Revendicare imobiliară. Decizia nr. 379/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Sarcom SAR se afla in lichidare in anul 1949 fara insa ca in cauza sa fi fost dresat un raport de lichidare care sa fi avut ca efect transferul patrimoniului societatii comerciale catre asociati. Nu exista nici o dovada in sensul ca s-ar fi realizat un atare transfer si nici data transferului respectiv.

Totodata, nu poate fi retinut faptul ca imobilul se afla in proprietatea familiei F. din anul 1940, deoarece este cert ca in anul 1949 acesta apartinea societatii comerciale.

Sub acest aspect cartea procesul-verbal de carte funciara intocmit in anul 1940 in baza decretului nr. 115/1938 nu reprezinta o doveda proprietatii deoarece, chiar daca ar fi fost asa in anul 1940, situatia apare ca fiind schimbata in anul 1949.

Pe de alta parte, procesul-verbal nu a fost urmat de inscrierea in cartea funciara, stiut fiind ca a exista numai o incercare de introducere a regimului de carte funciara in toata tara, fara insa ca sa fi fost finalizata aceasta dispozitie. Prin urmare procesul verbal de carte funciara nu dovedeste faptul ca in anul 1940 familia F. ar fi fost proprietara a imobilului revendicat si in orice caz, importanta este situatia propritatii in anul 1950.

1.2. Reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoana indreptatita la reconstituirea dreptului de proprietate ca urmare a calitatii de mostenitor al autorilor sai.

Trebuie observat ca singura dovada in privinta calitatii de mostenitor a autorilor sai de catre reclamant este un inscris redactat de notarul francez, inrcris intitulat act de notorietate si in care sunt facute mențiuni cu privire la calitatea de mostenitor a reclamantului si a sorei sale, numita Estelle Volcy de pe urma unchilor acestora, cei trei proprietari initiali ai imobilului, D., Henry si A. F. precum si a fratilor acestora din urma.

Inscrisul emis de notarul francez nu este insa un certificat de mostenitor din punctul de vedere al legii romane motiv pentru care acesta nu poate sa faca dovada calitatii de mostenitor a respectivelor persoane.

De asemenea, nici inscrisul intitulat "cesiune de drepturi" prin care numita Estelle Volcy ar fi transmis cu titlu gratuit drepturile sale la succesiunea unchilor sau mamei sale nu face dovada respectivei calitati in dreptul nostru.

Din punctual de vedere al incidentei reglementarilor legale, pârâții solicită instantei de judecata sa aiba in vedere si urmatoarele argumente:

Calitatea de mostenitor in referitoare la imobile situate pe teritoriul Romaniei trebuie sa fie dovedita potrivit legii romane. Astfel, in temeiul art. 66 din Legea nr. 105/1992, mostenirea reftritoare la imobile este reglementata de legea locului situării imobilelor ce jac parte din masa succesorala.

De asemenea, in temeiul art. 68 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 in cazul decesului unei persoane care nu are domiciliul in tara, procedura succesoral a notariala se poate realiza la un notariat din circumscripța in care notarul are bunurile de valoare cea mai ridicata.

Cele doua texte de lege impun faptul ca stabilirea calitatii de mostenitor in cazul in care din masa succesorala fac parte si imobile, se face potrivit legii romane.

Sub acest aspect, actul de notorietate in baza caruia a fost retinuta calitatea procesuala activa de catre instanta de fond nu reprezinta un act valabil in sensul legii romane prin care o persoana isi poate dovedi calitatea de succesor. Daca s-ar aprecia in sens contrar ar fi incalcate prevederile Legii nr. 36/1995 referitoare la procedura dezbaterii succesorale si intocmirea certificatului de mostenitor (art. 76, 77 si 84 din Legea nr. 36/1995) deoarece:

actul de notorietate a fost emis in baza actelor de stare civila, ci numai in temeiul a doua declaratii si a patru certificate de deces;

- dupa cum rezulta din actul de notorietate, invocandu-se urgenta, nu s-a asteptat a se vedea daca persoanele respective aveau succesiunea deschisa in alta parte.

Daca s-ar merge pe ideea validitatii actului de notorietate raportat la principiul locus regit actum nu s-a facut dovada efectelor juridice ale unui asemenea act in dreptul francez.

