate de instanța de apel celelalte criterii de comparare a titlurilor.
Prin acțiune recurenții – reclamanți au solicitat compararea titlului lor de proprietate dobândit în anii 1935-1936, cu titlul de proprietate al intimatei, dobândit în baza Legii nr.112/1995.
Instanța nu avea nevoie ca vreuna din părți să dovedească precaritatea titlului statului, ci era obligată să constate că Decretul nr.92/1950 încalcă Constituția, încalcă art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în vigoare la acel moment, dispozițiile art. 480 -481 C.civ.
Solicită admiterea recursului; fără cheltuieli de judecată.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 25.05.2006, sub număr de dosar_, P. I. M., R. V. și R. M. au chemat în judecată pârâtul I. D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 din București, . nr. 26, ., apartament cu privire la care în fapt reclamanții au învederat că sunt moștenitorii proprietarului de drept al imobilului, defuncții N. P., Urania P. și S. P. ce-l dețineau în baza titlurilor de proprietate nr._/31.07.1935 transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și nr.5550/15.12.1936, de asemeni transcris. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, prin nerespectarea acestui act normativ, decret desemnat abuziv și ilegal prin Legea nr. 247/2005, art. 2, kt. a. Statul a înstrăinat imobilul chiriașilor, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Întrucât asupra acestui imobil există 2 titluri valabile (nedesființate prin justiție), al reclamanților și al pârâtului, reclamanții au solicitat compararea titlurilor și acordarea de preferențiabilitate titlurilor reclamanților de proprietate deoarece sunt primele intrate în circuitul civil și provin de la un vânzător necontestat, în vreme ce titlul pârâților este de dată recentă și provine de la un non dominus, așa cum a statuat Legea nr.247/2005.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că naționalizare bunului a fost corect făcută, că la data cumpărării (08.05.1997) de către pârâtă a apartamentului nu apăreau pe rolul instanțelor procese pe rol. De asemenea, pe lângă existența bunei-credințe în ceea ce o privește, a mai invocat și faptul că reclamanții au mai promovat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin sentința civilă nr._/29.06.2006, instanța a ridicat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, admisă, cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței civile de mai sus reclamanții au formulat recurs, înregistrat pe rolul Tribunalului București, sub număr de dosar_ .
Prin decizia civilă nr. 1864/21.11.2006, Tribunalul Bucureștia calificat cererea ca fiind apel și a desființat sentința apelată, fiind trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Împotriva deciziei Tribunalului s-a formulat recurs, cale de atac fiind admisă de Curtea de Apel București, Secția a IV-a, prin decizia civilă nr. 1649/09.10.2007, prin care instanța de recurs a casat decizia Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
În apel după casare, Tribunalul a pronunțat decizia nr. 721/15.05.2009, prin care a admis apelul și a casat sentința Judecătoriei Sectorului 1 nr._/2006, trimițând cauza spre rejudecarea fondului la prima instanță.
În fond după casare, la data de 06.11.2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost reînregistrat dosarul cu număr_ .
În fond în rejudecare, instanța a luat act de decesul reclamantului R. V., locul acestuia fiind luat de moștenitorul său, R. M., conform certificatului de moștenitor de la fila 40 dosar apel, precum și de calitatea de moștenitor a lui N. A. C., fiu al reclamantei decedate P. M. I.. Cei doi au rămas în cauză în calitate de reclamanți.
Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.1227 din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a respins acțiunea formulată de reclamanții N. A. C., R. M. și pe pârât I. D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul I. Secția notariat, sub număr_ la data de 31.07.1935, M. F. C., F. V. B. și V. C. au vândut „de veci și în mod irevocabil, fără a mai păstra nimic pe seama" lor către N. P., Urania N. P. și S. N. P. imobilele din București, Bvd. Al. I. C. nr. 45 și 47.
Prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul I. Secția Notariat, sub număr 5550 la data de 15.02.1936, M. F. C. și M. C. au vândut „de veci și în mod irevocabil, fără a mai păstra nimic pe seama lor către N. P., Urania N. P. și S. N. P. drepturile de proprietate și uzufruct ce le aveau în imobilele din București, Bvd. Al. I. I. C. nr. 45 și 47.
La data de 23.10.1963 a decedat P. Urania, rămânând ca moștenitori P. N., în calitate de soț supraviețuitor, R. S. (fostă P., căsătorită în 1957 cu R. V.), în calitate de fiică, renunțând la succesiune P. M. I.. La data de 07.10.1970 a intervenit decesul lui P. N. care a lăsat ca moștenitori pe N. M. I. și R. S., ambele în calitate de fiice. La data de 31.12.1998 a intervenit decesul defunctei R. S. care a lăsat ca moștenitori pe R. V., în calitate de soț supraviețuitor și R. M., în calitate de fiu.
La data de 12.03.1976 a fost pronunțată sentința civilă nr. 811 prin care s-a desfăcut căsătoria dintre N. C. și N. I., căsătorie încheiată în anul 1963 și s-a dispus ca, după divorț, fosta soție să revină la numele de familie de P.. Astfel, instanța a reținut că titularii inițiali ai acțiunii, P. I. M., R. V. și R. M. sunt moștenitorii proprietarilor inițiali ai imobilului pentru care s-a formulat prezenta acțiune.
