Revendicare imobiliară. Decizia nr. 243/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 243/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2012 în dosarul nr. 243/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 243 A
Ședința publică de la 13.06.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelantul-reclamant Ș. Ș. G. și apelantul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL împotriva Sentinței civile nr. 1980/15,12.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. A., A. E., C. V., C. M., T. S., O. M., T. C. și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond, au avut loc în ședința publică din data de 06.06.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 13.06.2012, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la data de 22.11.2000 reclamantul Ș. Ș. G. prin mandatar D. E. a chemat în judecată pe Primăria Municipiului București – Consiliul General al Municipiului București și a solicitat instanței obligarea pârâtului să-i restituie imobilul situat în București, .. 12, sector 2, format din teren în suprafață de 165 mp. cu construcțiile, subsol, parter, etaj și mansardă, având la parter un apartament de 4 camere cu dependințe, la etajul 1, de asemenea un apartament de 4 camere cu dependințe, iar la mansardă și subsol dependințele de interes comun și cameră de serviciu cu o valoare de_ lei, imobil pe care pârâtul îl deține fără titlu.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut că imobilul a aparținut bunicului său - Ș. F. și apoi tatălui său - Ș. D. al cărui unic succesor este.
Tatăl său a fost deposedat în mod abuziv prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, tatăl său fiind exceptat de la naționalizare, în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind salariat.
Reclamantul a arătat că dreptul de proprietate este imprescriptibil și că pârâtul nu dispune de un titlu valabil.
Susține că își dovedește titlul său de proprietate cu actul de vânzare-cumpărare nr. 6277/33 și transcris sub nr. 4571/1933, autorizația de construcție nr. 37 și din 14.08.1934, procesul-verbal de carte funciară nr._/1940 și certificatul de moștenitor nr. 624/21.03.1994 eliberat de fostul notariat de Stat sector 2.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Prin încheierea din 28.03.2001 la solicitarea reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a dispus suspendarea cauzei.
La 03.02.2006, reclamantul depune o cerere de repunere pe rol a cauzei (fila 27 dosar 6172/2000 al Tribunalului București).
La 12.06.2006 reclamantul, în temeiul art. 57 Cod procedură civilă a solicitat introducerea în calitate de pârâți a următoarelor persoane C. V. și M., A. A. și A. E., T. D. și S. și obligarea acestora să restituie imobilul situat în București, .. 12, sector 2.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că aceste persoane au cumpărat părți din imobil, astfel: familia C. a cumpărat parterul imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1433/24.12.1996, familia A. a cumpărat etajul 1 în temeiul Legii nr. 112/1995 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 959/09.12.1995.
A mai susținut că imobilul a aparținut bunicului său și apoi tatălui său, a cărui unic moștenitor este, că tatăl său a fost deposedat abuziv prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 care este în contradicție cu legislația ce ocrotea proprietatea la data emiterii și aplicării lui, încălcând ordinea de drept.
Menționează că în contradictoriu cu pârâții introduși în cauză a formulat acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și că acțiunea a fost respinsă irevocabil în baza sentinței civile nr. 7753/11.12.2003.
A arătat că valoarea imobilului depășește cinci miliarde lei.
Prin încheierea de ședință din 12.04.2006, instanța a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului București și înaintarea spre soluționarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Pentru a dispune în acest sens s-a reținut că văzând obiectul acțiunii în revendicare estimat la_ lei (ROL) conform art. 112 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă a apreciat că sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. 1 din Legea nr. 219/2005.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 sub nr._/300/2006.
La această instanță, la termenul din 20.11.2006, au depus întâmpinare în calitate de pârâți A. E., A. A., T. D., T. S., C. V. și C. M..