De altfel, reclamantul nu a mentionat nici data intocmirii unui astfel de inscris pentru a putea sa ii fie urmarite efectele in raport cu timpul si locul legii in vigoare la data respectiva, dar si raportat, la timpul emiterii lui, de a verifica corectitudinea intocmirii raportat la situatia pe care o consemneaza, retine si, eventual, dovedeste conținutul sau.

Valabilitatea contractului de cesiune cu titlu gratuit nu poate retinuta in raport de prevederile art. 76 alin. (4) din Legea nr. 36/1995.

Pârâții solicită instantei sa retina faptul ca actul de cesiune de drepturi succesorale potrivit legi romane cu titlu gratuit nu este un act valabil deoarece;

- cedarea cu titlu gratuit nu se poate face decat prin declaratie de renuntare in forma autentica in sensul an. 76 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 inscrisa in registru special tinut de catre Biroul Notarial;

actul de transfer al proprietatii cotei din masa succesorala trebuie sa indice C. indiviza care se transmite.

Pentru aceste motive, din interpretarea coroborata a art. 66 din Legea nr. 105/1992 si respectiv art. 76 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, actul de cesiune de drepturi succesorale nu poate produce efecte in dreptul romanesc si nu poate fi folosit ca si mijloc de proba.

Pârâții remarcă, tot sub aspectul lipsei calitatii procesuale active, ca reclamantul nu a dovedit nici ca este unicul mostenitor al tuturor autorilor sai.

Conform inscrisurilor care au fost depuse la dosarul cauzei, fratii F. au fost mai multi decar cei inscrisi in actul de notorietate.

Astfel, din actele depuse rezulta ca au avut calitate de frati D. F., Schmil F., Beila F., Sendla F., A. F., Tullius F., Blima F., Henry F. si Jannette Fondoianu care nu pare sa fie una si aceeasi persoana cu Seindla F..

Or, față de modul in care s-au succedat decesele in familia fratilor F., rezulta ca imobilul proprietate a celor trei frati D., Henry si A. F., a trecut prin patrimoniul tuturor celorlalți frati ai sai, in cotele corespunzătoare cu calitatea de frati si cu numarul de supravietuitori la momentul la care ar fi intervenit decesul unuia sau altuia dintre frati.

F. de aceasta situatie, calitatea de mostenitor ar fi trebuit a fi dovedita - in masura in care actul de notorietate ar putea fi considerat ca fiind un act valabil - de pe urma tuturor fratilor. Dar in actul de notorietate nu este inclus si Henry F. si nici Jannette F. si nici nu exista vreo dovada cu privire la decesul sau descendentii acestora din urma.

In plus, in acelasi act de notorietate figureaza ca fiind mostenitoare a lui Blima F. numita S. Grinschtein, despre care insa nu s-a dovedit nici vreun eventual deces si nici daca intimatul reclamant este mostenitor ale acesteia din urma.

Nu trebuie trecute cu vederea nici necorespunderile de nume si de calitate asa incat nu se stie daca Beila si B. F. sau Jannette si Seindla sunt una si aceeasi persoana, dupa cum nu este dovedit ce legatura de rudenie este intre reclamantul M. M. si Estelle Meiselman.

De asemenea rezulta din acte ca M. Meinsel si sora sa ar fi fie fii ai lui Galisau, fie ai lui A. Meiselman.

1.3. Lipsa calitatii procesuale active rezulta din faptul ca reclamantul nu a facut dovada identitatii dintre imobilul situat in anul 1928 (anul dobândirii) la adresa din Bucuresti, . si imobilul care in prezent este situat in Bucuresti, ., sectorul 2.

Reclamantul sustine ca imobilul din Buresti, ., sectorul 2 este acelasi cu imobilul situat in anul 1928 in Bucuresti, ., fara sa fi facut vreo dovada de schimbare de adresa prin adrese de la autoritati sau sa dovedeasca identitatea prin proba cu expertiza.

De asemenea, lipsa de dovada, cu consecinte asupra lipsei calitatii procesuale pasive, rezulta si din lipsa de determinare a apartamentului pe care il ocupă raportat cel putin la actul de partaj voluntar incheiat in anul 1944, act de partaj in acare se vorbeste despre existenta unui numar de 4 apartamente situate la etaje diferite la etajul 1 aflandu-se un singur apartament, apartamentul nr. 8.