La data de 11.07.2008 a decedat P. M.-I., lăsând ca moștenitor pe N. A.-C., în calitate de fiu. La data de 17.08.2008 a decedat și R. V., lăsând ca moștenitor pe R. M., în calitate de fiu. Instanța a reținut că acești doi moștenitori ai reclamanților inițiali au înțeles să continue exercitarea acțiunii.
La data de 26.11.1941, P. N. și P. Urania au obținut autorizația nr. 582 pentru construirea unui corp de case cu subsol, parter, patru etaje și mansardă pe Bvd. Gh. D. nr. 14, imobil în care se află apartamentul revendicat.
Apartamentul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ . a vândut pârâtei I. D. locuința situată în București, Bvd. I. G. D. nr. 26, ., compusă din 1 camere, cămară, baie, vestibul, balcon, în suprafață utilă de 32,06 mp, reprezentând o cotă indiviză de 4% din imobil.
Sunt notabile demersurile reclamanților (și autorilor) pentru restituirea imobilelor preluate de stat, concretizate în cererea nr.1495/16.07.1996, de restituire în natură și despăgubiri pentru 14 apartamente situate pe cinci nivele la imobilul din ..24-26, formulată în temeiul Legii nr.112/1995 de autoarea R. S., cerere nesoluționată de autoritățile administrative.
De asemenea, se rețin demersurile reclamanților în temeiul Legii nr.10/2001, procedura administrativă fiind finalizată prin dispoziția nr.5405/1.03.2006 prin care s-a restituit în natură în proprietatea lui P. M. I., R. M. și R. V. parte din imobilul de la adresa București, .., 26 Sector 1, mai puțin cele nouă apartamente vândute în temeiul Legii 112/1995, printre care și apartamentul în litigiu, pentru care nu s-a făcut propunere de despăgubiri.
Față de cele de mai sus, s-a constatat de către instanță actualitatea dreptului reclamanților și autorilor acestora, ale căror demersuri în ceea ce privește apartamentul în litigiu au rămas fără nici un rezultat, fiind lipsiți de proprietatea lor fără nicio despăgubire. Deși cererea formulată (la 16.07.1996) în temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost soluționată, statul a vândut ulterior (în luna mai 1997) unui terț apartamentul pe care ar fi trebuit să îl restituie autoarei reclamanților, privându-i pe aceștia de posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilului.
De asemenea, s-a reținut sub același aspect, faptul că după . Legii nr. 10/2001 statul român a recunoscut calitatea reclamanților (autorilor) de persoane îndreptățite la restituirea în natură a părții neînstrăinate a imobilului din ..26 Sector 1, fiind recunoscut implicit caracterul abuziv al preluării de către stat, în timp ce pentru apartamentele înstrăinate nu s-a acordat nicio despăgubire.
Esența acțiunii în revendicare, în ipoteza în care ambele părți își opun reciproc titluri de proprietate, este compararea acestora, valabilitatea nefiind în același timp unicul criteriu de preferabilitate. Așadar, chiar dacă titlul pârâtei nu mai poate fi contestat, el poate fi însă comparat cu titlul reclamanților.
Nu se putea reține neaplicarea principiului de drept al siguranței circuitului civil și a principiului "specialia generalibus derogant", prin raportare la art. 45 alin. 1, art. 7, art. 18 din Legea 10/2001, respectiv la dispozițiile Legii 1/2009, potrivit cu care restituirea nu se poate face decât prin echivalent.
În această privință, a fost avută în vedere decizia în interesul legii nr.33/2008 a ÎCCJ precum și jurisprudența CEDO privind încălcarea dreptului de proprietate în cauze relevante împotriva României.
După cum se menționează în decizia în interesul legii nr.33/2008 a ÎCCJ, că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Sub un alt aspect, prevazut in cea de-a doua teza a dispozitivului deciziei in interesul legii enuntate, retinand incidenta in cauza a legii speciale, este necesar a se analiza, raportul dintre legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In acest sens, in cuprinsul deciziei mentionate, s-a aratat ca, desi nu exista există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și anume Codul civil, nu se poate aprecia ca existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
In aceasta situatie este necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale spetei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice civile.
In raport cu cele expuse mai sus, statuate in decizia mentionata, instanta a retinut ca reclamantii se prevaleaza de un bun, in sensul unei sperante legitime, decurgand din faptul ca, in urma demersurilor administrative, autoritatile statului au recunoscut caracterul abuziv al preluarii si calitatea de persoane indreptatite in ceea ce priveste imobilul din .. 26.
Instanța apreciaza ca in cauza reclamantii nu detin un “bun”, in sensul de drept la restituirea in natura a apartamentului in litigiu.
In acest sens, Curtea are in vedere ca in jurisprudenta CEDO, semnificatia notiunii de “bun” se raporteaza atat la bunuri actuale, existente, cat si la valori patrimoniale, inclusiv creante, in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o speranta legitima de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate.
In schimb, nu trebuie considerate bunuri, in sensul articolului mentionat, speranta de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp si nici creanta conditionala ramasa fara obiect in urma nerealizarii conditiei (vezi cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, M. c. Romaniei).