La 08.01.2007 (fila 44 dosar nr._/300/2006 al Judecătoriei Sector 2) reclamantul Ș. Ș. G., în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă a solicitat față de actele de vânzare-cumpărare ale pârâților să fie obligați pârâții A. A. și A. E. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 12, etaj 1, . compus din vestibul, hol, 3 camere, baie, bucătărie, degajament, debara, cămară, 2 terase și boxă, în suprafață totală de 79,90 mp reprezentând o cotă indiviză de 36,45 % din imobil, precum și o cotă indiviză de 36,45 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 51,12 mp teren situat sub construcție; pârâții C. V. și C. M. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 12, Sector 2 compus din 3 camere, holl, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, WC, cămară, logie, pivniță, boxă, în suprafață utilă de 78,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 34,64 % din imobil, o cotă indiviză de 34,64 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 48,60 mp teren situat sub construcție; pârâții T. D. și T. S. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 12, . compus din vestibul, holl, 2 camere, bucătărie, baie, boxă (subsol) în suprafață utilă de 50,55 mp reprezentând o cotă indiviză de 23,06 % din imobil, o cotă indiviză de 23,06 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,34 mp teren situat sub construcție.
Prin sentința civilă nr. 75 din 08.01.2007 pronunțată în dosar nr._/300/2006 al Judecătoriei Sector 2 s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Pentru a dispune în acest sens s-a reținut că pârâții au invocat excepția necompetenței materiale, întrucât valoarea imobilului indicat de reclamant este de peste 5 miliarde de lei. Față de această precizare a reclamantului și în raport de art. 2 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, potrivit cu care, în materie civilă, procesele și cererile care au un obiect al cărui valoare depășește 5 miliarde lei se judecă în primă instanță de către tribunal, motiv pentru care s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată sub nr._ al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă .
Prin sentința civilă nr. 521/17.03.2008 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului Ș. Ș. G. și în consecință s-a anulat cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Ș. Ș. G., constatându-se lipsa calității de reprezentant al reclamantului în privința semnatarului cererii, avocat D. Gall.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul Ș. S. G..
Prin decizia civilă nr. 41 din 20.01.2009 pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel București Secția a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a desființat sentința civilă nr. 521/17.03.2008 și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul București Secția a III-a civilă.
La termenul din 25.05.2009 (fila 17 dosar nr._ rejudecare) reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat completarea acțiunii astfel: cu privire la cadrul procesual pasiv a solicitat să fie citați în calitate de pârâți M. București reprezentat prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la petitul acțiunii s-a solicitat să se ia act de completarea acestuia, în sensul că „în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită să fie obligat S. R. și M. București să achite contravaloarea imobilului preluat abuziv, estimat provizoriu la 800.000 lei.
În motivarea capătului de cerere subsidiar, în sinteză s-a arătat că s-a formulat acest capăt de cerere pentru ca S. R. prin reprezentanții săi se fac vinovați de preluarea abuzivă a imobilului, fiindu-i încălcat un drept fundamental și prin înstrăinarea imobilului.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480, 483, 998 Cod civil, art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO.
Prin încheierea de ședință din 25.05.2009 instanța a respins ca tardivă cererea depusă la 25.05.2009, precizată ca fiind o completare a acțiunii inițiale și ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant la 12.04.2006 în dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă, întrucât conform acestei prevederi legale (art. 58 Cod procedură civilă) cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar în speță pârâții persoane fizice au fost introduși în cauză în calitate de pârâți.
La termenul din 23.11.2009 reclamantul prin avocat a arătat că la dosarul cauzei se află un răspuns în sensul că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată. Solicită proba cu expertiză pentru identificarea imobilului și stabilirea valorii de circulație a acestuia, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța față de considerentele dispozitivului încheierii de ședință din 25.05.2009 a dispus rectificarea citației, în sensul că pârâții persoane fizice nu sunt părți în proces. S-a încuviințat proba cu expertiză tehnică solicitată. S-a stabilit că are calitate de pârât M. București prin Primarul General.
Prin sentința civilă nr. 1980 din 15.12.2010 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului București Secția a III-a Civilă, s-a admis cererea precizată în contradictoriu cu M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost obligat M. București prin Primar General să emită o dispoziție motivată, referitor la imobilul situat în București, .. 12, sector 2 cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești potrivit evaluării stabilite prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P. S., expertiză care s-a omologat.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept.
Autorul reclamantului Ș. F. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, .. 12, sector 2 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 10.03.1933 de Tribunalul I..
Reclamantul este unicul moștenitor al tatălui său Ș. D. și respectiv bunicului său, potrivit certificatului de moștenitor nr. 624/21.03.1994 emis de BNP.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului de Naționalizare nr. 92/1950 și figurează în anexă la decret la poziția 7583.
