Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1939/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1939/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-11-2012 în dosarul nr. 1939/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1939R
Ședința publică de la 2 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - A. P.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta-reclamantă R. M. A. împotriva sentinței civile nr.899/20.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 12.05.2010, reclamanta R. M. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 EURO, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării soțului său, R. P., în B..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că defunctul său soț R. P. a fost supus măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea acestuia, alături de părinții și fratele său și stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi-Fetești,jud.Ialomnița,măsură luată în baza Deciziei M.A.I nr.200/1951.
S-a susținut de reclamantă că măsura luată împotriva soțului său se încadrează în situația reglementată de art.3 lit.e) din Legea nr.221/2009,acesta fiind subiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,astfel cum este definită de dispoziția legală menționată.
S-a învederat că măsura deportării dispusă împotriva soțului reclamantei pe o perioadă de aproape 5 ani,respectiv de la 18.06.1951 până la 20.12.1955 și-a pus amprenta în mod iremediabil asupra vieții și destinului acestuia,marcându-i întreaga existență.
În primul rând sunt de notorietate condițiile inumane în care toți cei care au fost supuși acestei măsuri erau obligați să părăsească gospodăria,luând cu ei doar strictul necesar și aflându-se sub pază militară,momentele umilitoare pe care le-au trăit,fiind transportați în vagoane de marfă până la destinație,în localitatea Giurgenii Noi-Fetești și continuând cu traiul mizer și condițiile inumane de viață care li s-au oferit în locul unde au fost nevoiți să trăiască pentru aproape 5 ani de zile. Pentru soțul reclamantei, care la data deportării avea doar vârsta de 12 ani, măsura deportării a constituit o experiență deosebit de traumatizantă,în condițiile în care la domiciliul său din Sanicolau M. avea condiții de trai deosebit de bune, familia acestuia având o situație destul de bună.
Dificultățile și traumele pentru soțul reclamantei și familia acestuia au constat în primul rând în maniera în care au fost ridicați,transportați și obligați să trăiască și să-și asigure hrana,fiind nevoiți să-și improvizeze o colibă sub pământ.
Pe de altă parte și la întoarcerea în satul natal dificultățile au continuat. În condițiile în care aceștia au găsit casa goală,devastată și fără mobilier și întreaga gospodărie răvășită,soțul reclamantei și părinții acestuia au fost nevoiți să muncească până la epuizare pentru a încerca să reconstruiască gospodăria și bunurile pe care le-au avut înainte de deportare.
Potrivit literaturii de specialitate, daunele morale sunt consecințe de natură patrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice,psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Prin elaborarea Legii nr.221/2009,legiuitorul român a înțeles să confere bază legală pentru obligarea statului la repararea prejudiciului creat unor persoane prin măsurile abuzive dispuse în perioada comunismului, în cauză fiind incidente prevederile art.5 pct.1 lit.a) din lege, reclamanta fiind îndreptățită să beneficieze în calitate de soție de măsurile reparatorii stabilite de actul normativ indicat.
S-a învederat de reclamantă că soțul său nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr.118/1990,acesta fiind decedat din anul 1983.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/02.06.2009.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: certificatul de naștere,certificatul de căsătorie și certificatul de deces ale soțului său (filele 9-11),adresa nr.1775/22.12.2009 emisă de Ministerul Apărării Naționale-Direcția Instanțelor Militare(fila 12),cartea sa de identitate(fila 24).
Prin sentința civilă nr.3175/PI/18.11.2010 pronunțată de Tribunalul T. Secția Civilă a fost admisă excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă la data de 07.04.2011,sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 899/20.04.2012 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta R. A. M..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că soțul reclamantei, R. P. a fost strămutat împreună cu părinții săi, fratele său și familia acestuia, din localitatea de domiciliu, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în altă localitate, în baza Deciziei M.A.I nr.200/1951.
Soțul reclamantei, R. P. a decedat la data de 01.02.1983,astfel cum rezultă din certificatul de deces . 6 nr._/02.02.1983.