In cauza, reclamantii nu detin un bun actual, deoarece nici o jurisdictie sau autoritate administrativa nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea in natura a apartamentului litigios.
Dispozitia nr. 5405/01.03.2006 a Primarului General al Municipiului Bucuresti, desi constata ca nationalizarea intregului imobil a fost abuziva, nu constituie un bun in privinta dreptului la restituire in natura, decat pentru partea din imobil restituita care face obiectul dispozitiei, nu si pentru partea din imobil vanduta, in care se include si apartamentul nr. 5 ce face obiectul prezentului litigiu, cu privire la acest apartament reclamantii avand doar dreptul la despagubiri.
In acelasi sens, cu privire la semnificatia notiunii de „bun” s-a statuat si in cauza A. si S., Curtea Europeana constatand ca „nici o jurisdictie sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut reclamantelor in mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotararile judecatoresti invocate de reclamante, desi constatau ca nationalizarea imobilului fusese ilegala, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”. In consecinta, Curtea a apreciat ca apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele sa se poate prevala.
In acelasi timp, Curtea a observat ca, „desi constatarea nationalizarii nu implica in mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta genereaza un drept la despagubire, dat fiind ca, prin hotarari judecatoresti intrate in puterea lucrului judecat, s-a constatat ca erau intrunite conditiile cerute de lege pentru a beneficia de masuri reparatorii, respectiv nationalizarea ilegala a bunului si proba calitatii de mostenitor a proprietarului initial”.
Aplicand aceste principii in cauza de fata, Curtea a retinut ca reclamantii nu detin un „bun” in ceea ce priveste dreptul de restituire in natura, care sa beneficieze de protectia oferita de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, acestia putand pretinde existenta unui bun in sensul articolului mentionat, doar in ceea ce priveste dreptul la despagubire.
In acelasi timp, parata, cumparator în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un „bun actual”, reprezentat de insusi imobilul in litigiu asupra căruia deține și posesia concretizată material.
Avand in vedere ca reclamantii nu detin un „bun” in ceea ce priveste dreptul la restituire in natura, se impunea respingerea actiunii in revendicare in contradictoriu cu paratul cumparator, beneficiarul unui bun actual, fata de prevederile Legii 10/2001, fara a se putea sustine ca legea speciala intra in conflict cu art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Dreptul reclamantilor de a obtine despagubiri pentru imobilul in litigiu nu poate fi opus cumparatorului care detine bunul si nu poate fi asadar valorificat in cadrul prezentei actiuni in revendicare promovate in vederea redobandirii posesiei asupra bunului.
Acest drept la indemnizatie vizeaza raportul juridic nascut ca urmare a notificarii intre persoana indreptatita si stat, situatia tertului dobanditor nefiind influentata de modalitatea si termenele in care, in concret se platesc respectivele masuri reparatorii.
Aceasta, intrucat, dreptul de proprietate al cumparatorului, protejat de Conventie, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativa si administrativa a organelor statale, in jurisprudenta CEDO fiind sanctionata conduita culpabila a statului pentru “incalcarea obligatiei pozitive de a reactiona in timp util si cu coerenta in ceea ce priveste chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de nationalizare”.
Lipsa efectivitatii procedurii speciale in ceea ce ii priveste pe intimatii reclamanti nu poate conduce la sanctionarea unei alte persoane(particular), prin pierderea de catre aceasta a proprietatii asupra unui bun, legal dobandite.
De aceea, argumentul in sensul ca Legea nr.10/2001 nu functioneaza in prezent . ar conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri este valabil in ceea ce priveste raportul relativ la dreptul la indemnizatie existent intre reclamanti si stat si poate fi opus numai acestuia din urma, iar nu tertului dobanditor.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, avand in vedere ca pârâții sunt singurii care detin un “bun” in sensul art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, reclamantii fiind doar titularii unui drept la despagubire ce ar putea fi pretinsa numai de stat, dar si in considerarea garantarii principiului securitatii raporturilor juridice, instanța a constatat ca in cauza parata era indreptatita sa pastreze apartamentul in natura, astfel ca se impune respingerea actiunii in revendicare formulata de reclamanti.
Împotriva sentinței civile nr.1227/21.01.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ , în termen legal și motivat timbrat au formulat apel reclamanții R. M. și N. A. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță așa cum a fost formulată.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 21.06.2011.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Prin decizia civilă nr. 273 A din 16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți R. M. și N. A. C., împotriva sentinței civile nr.1227/21.01.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. D..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prezenta acțiune în revendicare are un caracter special, față de situația specială a imobilului care se încadrează în categoria celor preluate abuziv in perioada martie 1945-decembrie 1989, astfel încât nu presupune doar analiza caracterului preferențial al autorilor părților ( care dintre ei a dobândit de la adevăratul proprietar), fiind obligatoriu a se ține seama și de Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, care aduce precizări raportat la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare.
Jurisprudența CEDO a statuat constant (de exemplu - în cauza Brumărescu, cauza A. contra României ) că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc, Înalta Curte apreciind că în acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe ( „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”).