La 09.07.1996 reclamantul a depus la P.M.B. o cerere prin care a solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 să-i fie restituit în natură imobilul, însă imobilul a fost înstrăinat către pârâții C., A. și T. conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul. Reclamantul a solicitat instanțelor să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare, dar cererea a fost respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 7753/11.12.2003 în care s-a specificat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Reclamantul a formulat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la P.M.B. la 09.11.2001 prin care a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul situat în București, .. 12, sector 2, format din teren de 161 m.p. și construcția aferentă – subsol, parter, etaj și mansardă.
Bunul nu mai poate fi restituit în natură pentru că a fost înstrăinat, iar cererea de nulitate a contractelor de vânzare – cumpărare a fost respinsă irevocabil.
În aceste condiții se impune, potrivit Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, ținându-se cont de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În aceste condiții, arată instanța, va admite cererea precizată și va dispune obligarea pârâtului M. București să emită o dispoziție motivată referitor la imobilul situat în București, .. 12, sector 2 cu propuneri de despăgubiri bănești conform evaluării făcute prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de către expert P. S..
Împotriva sentinței civile nr. 1980/15.12.2010 și a încheierilor pronunțate, respectiv încheierea de ședință din 25.05.2009 reclamantul a formulat apel, solicitând, în principal în temeiul art. 297 Cod procedură civilă admiterea apelului, anularea sentinței de fond și evocând fondul să se admită acțiunea și să fie obligate persoanele fizice și M. București prin Primar General să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, identificat conform raportului de expertiză.
În subsidiar, să se admită apelul, să fie modificată în parte sentința în sensul obligării Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General la plata despăgubirilor în cuantum de 1.423.100 lei, stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert Popesvu S..
În motivarea apelului, reclamantul a susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că la dosarele de fond, încă de la Judecătoria Sectorului 2 a solicitat lărgirea cadrului procesual, în mai multe rânduri și introducerea în calitate de pârâți a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Cu această titulatură, pârâții au fost introduși în cauză, parcurgându-se un ciclu procesual. La cererea de introducere în cauză, pârâții persoane fizice nu s-au opus.
După primul ciclu procesual la termenul din 25.05.2009 pârâții au invocat inadmisibilitatea cererii formulate la 12.04.2006, apreciind că cererea este una de intervenție forțată.
Contrar instanței care a dispus introducerea în cauză și citarea pârâților, instanța a constatat că cererea este inadmisibilă, deoarece cel chemat în judecată în temeiul art. 58 Cod procedură civilă dobândește calitatea de intervenient în interes propriu.
Apelantul – reclamant solicită să se constate că a chemat în judecată persoanele fizice în calitate de pârâți și s-a solicitat direct să fie obligate să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile cumpărate în mod fraudulos.
Apelantul - reclamant arată că în mod greșit instanța a admis excepția de inadmisibilitate, de natura procedurală, fără a pune în aplicare dispozițiile art. 105 Cod procedură civilă și fără a ține cont că cererea de chemare în judecată, fusese deja calificată. S-a mai arătat că nelegal instanța de judecată a schimbat calificarea cererii și a constatat că persoanele fizice nu au fost chemate în calitate de pârâți și a dispus scoaterea lor din citativ.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că, în cazul în care, în mod corect, persoanele fizice au fost chemate în judecată în calitate de pârâți, solicită a se avea în vedere că s-a solicitat restituirea în natură a proprietății, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, stabilit în contradictoriu cu pârâții, a nevalabilității titlului statului.
Apelantul – reclamant, în dezvoltarea acestui motiv, arată că solicită a se avea în vedere toate cererile formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și notificările pentru restituirea în natură a proprietății, solicită să se constate că are un bun în sensul convenției și să fie obligate persoanele fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.
Printr-un al treilea motiv, s-a arătat că în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură, solicită să fie obligați Primăria Municipiului și Ministerul Finanțelor Publice să plătească în mod direct despăgubirile stabilite în cuantumul din raportul de expertiză omologat de instanță.