Or, apartamentul revendicat este un apartament fara numar situat la etajul 1 din imobilul situat in Bucuresti, ., sectorul 2. De altfel, tot de la etajul I din Bucuresti, ., sectorul 2 mai a mai fost revenidicat inca un apartament in dosarul nr._/300/2007 al Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti.

Avand in vedere ca nu a fost dovedita identitatea dintre apartamentul aflat in proprietatea fratilor F. la momentul preluarii de catre stat si apartamentul in care locuiesc pârâții, aceștia solicită admiterea si pentru acest motiv a exceptiei lispei calitatii procesuale active si a respingerea pentru acest motiv a acțiunii introduse.

.4. Hotararile pronuntate in cauze in care reclamantul a revendicat alte apartamente din imobilul din Bucuresti, ., sectorul 2, nu dovedesc calitatea procesuala pasiva in cauza de fata, neavand autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect.

Principiul bine cunoscut in legatura cu hotărârile judecatoresti este acela al caracterului relativ, in sensul ca hotararea judecatoreasca produce efecte numai intre partile in litigiu, prin hotararea judecatoreasca fiind retinut adevarul juridic care rezulta din confruntarea dintre cele doua parti.

O hotarare judecatoreasca nu produce efecte fata de terte persoane, motiv pentru care in cazul de fata reclaamantul trebuie sa isi dovedeasca calitatea procesuala pasiva si sa completeze probatoriul pentru a putea dovedi in contra sustinerilor pârâților aratate mai sus, in aparare.

In cazul in care reclamantul nu face probe, nu poate fi retinuta calitatea sa procesuala activă in prezenta cauza urmare a faptului ca a dovedit existenta acestei calitati in procese ce s-au derulat in contradictoriu cu terte persoane cu privire la alte apartamente din imobilul din Bucuresti, ., sectorul 2.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată, prin prisma criticilor formulate șia dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de pârâți persoane fizice, Curtea, examinând dispozițiile art 293 cod procedură civilă, apreciază că excepția este nefondată. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul recunoaște initmatului posibilitatea de a depune cerere de aderare la apel, chiar după împlinirea termenului de apel, prin care să formuleze critici, de natură să determine schimbarea hotărârii primei instanțe. De asemenea, legiuitorul a statuat că o astfel de cerere se poate face până la prima zi de înfățișare. Apreciind îndeplinite cerințele impuse de normele procedurale, Curtea va respinge ca nefondată excepția invocată.

În ceea ce privește apelul reclamanților, Curtea constată, că, în esență, aceștia au criticat soluția primei instanțe sub aspectul reținerii calității de dobânditori de bună credință a pârâților, cu consecința existenței unui bun în patrimoniul acestora și a faptului că nu pot fi pușiîn situația de suporta responsabilitatea statului de a fi confiscat bunurile foștilor proprietari. De asemenea, s-a inovat faptul că, imobilul fiind preluat abuziv, și reclamanții sunt titularii unui bun conform dispozițiilor Convenției, cu precizarea că vânzarea imobilului în condițiile legii 112/1995 aeste apreciată de reclamanți drept o privare de proprietate, în sensul art 1 alin 2 din Primul Protocol Adițional la CEDO, din această perspectivă legea 10/2001 apărând ca ineficientă dinpunct de vedere al acordării unuei reparați echitabile. Practic, din examinarea motivelor de apel, rezultă că, în esență, criticile apelanților conturează întreaga problematică a revendicării,pe care instabța de control judiciar o va analiza în cele ce urmează, cu mențiunea că va și unele precizări legate de admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilului, vis-a-vis de normele spciale edictate în această materie.