Înalta Curte a amintit că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În consecință, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Tribunalul a apreciat ca nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO si jurispudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute in cauza de fata pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanta nu a justificat existenta unui bun actual in sensul Convenției pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acesteia, așa cum a reținut corect instanța de fond. Astfel, Conventia EDO garanteaza protectia unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1950, data la care Statul R. nu era semnatar al Conventiei), nu intra sub protectia articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO. Conventia nu garanteaza dreptul de a dobandi sau redobandi un anumit bun, iar solicitarea de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta niciun bun actual si nicio speranta legitima.
Dimpotriva, in cauza de fata se poate aprecia ca la acest moment este justificata speranta legitima a chiriasului-cumparator de a se bucura de acest bun, in conditiile in care titlul lui de proprietate nu a fost desfiintat, ci s-a consolidat prin implinirea termenului legal in care se putea invoca nulitatea conform art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reținut că posibilitatea reparării prejudiciului pentru partea care pierde bunul este un aspect ulterior soluționării acțiunii în revendicare și nu poate constitui un criteriu de apreciere în favoarea uneia dintre părți. Astfel cum reclamanta invocă ineficiența Fondului Proprietatea, la fel nici pârâtul nu are garantat un drept la despăgubire, existând riscul insuccesului procedurii judiciare întemeiate pe evicțiune sau pe dispozițiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut că apelanta reclamantă nu s-a prevalat de o sentință judecătorească sau de o decizie administrativă prin care să îi fi fost restituit imobilul în litigiu sau să i se recunoască dreptul de proprietate asupra acestuia; în aceste condiții, prima instanța a avut în vedere actele de vânzare cumpărare autentificate, ale autorilor reclamantei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii 112/1995 de pârât, apreciind care dintre cele două părți este preferabilă a avea posesia imobilului.
În prezenta cauză, atâta vreme cât titlul de proprietate al intimatului pârât nu a fost desființat, ci, dimpotrivă, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situatie asemanatoare cu cea in care actiunea in anulare a fost promovata cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsa - in acest sens cauza R. c. Romaniei), admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate – cel al intimatului pârât – precum și securității raporturilor juridice, astfel încât titlul pârâtului apare ca fiind mai caracterizat.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste cele de mai sus, și s-ar aprecia că legea nr. 10/2001 nu instituie regimul derogator menționat în cazul imobilelor vândute fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-ar admite că trebuie comparate conform procedeului clasic instituit de practica judiciară cele două titluri aflate în concurs asupra aceluiași imobil, în speță tot nu este posibilă restituirea imobilului în litigiu către apelanții reclamanți moștenitorii proprietarului de la care a preluat statul în baza Decretului nr. 92/1950. Aceasta deoarece în speță, așa cum corect a reținut prima instanță, în favoarea intimaților pârâți funcționează principiul error communis facit ius. Aparența de drept în care au acționat intimații pârâți a funcționat cu privire la calitatea statului de proprietar al imobilului în litigiu. Astfel, la datele când au fost încheiate contractele de vânzare cumpărare cu intimații pârâți, titlul de dobândire al statului – Decretul nr.92/1950 – era declarat prin lege ca fiind un titlu valabil, în sensul că era confirmat de lege că a fost apt să transfere dreptul de proprietate. Această lege era Legea nr. 112/1995 coroborată cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996 (în forma în vigoare din februarie 1997) care prevedea expres „imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950”
În concordanță cu prima instanță, tribunalul a constat că, atâta vreme cât până la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare menționate anterior de către intimații pârâți nu a existat nici o contestare a valabilității preluării de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, intimații pârâți nu aveau de ce să se îndoiască de calitatea statului de proprietar al bunului în litigiu. Mai mult, nimeni în situația intimaților pârâți nu ar fi putut să se îndoiască de calitatea de proprietar al statului asupra imobilului în litigiu. În plus, demersurile care s-au aflat la îndemâna intimaților pârâți în privința verificării valabilității titlului statului nu ar fi putut să îi conducă pe ei sau pe oricine în situația lor la o altă concluzie cu privire la titlul statului, decât că acesta era perfect valabil.
De asemenea, nu se poate imputa intimaților pârâți că, știind că imobilul cumpărat era un imobil preluat de stat în perioada comunistă, nu au prevăzut posibilitatea ca în viitor printr-o lege ulterioară încheierii actului juridic în baza Legii nr. 112/1995, se va declara ca abuzivă preluarea în baza Decretului nr. 92/1950, fiind de principiu că orice subiect de drept trebuie să se supună legii în vigoare la momentul încheierii actului, iar nu unei legi viitoare.
În fine, instanța a reținut că, la data încheierii actelor juridice de vânzare cumpărare, în temeiul Legii nr. 10/2001, intimaților pârâți nu le revenea obligația de a lua în considerare în ce măsură Decretul nr.92/1950 era sau nu conform Constituției din anul 1949. A reține o asemenea obligație în sarcina intimaților pârâți ar însemna a se permite unui subiect de drept să refuze aplicarea unei legi pentru că o consideră neconstituțională sau pentru, în opinia sa, încalcă alte legi, ceea ce este inadmisibil în orice ordine juridică.