În dezvoltarea motivului sunt prezentate demersurile făcute de apelantul - reclamant pentru restituirea proprietății precum și efectul produs al sentinței civile nr. 7753/11.12.2003 prin care s-a constatat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil astfel că în prezenta cauză nu se mai poate stabili contrariul.
Printr-un al patrulea motiv s-a arătat că la 23.11.2009 a formulat o cerere de încuviințare a raportului de expertiză de evaluare a proprietății, invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 al ICCJ dată în recurs în interesul legii, solicitând în mod direct obligarea Municipiului București sau a Statului R. la plata contravalorii proprietății, valoare care a fost precizată la termenul din 7.06.2010 la suma de 1.423.100 lei, la dosar fiind depusă și notificarea întocmită în temeiul Legii nr. 10/2001 la care nu s-a primit nici un răspuns.
Apelantul - reclamant arată că potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, după ce a urmat o procedură administrativă pe Legea nr. 10/2001 este ținut să urmeze o altă procedură administrativă de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Trimiterea la noua procedură administrativă fără a fi stabilită întinderea despăgubirilor și plata efectivă a acestora ar afecta însăși substanța dreptului de acces efectiv la instanță.
S-a mai arătat că ineficiența procedurilor administrative a fost constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României cum ar fi Faimblat,R. I., M., etc.
Apelantul – reclamant susține că refuzul instanței de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii conduce la o situație inechitabilă pentru el pentru că nu i s-a emis dispoziție de restituire în natură sau echivalent direct de către instanță potrivit deciziei nr. 52/2007 a ICCJ.
S-a mai arătat că respingerea cererii de acordare de despăgubiri ar reprezenta o ingerință în dreptul de acces la instanță și la garantarea proprietății, în condițiile în care după aproape 11 ani de litigiu nu au fost acordate măsuri reparatorii.
De asemenea a formulat apel M. București prin Primar General.
În motivarea cererii de apel s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susținut că sentința este criticabilă sub aspectul pronunțării asupra a ceea ce nu s-a cerut și sub aspectul nemotivării.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamantul a solicitat instanței să se pronunțe pe fondul notificării și să oblige pârâtul la restituirea imobilului, instanța a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată referitor la imobilul din București, .. 12, sector 2, cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești, potrivit evaluării stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expert P. S., deși nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere, încălcând principiul disponibilității.
În ce privește aspectul nemotivării s-a arătat că hotărârea pronunțată nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, potrivit art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, ci doar prezintă situația de fapt.
Printr-un al doilea motiv, s-a arătat că instanța a fost investită cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului soluționării notificării conform decizii civile nr. XX/19.03.2007 însă era obligată să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii din decizia nr. 52/2007 al aceleiași instanțe, potrivit cu care prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Apelanta – pârâtă arată că față de dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de judecată trebuia să analizeze calitatea procesual pasivă a pârâtei cu privire la acordarea efectivă a unor despăgubiri în cuantumul stabilit în faza de judecată.
S-a arătat că decizia nr. XX/2007 a ICCJ, acordă dreptul instanțelor de a soluționa notificările în fond dar în condițiile Legii speciale, care nu permite stabilirea cuantumului despăgubirilor de către municipiu, această operațiune fiind atributul exclusiv al Agenției Naționale de Restituire a Proprietăților, soluția instanței fiind în afara legii.
Totodată s-a susținut că nu rezultă motivele pentru care s-a considerat că obligarea directă la despăgubiri a unității deținătoare ar reprezenta un remediu eficace pentru asigurarea respectării dreptului de proprietate promovată în condițiile în care M. nu deține fondurile necesare unor asemenea soluții pronunțate de instanțe, ceea ce ar conduce cu certitudine la imposibilitatea executării.
Printr-un al treilea motiv, s-a arătat că este străină cauzei referirea reclamantei la „acțiunea în revendicare” și la decizia nr. 33/2008 a ICCJ precum și la art. 1073 Cod civit potrivit cu care obligarea la dezdăunări ar reveni deținătorului imobilului, în sens de unitate notificată.
Se arată de apelantul – pârât că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 nu au prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri bănești integrale. Faptul că reclamantul nu este în măsură să obțină măsuri reparatorii reale și efective nu este imputabil Municipiului București și nici nu poate să conducă la obligarea Municipiului București de a acorda despăgubiri integrale, deoarece nu este debitor al obligații de a acorda despăgubiri.