Potrivit art. 3 lit.e) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit.a) din Legea nr. 221/2009,astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr.62/2010,orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional,până la data respectivă fiind suspendate de drept.
Tribunalul a reținut că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebita reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunista putând fi folosita ca proba în fata instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o îndemnizație lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, în mod gratuit si prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o îndemnizație lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morala" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein si alții împotriva Germaniei si prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Conventiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligației generala a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori ca ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer si alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o larga marja de apreciere în stabilirea masurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei si alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent sa stabilească condițiile si criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativa a țării, este în măsura sa opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptății pentru daunele suferite în perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constituției.
Totodată, tribunalul a reținut că prin Decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în cadrul unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.789 din 07.11.2011 s-a stabilit că: „(…) urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010,dispozițiile art.5 alin 1 lit. a) teza I din Legea nr .221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că dispozițiile art.5 alin 1 lit.a) din Legea nr.221/2010 au fost lipsite de efecte juridice, astfel că, ținând cont și de aspectele deduse din jurisprudența instanței europene,tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta R. M. A. susținând critici întemeiate pe art. 304 pct. 9 teza a II-a Cpr. Civ, în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Sub aspectul dreptului la despăgubiri morale, prima instanță a reținut lipsa temeiului juridic al acțiunii, dat fiind că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, însă, în acest context s-a încălcat principiul fundamental al neretroactivității legii civile consacrat în Constituție, cât și în tratatele internaționale la care România este parte.
Litigiul a fost declanșat de către reclamantă la data de 12.05.2010, anterior pronunțării deciziei enunțate, și ca atare, în speță sunt aplicabile dispozițiile legale din momentul investirii instanței, dată la care existența prezumția de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
La aceeași dată – data introducerii acțiunii – s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data sesizării instanței, este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivității legii civile, este consacrat în art. 1 din codul civil „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă” precum și art. 15 alin. 2 din Constituție „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Chiar și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1354/20.10.2010 arată „Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării imediate, și este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului”.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O – Cauza Blecic c. Croația. În consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.
Astfel, în decizia nr. 1973/04.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul promovat de S. R. s-a reținut că decizia Curții constituționale nr. 1358/21.10.2010 nu produce nici un efect în privința situației reclamantei din cauză, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei.
S-a reținut în aceeași decizie: „Față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre . și constatarea neconstituționalității, nu poate fi înlăturată”.
În aceste condiții, recurenta apreciază că raportat la data promovării demersului judiciar, aplicarea deciziei amintite ar fi de natură să ducă atât la încălcarea Constituției, cât și la încălcarea pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În consecință, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În recurs nu s-au administrat probe cu înscrisuri noi, conform art. 305 C.pr.civ.
Criticile sunt nefondate.
Sub aspectul încălcării și aplicării greșite a Legii nr. 221/2009, cât și a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, Curtea constată că soluția recurată este legală pentru considerentele ce urmează:
Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor conform art. 147 alin. final din Constituție, iar în condițiile art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, sunt suspendate de drept.
Norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, nefiind admisă prelungirea efectelor sale după data publicării în Monitorul Oficial, al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea.
Chiar dacă, cazul în speță, reclamanta a sesizat instanța de judecată anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, decizia enunțată este aplicabilă și proceselor aflate în curs, deoarece starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, și aceasta chiar dacă textul constituțional, limitează efectele deciziei de neconstituționalitate la perioada ulterioară publicării acesteia.
În această situație, Curtea nu statuează că nu au existat prejudicii morale, ci doar că nu există temeiul legal care permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale.
În condițiile Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că „… Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Prin aceeași decizie, s-a statuat că „…prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia, cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”.
Pentru aceste considerente, constatând că prima instanță a pronunțat o soluție legală din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C.pr.civ raportat la prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 și decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 urmează a respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă R. M. A. împotriva sentinței civile nr. 899/20.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. A. P. A. V.
GREFIER
Goergeta-M. V.
Red. .. GC – 2 ex
22.11.2012
Jud. fond S. C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1927/2012. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 843/2013. Curtea de... → |
|---|