Pentru aceste considerente, apreciind ca voința legiuitorului, determinată și de prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ( „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”), confirmată și prin Decizia în interesul Legii nr. 33din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a menține situația juridica creata in mod valabil in aplicarea Legii nr. 112/1995 si de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către stat a imobilelor, se va respinge apelul reclamantei, ca nefondat.
Față de aceste considerente, Tribunalul a constatat că niciuna dintre critici nu este fondată, neexistând motive ce ar fi putut fi invocate din oficiu de către instanța de apel, iar în raport de dispozițiile art. 297 C.pr.civ., apelul a fost respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C., arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece instanța a nesocotit legislația în materie, atât cea internă cât și cea a tratatelor și convențiilor internaționale semnate de România, după cum urmează:
Greșit instanța a susținut fără temei legal că într-o acțiune de revendicare prin comparare de titluri, criteriul comparării îl constituie principiul securității raporturilor juridice.
Niciunde în legislația română, și nici în legislația tratatelor internaționale, nu există un astfel de criteriu - ca bază legală pentru revendicare - iar exemplul ales, respectiv cauza Brumărescu și A. versus România, infirmă susținerea instanței deoarece în aceste cauze CEDO a constatat că preluarea abuzivă în perioada comunista a unui imobil proprietate privată, de către stat, nu a creat pentru acesta din urmă un titlu legal de proprietate, că vânzarea ulterioară a imobilului a reprezentat un abuz al statului de drept, deoarece legislația română nu a prevăzut și nici nu prevede vânzarea bunului altuia și, pe cale de consecință, a condamnat Statul Român, obligându-l să restituie în natură imobilele către proprietari sau statul să plătească acestora contravaloarea imobilului la valoarea de circulație, plus daune morale, lipsa de folosință și cheltuielile de judecată.
Ce este impardonabil pentru instanța de fond, ca și pentru instanța de apel, este faptul că au nesocotit practica instanțelor române confirmată de practica CEDO în acest gen de acțiuni, instanțele române stabilind în mod aproape unanim că cele două criterii de comparare a titlurilor de proprietate sunt altele și nu cele reținute de instanță în prezenta, cauză, respectiv momentul intrării în circuitul civil cu efecte erga omnes a fiecărui titlu și autorul de la care provine fiecare titlu, în sensul acordării prelevanței titlului ce provine de la un verus dominus față de titlul ce provine de la un non dominus (stat).
Greșit instanța a susținut că un alt criteriu al comparării, în sensul CEDO, ar fi existența unei hotărâri judecătorești "de recunoașterea dreptului de proprietate și a dreptului de a păstra bunul, deoarece dreptul de proprietate nu se dobândește printr-o hotărâre judecătorească nici măcar în acțiunea de revendicare, ci potrivit Codului civil vechi cartea a III-a art. 644, 645, dreptul de proprietate se dobândește numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de aceste texte.
Recunoașterea dreptului de proprietate printr-o hotărâre judecătorească nu este de natură a crea un nou drept de proprietate ci reprezintă o modalitate prin care se constată deposedarea abuzivă a proprietarului de drept de bunul său, ceea ce este o cu totul altă situație.
Dreptul de proprietate se dovedește numai cu act autentic de dobândire a unei proprietăți în condițiile art. 644 - 645 C.civ. sau a dispozițiilor art. 1890 și urm. C.civ., intrat in circuitul civil cu efecte erga omnes prin transcriere în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sau în Cartea Funciară după aplicarea Legii nr. 7/1996.
Greșite sunt, de asemeni, și susținerile instanței de apel cum că chiriașul cumpărător dintr-un raport civil de vânzare-cumpărare încheiat cu statul ar fi un terț față de actul sau actele deduse comparării deoarece în cauze de acest gen nu se discută valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor ce urmează a fi comparate pentru a analiza dacă părțile au fost sau nu de bună credință la încheierea titlurilor comparate, dacă au fost direct dobânditori sau subdobînditori.
In cauza de față, instanța a uitat faptul că recurenții-reclamanți au solicitat compararea titlului lor de proprietate dobândit in anii 1935/1936 cu titlul de proprietate al intimatei dobândit în baza Legii nr.112/1995, titluri care, convine sau nu părților, nu pot fi discutate în ce privește valabilitatea lor, de vreme ce nu există hotărâre judecătorească irevocabilă de desființare a unuia dintre titluri.
Referitor la susținerea instanței că acțiunea introductivă de instanță nu poate fi primită deoarece vechii cumpărători sunt favorizați de legislația in vigoare, respectiv Legea nr.247/2005 - care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri prin echivalent, în vreme ce chiriașii sunt defavorizați, pentru ei neexistând un astfel de text, recurenții – reclamanți învederează instanței că situația este exact inversă deoarece pentru vechii proprietari, la momentul judecării cauzei, dispozițiile Legii nr. 247/2005 - cap. VII, au devenit caduce, nemaiexistând in legislația actuală nici o formă de despăgubire, în vreme ce pentru chiriașii cumpărători există Legea nr.1/2009 care prevede că, in situația în care pierd o proprietate cumpărată pe Legea 112/1995 au dreptul la despăgubire, la valoarea de circulație a imobilului, în condiții de urgență, respectiv prin îndestulare de la Ministerul de Finanțe.