Prealabil oricărei analize, considerând necesar să facă unele precizări, (raportându-se la jurisprudența Curți Europene a Drepturilor Omului) referitoare la semnificația pe care o are, din punctul de vedere al dreptului de proprietate, care a făcut obiectul etatizării, adoptarea unei legislați cu caracter reparatoriu, Curtea, deși constată că, deși instanța de contencios european în materia drepturilor omului reține că promulgarea legilor speciale au drept consecință nașterea unui nou drept de proprietate în beneficiul foștilor proprietari, apreciază că cele statuate de Curtea Europeană trebuie interpretate în sensul unei recunoașteri potențiale a dreptului de care foștii titulari au fost privați în mod abuziv în perioada regimului comunist, cu sublinierea că această potențialitate se poate concretiza în condițiile și în formele reglementate de dispozițiile legislației reparatorii. Altfel spus, modalitatea în care foștii proprietari vor beneficia de reconstituirea dreptului, în natură sau în echivalent, se stabilește în raport de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte și în condițiile legislației speciale, cu luarea în considerare a faptului că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a statuat faptul că protecția acordată de Convenției dreptului de proprietate, prin prevederile art 1 din primul Protocol Adițional la CEDO, nu înseamnă o obligație pentru fostele statele comuniste de a proceda la restituirea în natură în toate cazurile, exigențele Convenției( relative la principiul proporționalității) fiind respectate și în ipoteza în care statele acordă o reparație echitabilă. CEDO recunoaște statelor o marja destul de largă de apreciere, în ceea ce privește alegerea modalităților de reparare a deposedării suferite de foștii proprietari, acceptând ca opțiunea legislativă în această materie să fie stabilită cu luarea în considerare a situației economico-sociale specifice fiecărui stat în parte.

Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza decretului 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO. Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislați reparatorii, care recunoaștere posibilitatea foștilor titulari de solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamanților de a revendica imobilul în litigiu invocată ca motiv de recurs, Curtea apreciază necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții recurenți.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea apreciază că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de legea 10/2001( în condițiile în care reclamanții au antamat acest aspect prin motivele de recurs), după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către recurenții reclamanți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr 33/2008. Curtea apreciază că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurenți, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul că legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

În concepția sistemului reparator al legii 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza legii 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2și art 26 alin 1 din legea 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.

Pentru a-și argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29), asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.

În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998, care prevede că pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa . acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situație.

Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod similar s-a pronunțat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială și legea generală și în privința dispozițiilor art 35 din legea 33/1994, stabilind că aceste dispoziții nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, in cuprinsul considerentelor, faptul călLegea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.

Prin aceeasi decizie, s-a arătat ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.

Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.

In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.

Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile legii 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale legi 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției in cadrul unei acțiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată. Faptul că pârâtul are un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al legii 10/2001și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al legii 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală. Toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilități legii 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării prin legea 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea_. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții recurenți au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor legii 10/2001, care a fost soluționată de unitatea deținătoare, printr-o dispoziție( potrivit propriilor susțineri făcute de reclamanți în cererea de apel) prin care s-a restituit în natură imobilul, cu excepția părților( printre care figurează și apartamentul revendicat în prezenta cauză) care au fost vândute în temeiul legii 112/1995, pentru care Primăria Municipiului București nu a prevăzut nimic, (deși, potrivit dispozițiilor legii speciale, Primăria Municipiului București, trebuia să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a se stabili în condițiile titlului VII din legea 247/2005) și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării legii 10/2001 prin legea 1/2009, care a abrogat prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, Curtea reține că reclamanții s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește apartamentul revendicat în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care s-ar putea prevala reclamanții, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimatul pârât este titularul actual al dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispozițiilor legii 112/1995, a cărui valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute. Pe cale de consecință, intimatul pârât se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Raportându-se la prevederile legii 10/2001, care se completează cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea constă că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanții nu sunt îndreptățiți la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza legii 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act normativ. Dând eficiență prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2 și art 26 alin 1 din legea 10/2001, Curtea constată că reclamanții ar putea fi îndreptățiți( sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 3 și 4 din legea 10/2001, în condițiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza decretului 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despăgubirilor bănești, având în vedere că, unitatea deținătoare este reprezentată de Primăria Municipiului București .