Greșit instanța a încercat să argumenteze susținerile invocate mai sus prin cauza Pincova și Pinc contra Republicii cehi, firesc era să apeleze la numeroasele hotărâri CEDO pronunțate în favoarea cetățenilor români, din care cităm Faimblat, Katz, P., etc. - decizii cu caracter de îndrumare pentru magistrații români.
Reclamanții consideră că este nelegală susținerea instanței cum că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi stabilit prin Decizia 33/2008 că acțiunea in revendicare prin comparare de titluri este inadmisibilă față de Legea specială nr. 10/2001, pe de o parte, iar pe de altă parte ar fi stabilit că "în compararea titlurilor de proprietate nu există posibilitatea restituirii bunului de vreme ce acesta a fost transmis unui terț".
Prin Decizia nr.33/2008, ICCJ - Secțiile Unite a stabilit, cu caracter de lege, adică în dispozitivul său, că pentru revendicarea unui bun preluat de stat în mod abuziv este admisibilă atât calea dreptului comun cât și calea legii speciale, cu condiția ca ambele să respecte legislația și practica CEDO.
Greșit instanța face afirmația că intimata are calitate de terț în raportul juridic dintre stat (vânzător) și aceasta, cumpărător, sau în raportul juridic dintre vechiul proprietar și intimată deoarece teoria subdobînditorului terț de bună - credință, la care implicit face trimitere instanța, nu este aplicabilă în cauză deoarece intimata este dobânditoare a bunului, deci parte directă în contractul de vânzare-cumpărare și nu terț, de vreme ce aceasta nu a înstrăinat ulterior bunul.
Intre vechiul proprietar și intimată nu a existat niciodată un raport juridic, astfel că este inacceptabil să se susțină teoria terțului subdobînditor de bună credință.
Nu poate fi admisibilă nici teoria promovată de instanță cum că obiectul revendicării a fost convertit într-o pretenție de despăgubiri, astfel că acțiunea in revendicare s-ar fi transformat dintr-o acțiune reală într-o acțiune personală, și aceasta datorită faptului că potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual al acțiunii iar instanța nu are dreptul și îndrituirea legală se modifice acest cadru procesual.
Mai mult decât atât, nelegală este și susținerea că CEDO nu garantează restituirea imobilului ci acordă doar o "legitimă speranță de a fi despăgubit", dovadă în acest sens fiind zecile de hotărâri CEDO pronunțate în perioada 1994 - 2010 de condamnare a Statului Român și obligare a acestuia la restituirea proprietăților preluate abuziv, indiferent dacă erau vândute sau nu, sau a contravalorilor raportat la valoarea de circulație pe piața imobiliară liberă, precum și zecile de mii de hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele române prin care acțiunile în revendicare prin comparare de titluri au fost admise și chiriașii-cumpărători obligați să restituie imobilele.
De altfel, greșeala instanței constă în denaturarea obiectului acțiunii introductive de instanță, acțiune ce vizează restituirea posesiei imobilului către vechiul proprietar ca urmare a acordării preferențiabilității titlului de proprietate al acestuia.
Acțiunea în revendicare nu are ca scop desființarea titlurilor de proprietate, cum greșit a lăsat să se înțeleagă instanța de apel, atunci când a făcut trimitere la condițiile de validitate a titlului de proprietate al chiriașilor, ci are ca scop restituirea unui atribut al dreptului de proprietate, care este preexistent, veșnic, așa cum prevede art. 480 C.civ., respectiv a posesiei, pentru că, în acest moment, deși ambele părți dețin - fiecare în parte - un titlu de proprietate valabil și viabil, posesia este aleatorie.
Nu în cele din urmă, reclamanții consideră ca o gravă încălcare a legii, conform art. 148 al. 2 din Constituția României, nesocotirea de către instanță a Declarației universale a drepturilor omului, în vigoare de la 10.12.1948 data publicării în Monitorul Oficial, și care, în art.17, garantează proprietatea privata, astfel că, atâta vreme cât acest tratat este în vigoare, dreptul de proprietate al reclamanților a fost și este intangibil și instanța era obligată să respecte această convenție internațională semnată de România, așa cum prevede Constituția României.
Nelegală este și susținerea instanței că odată vândut un imobil către chiriașul-cumpărător nu ar mai fi posibilă restituirea către vechiul proprietar deoarece in favoarea cumpărătorilor operează principiul "error communis facit ius" și principiul aparentei de drept deoarece aceste principii sunt aplicabile potrivit practicii interne și CEDO numai în cazul acțiunilor in nulitatea absolută a titlului de proprietate întemeiata pe art. 46 din Legea 10/2001, astfel că această motivare nu este specifică acțiunii de față.
In ce privește susținerea instanței de apel că tot în favoarea chiriașilor cumpărători ar pleda și faptul că nu au contestat valabilitatea preluării și ca nu au făcut niciun demers pentru a dovedi precaritatea titlului statului, reclamanții învederează instanței de recurs că este nelegală o astfel de susținere, atâta vreme cât Decretul nr.92/1950, nu reprezenta o forma de dobândire legala a unui drept de proprietate pentru stat, deoarece încălca flagrant dispozițiile arte 8 și 10 din Constituția în vigoare la acel moment (respectiv 1948 - 1952) constituție prin care, în art. 8 se prevedea veșnicia dreptului de proprietate, iar art. 10 garanta proprietatea privata.