Având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995, Curtea reține că actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat prin expirarea termenului special de prescripție stabilit de dispozițiile art 45 alin final din legea 10/2001, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor legii 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză. Din această perspectivă, invocarea problemei relei credințe a pârâtului, precum și a neîndeplinirii cerințelor teoriei validității aparenței în drept nu este pertinentă în actualul cadru procesual, având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care ar fi reprezentat calea procedurală pentru dezbaterea și tranșarea tuturor chestiunilor legate de valabilitatea actului de înstrăinare. Curtea are în vedere faptul că buna credință este un element ce ține de încheierea valabilă a contractului.

Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate a fi valide( în condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul și nu la anularea acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanța supremă, prin decizia 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiză a preferabilității titlurilor părților și noțiunea de bună/rea credință. În speța de față, examinarea acestei cerințe nu poate conduce la o altă concluzie pentru motivele anterior expuse.

În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamanților pentru apartamentul în litigiu, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condițiile legii 247/2005, titlul VII. Coroborând dispozițiile art.18 ali.1 lit. c cu art.20 al.2 și art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent Primăria Municipiului București), acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Așa cum rezultă cele anterior menționate, Primăria Municipiului București trebuia să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții intimată nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanții au o formulată în baza legii 10/2001, soluționată printr-o dispoziție, prin care s-a restituit în natură imobilul, cu excepția părților( printre care figurează și apartamentul revendicat în prezenta cauză) care au fost vândute în temeiul legii 112/1995, pentru care Primăria Municipiului București trebuia să prevadă necesitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a se stabili în condițiile titlului VII din legea 247/2005. Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Astfel se impune a fi analizate și următoarele aspecte: securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al legii 10/2001, precum și existența unui bun în sensul CEDO a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.

De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza legii 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor legii 112/1995, către fostul chiriaș.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO

Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al legii 10/2001.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea reține că reclamanții recurenți sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, constând într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care le vor primi în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 247/2005, ceea ce înseamnă că reclamanții nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâtă este beneficiara unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.

Cu privire la critica relativă la nevalabilitatea titlului statului, reaua credință a pârâților la cumpărarea apartamentului revendicat, la neîndeplinirea cerințelor teoriei validități aparenței în drept, precum și la nelegala înstrăinare a apartamentului către pârâți în temeiul legii 112/1995 toate aceste elemente convergând către ideea perfectări contractului de vânzare cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor legi 112/1995, Curtea arătat în cele ce preced motivele pentru care aspectele legate de valabilitatea contractului de vânzare cumpărare nu pot forma obiect de analiza în acest cadru procesual, ci doar în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare încheiate în baza legii 112/1995, în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/200, text de lege a cărui aplicabilitate în cauză, sub acest aspect, nu poate fi înlăturată de necesitatea de a da prioritate CEDO în cadrul unei acțiuni în revendicare. Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..

Neuzând de calea reglementată de dispozițiile art 45 din legea 10/2001, prin expirarea termenului special de prescripție, stabilit de alineatul final al acestui text de lege, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor legii 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză pe cale incidentală) în prezenta cauză.

Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanților reclamanți, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluționată de instanța de fond este corect deoarece s-a acordat semnificația cuvenită( așa cum rezultă din cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii) faptului că reclamanților nu li se poate recunoaște decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părți trebuie examinate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menționată.

În ceea ce privește apelul pârâților, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, Curtea constată că se circumscriu calității de persoană îndreptățită a reclamanților la retrocedarea în natură sau prin echivalent a imobilului preluat abuziv. Având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv, potrivit celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008, pentru analiza fondului cauzei, trebuie examinat din perspectiva CEDO, existența unui bun în patrimoniul părților litigante. Din această perspectivă, Curtea constată că, în situația foștilor proprietari, relevanță prezintă confirmarea administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, de care au fost deposedați, astfel că, din moment ce reclamanții nu au o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării, cu privire la apartamentul în litigiu și nici o dispoziție de retrocedare în natură, în condițiile legii speciale, aceștia nu au drept de restituire, în lumina celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. contra României. Pe cale de consecință, Curtea, constatând că acțiunea în revendicare nu este fondată, apreciază irelevantă examinarea cerințelor legate de calitatea de persoană îndreptățită la redobândirea dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor învederate de reclamanți prin cererea de apel, notificarea formulată în temeiul legii 10/2001, a fost soluționată de unitatea deținătoare, în sensul restituirii în natură a apartamentelor nevândute în baza legii 112/1995, reținându-se totodată și îndeplinirea cerințelor impuse de legea specială cu privire la calitatea de persoană îndreptățită.