Instanța nu avea nevoie ca vreuna din părți se dovedească precaritatea titlului statului, ci era obligata să constate ca Decretul nr.92/1950 încălca Constituția, așa cum au arătat reclamanții, aveau obligația să constate că acest act normativ încălca art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, in vigoare la acel moment, și nu in cele din urmă încălca art. 480 - 481 C.civ. care prevedeau, de asemeni, veșnicia dreptului de proprietate privată și faptul ca aceasta nu poate fi luată din mâinile proprietarului de drept decât pentru cauza de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Intimata I. D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, instanța de recurs, răspunzând criticilor formulate de către recurenți cu privire la aplicarea criteriilor de comparație clasice în soluționarea acțiunii în revendicare, se învederează că acțiunea promovată are un caracter specific, determinat de apariția Legii nr.10/2001, precum și de apărările formulate de către intimații-pârâți cu privire la consolidarea și preferabilitatea titlului lor de proprietate, în temeiul art.18 lit. d din Legea nr.10/2001.
Pe care de consecință, acțiunea în revendicare promovată are un caracter specific, având în vedere apariția Legii nr.10/2001. Această împrejurare determină inaplicabilitatea criteriilor clasice de compararea a titlurilor de proprietate, care rezulta din practica și jurisprudența anterioară anului 1990, ci incidența următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art.1 din Protocolul 1 al Cedo; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr.112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.
I.Titlul reclamanților nu este reprezentat de actul de proprietate nr._/31.07.1935 transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și nr.5550/15.12.1936, care nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate în sensul de a se recunoaște în patrimoniul reclamanților existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.
Acesta nu poate constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a Cedo, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950.În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun- în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.
În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).
De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Se învederează că dispozitia nr. 5405/01.03.2006 a Primarului General al Municipiului Bucurest, prin care s-a restituit în natură în proprietatea lui recurenților parte din imobilul de la adresa București, .., 26 Sector 1, mai puțin cele nouă apartamente vândute în temeiul Legii 112/1995, nu reprezintă o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Astfel, prin dispoziția menționată, în temeiul Legii nr.10/2001, au fost restituite imobilele care se mai aflau în patrimoniul statului, fiind respinsă notificarea cu privire la apartamentele care fuseseră vândute în temeiul Legii nr.112/1995.
De asemenea, se constată că recurenții nu dețin o altă hotărâre judecătorească sau dispoziție administrativă, prin care să dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din București, . nr. 26, ..
Din această perspectivă,Curtea învederează că, în prezent R. M. și N. A. C. nu au un bun actual, ci au numai o speranță legitimă la redobânbirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Instanța de recurs va confirma în acest sens considerentele instanțelor de fond cu privire la inexistența în patrimoniul recurenților a dreptului de proprietate- în sensul de restituire în natură a bunului litigios, înlăturând toate susținerile acestora cu privire la existența dreptului de proprietate.
II. Titlul de proprietate al lui I. D. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr._ . prin care a dobândit locuința situată în București, Bvd. I. G. D. nr. 26, ., compusă din 1 camere, cămară, baie, vestibul, balcon, în suprafață utilă de 32,06 mp, reprezentând o cotă indiviză de 4% din imobil.
Titlul de proprietate exhibat de către intimata-reclamantă este valabil și necontestat, fiind apt de a-și produce efecte juridice. Curtea învederează că actul juridic menționat reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.
Pe cale de consecință, instanța de recurs învederează că I. D. deține un bun actual cu privire la apartamentul nr. 5 din București, . nr. 26, ., având în vedere legalitatea și valabilitatea actului juridic translativ de proprietate.
III. Principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr.112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.
Având în vedere că s-a reținut că R. M. și N. A. C. nu au nici un bun actual și nicio speranță legitimă, iar I. D. are un bun în patrimoniul ei în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a apartamentului nr. 5 din București, . nr. 26, ., acțiunea în revendicare a fost în mod corect respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către I. D., precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice.
Instanța de recurs reține că preferabilitatea titlului de proprietate al intimatei-reclamante I. D., este determinată de următoarele aspecte:
1.încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr.112/1995.
2.constatarea definitivă și irevocabilă a faptul că contractul de vânzare-cumpărare este valabil ca efect al prescripției dreptului de a promova acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
3. existența dispozițiilor legale menționate art.7 din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr.1/2009 și art.18 lit. d din Legea nr.10/2001, în forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al lui I. D..
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că titlul lui I. D. este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de R. M. și N. A. C..
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se învederează că legiuitorul, a adoptat Legea nr.10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.
Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă lui R. M. și N. A. C. este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui I. D., dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.
Această concluzie derivă din împrejurarea că R. M. și N. A. C. au posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr.10/2001.
În caz contrar, s-ar încălca dreptul la un bun al intimatei I. D., care nu a avut nicio culpă în situația creată, care s-a comportat ca un adevărat proprietar și care ar trebui să depună eforturi suplimentare pentru a obține o despăgubire echitabilă.