De asemenea, Curtea apreciază juste susținerile pârâților referitoare la caracterul relativ al efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze având ca obiect revendicarea altor apartamente din imobil.

Cu privire la apelul formulat de către pârâtul M. București, Curtea reține următoarele:

Apreciind că prima chestiune referitoare la existența interesului pentru a formula o astfel de pretenție se cere a fi analizată cu prioritate, având în vedere că cerința interesului este una dintre condițiile esențiale de exercițiu al acțiunii civile care trebuie îndeplinită la formularea fiecărui capăt de cerere, precum și la îndeplinirea oricărui act procedural, Curtea va proceda la examinarea acestei excepții prin raportare la prevederile legale în vigoare.

Astfel, dispozițiile legii 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art 2 definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a avut în vedere: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile; h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate, în finalul art 2 din legea 10/2001, legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art 6 alin 1 din legea 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba de un act normativ( ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituțional sau de o preluare în fapt.

Dispozițiile art 6 alin1 din legea 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil și anume respectarea normelor juridice cu forță juridică superioară: dispozițiile legale și constituționale, precum și cele internaționale la care România era parte la acel moment.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că prevederile art 2 din legea 10/2001 au fost explicitate de legiuitor și prin intermediul normelor metodologice, relevante fiind pentru speța de față chiar dispozițiile art 2 alin 1 lit a din legea 10/2001, care recunosc caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul decretului 92/1950.

Pe cale de consecință, având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari. De asemenea, Curtea are în vedere și faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de prevederile art 480 cod civil trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale( legea 10/2001), în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii. În concluzie, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art 480 cod civil, examinează, în prealabil soluționării cererii de retrocedare, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile legii 10/2001( care în art 2 definesc și explicitează pe larg această noțiune), cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008. Față de această situație, Curtea apreciază că nu se justifică, din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motiv pentru care instanța de recurs consideră că se impune admiterea excepției lipsei de interes cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea apreciază că admiterea acestei excepții nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art 6 din CEDO, în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței CEDO, unul absolut și pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. Cerința interesului constituie o condiție legitimă, care vizează exercițiul dreptului la acțiune și care nu poate fi considerată drept o piedică contrară normelor convenționale, care să bareze liberul acces la justiție. Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiție pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare acțiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanțelor de judecată. De asemenea, o astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art 6 alin 3 din legea 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanță, în cadrul soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune, prin raportare la normele legii 10/2001 și cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de decizia civilă nr 33/2008 pronunțată de instanța supremă în interesul legii.

De asemenea, trebuie avut în vedere, pe lângă cele anterior expuse și faptul că dispozițiile legii 10/2001explicitează în prevederile art 2 noțiunea de imobil preluat abuziv, acestea completându-se cu dispozițiile corespunzătoare din Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001. Or, în condițiile în care legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile unei legi organice, Curtea apreciază, ca lipsită de interes, din această perspectivă, un formularea unui petit distinct vizând acest aspect.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, va respinge ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, precum și apelurile reclamanților și pârâților și va admite apelul pârâtului M. București, va schimba în parte sentința atacată și va respinge ca lipsit de interes capătul de cerere relativ la constatarea nevalabilității titlului statului. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Se va lua act că apelantul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată. Dând eficiență prevederilor art 274 cod procedură civilă, va obliga apelantul reclamant să plătească apelanților pârâți suma de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, ca nefondată.

Respinge apelurile declarate de apelantul – reclamant M. N. M., cu domiciliul ales la C..av.Edward C., în București, ., ., sector 1 și intimații – pârâți M. M. și M. A., ambii cu domiciliul ales la C..av. P. Lelioara, în București, ..12, ..4, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.903/07.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, ca nefondate.

Admite apelul formulat de apelantul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că respinge și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca lipsit de interes.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Ia act că apelantul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Obligă apelantul – reclamant să plătească intimaților – pârâți suma de 900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 25.10.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. S. C. N.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehdact.R.L./I.S.

6 ex./

TB-S.3 – I.I.