Sub acest aspect, pentru I. D., cuantumul despăgubirilor și data acordării acestora ar fi mult mai improbabilă, decât situația recurenților, având în vedere că pârâta ar trebui să declanșeze o nouă acțiune și să realizeze cheltuieli suplimentare, existând riscul ca în acest interval de timp să piardă posesia locuinței pe care o ocupă.
Comparând situația celor două părți, Curtea apreciază că este mai dificilă situația lui I. D., care a fost de bună-credință, care a dobândit un bun cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, care nu are nicio culpă pentru situația creată, care a beneficiat de prerogativele dreptului ei de proprietate, fără a fi tulburați, și care folosește spațiul respectiv, ca locuință efectivă necesară desfășurării normale a vieții.
În raport de aceste aspecte, Curtea va avea în vedere principiul securității raporturilor juridice și împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică sporită față de protecția juridică de care ar beneficia R. M. și N. A. C..
De asemenea, Curtea va avea în vedere că dreptul la un „bun”, de care beneficiază I. D. este mai protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței acestora.
În acest sens, Curtea se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin care s-a subliniat că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Majoritatea condamnărilor pentru încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, au fost determinate de împrejurarea că foști proprietari au pierdut în fața instanțelor naționale și nu au obținut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalență titlului de proprietate al foștilor chiriași.
În cauza de față, R. M. și N. A. C. au vocația de a dobândi despăgubiri în condițiile legii speciale de reparații. Împrejurarea că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.10/2001, se realizează în mod greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa pârâtei, care este particular și care nu trebuie să suporte consecințele legislative.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr.10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza D. împotriva României a afirmat că deși „Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri”, totuși „această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie (paragraful 15 de mai sus)”.
În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr.10/2001, ar crea în mod greșit o situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care exercită prerogativele dreptului de proprietate.
De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele naționalizate, care au fost vândute și a transformat obligația de restituire în natură în obligația patrimonială de a plăti valoarea de circulație a imobilului.
Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.
În prezent, recenta jurisprudență a Curții Europene recunoaște posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, așa cum s-a statuat în cauza pilot M. A. și alții împotriva României.
În acest sens, instanța constată că, în raport de faptul că I. D. deține un „bun”, pe care îl posedă și cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaște în favoarea reclamanților R. M. și N. A. C., efectul principal al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.
În ceea ce privește critica recurenților că respingerea acțiunii în revendicare ar determina suportarea unei sarcini exorbitante, însă Curtea constată că aceeași sarcină disproporțională s-ar naște și pentru I. D., dacă aceasta ar pierde protecția juridică sporită a bunului lor.
Această situație este determinată de împrejurarea că Statul Român nu despăgubește în mod efectiv și imediat nici pe fostul proprietar și nici pe fostul chiriaș, devenit proprietar, astfel încât atât R. M. și N. A. C., cât și I. D. au aceași poziție procesuală inferioară în raporturile cu Statul Român și trebuie să depășească aceleași ostacole pentru a obține o despăgubire efectivă.
Chiar dacă din analiza dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-ar putea considera că poziția fostului chiriaș, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuși Curtea a constatat că și situația foștilor chiriași este incertă, sub aspectul dobândirii prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, după caz, datorită unei reglementări contradictorii a dispozițiilor art. 50 și art. 50/1 din Legea nr.10/2001 și a practicii diferite a instanțelor de judecată pe acest aspect.
De asemenea, Curtea constată că foștii chiriași se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeași situație ca și foștii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.
În această ipoteză, în care ambele părți ar avea aceeași poziție inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, Curtea va avea în vedere că I. D. deține un bun actual în sensul art.1 din Protocolul 1 la Cedo, în schimb R. M. și N. A. C. nu beneficiază nici de un bun și nici de o speranță legitimă și că trebuie să se acorde prevalență principiului securității raporturilor juridice și principiului siguranței raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice.
În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți că este necesar să se pronunțe soluții unitare și să existe o practică judiciară unitară, instanța de recurs învederează că, după pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cauzei A. și alții vs României, practica instanțelor de judecată a fost unitară în sensul respingerii acțiunilor în revendicare formulate de către foștii proprietari împotriva foștilor chiriași. Toate hotărârile judecătorești, invocate și depuse de către recurenți în fața instanței de recurs, prin care au fost admise acțiunile în revendicare formulate de către foștii proprietari, sunt pronunțate înainte de apariția hotărârii pilot cauzei A. și alții vs României.
Având în vedere considerentele menționate, ținând cont că instanțele au aplicat în mod corect dispozițiile art.480 din Codul Civil din 1864, în conformitate cu art.312 din codul de procedură civilă va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C., împotriva deciziei civile nr. 273A/16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă I. D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți R. M. și N. A. C., împotriva deciziei civile nr. 273A/16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă I. D..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26.10.2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. C. M. S. I. L. M.
Grefier,
D. L.
Red. D.Z.
Tehnored. T.I./D.Z.
2 ex./6.11.2012
Jud. apel:
I. N.
L. C. S.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 379/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 775/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