Apelantul – pârât arată că atât timp cât restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se acordă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În final se arată de apelantul – pârât că nu are calitate procesual pasivă în ce privește al doilea capăt de cerere și că reclamantul nu deține un bun sau o speranță legitimă care să se bucure de protecția art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
În cauză s-a depus întâmpinare de către C. M. și C. V. prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În esență s-a susținut că niciodată nu au fost de acord cu calitatea de pârâți, susținut de reclamant, că există afirmații false ale apelantului că este legală soluția pronunțată de instanțe în încheierea de ședință din 25.05.2009, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului reclamantul nu deține un bun actual.
Apelul reclamantului este nefondat, motiv pentru care urmează a fi respins. Apelul pârâtului este fondat și în baza excepției de ordine publică privind obiectul cu care instanța de judecată a fost investită.
La termenul din 06.06.2012, dat fiind modul de desfășurare a procesului și a actelor întocmite de părți și de instanțele anterioare, Curtea a pus mai întâi în discuția părților clarificarea obiectului cu care instanțele au fost investite precum și temeiul de drept al acțiunii.
Punctele de vedere ale părților sunt menționate în conținutul încheierii de dezbateri.
Pe acest aspect se constată că acțiunea inițială înregistrată sub dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București a fost întemeiată pe art. 480 cod civil și cum Legea nr. 10/2001 încă nu fusese adoptată, chiar dacă în formularea capătului de cerere s-a folosit și termenul de „restituire” în loc de revendicare, acțiunea exercitată a fost una de revendicare, iar obiectul acțiunii de obligare a lăsa în deplină proprietate imobilul revendicat..
În afară de argumentul potrivit cu care Legea nr. 10/2001 încă nu fusese adoptată, mai sunt următoarele argumente de fapt și anume: la termenul din 12.04.2006 reclamantul depune o cerere întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă (dosar 6172/2000 al Tribunalului București fila 45) prin care solicită introducerea în cauză în calitate de pârâți persoane fizice care au cumpărat părți din imobil și solicită să fie obligați să restituie părțile din imobil cumpărate.
În accesată cerere se arată că reclamantul s-a mai judecat cu pârâții pe o acțiune în nulitate a contractelor care însă a fost respinsă, rămânând irevocabilă sentința civilă nr. 7753/11.12.2003.
La 08.01.2007 reclamantul depune încă un înscris /cerere pe care o întemeiază pe art. 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă și în care se prezintă părțile din imobil pe care le ocupă persoane fizice chemate în judecată în temeiul art. 57 Cod procedură civilă.
La 25.05.2009 (fila 17 dosar_ al Tribunalului București Secția a III-a civilă) reclamantul depune o nouă cerere prin care solicită să fie citați în calitate de pârâți M. București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și totodată se formulează un capăt de cerere subsidiar. Și această cerere a fost întemeiată pe art. 480, 483 și art. 998 Cod civil.
Această ultimă cerere a fost respinsă de instanță ca tardiv formulată, în raport de dispozițiile art. 132 Cod procedură civilă (fila 75 verso dosar nr._ al Tribunalului București).
La 23.11.2009 în încheierea de ședință de la această dată, pe verso-ul încheierii reclamantul prin avocat „arată că la dosarul cauzei se află un răspuns în sensul că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată. Solicită încuviințarea probei cu expertiză tehnică care să identifice imobilul și să stabilească valoarea de circulație a acestuia raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 a deciziei nr. XX/2007.
În afară de această mențiune din încheiere nu există o altă cerere prin care reclamantul să-și fi modificat acțiunea inițială.
În apel, așa cum rezultă din motivare, apelantul - reclamant insistă atât pe obligarea persoanelor fizice să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat cât și pe obligarea la despăgubiri.
Față de toate aceste argumente de fapt este evident că instanțele au fost investite cu o acțiune în revendicare și nu cu o acțiune întemeiată pe decizia nr. XX/2007 a ICCJ dată în recurs în interesul legii. Operând principiul electa una via reclamantul nu putea să meargă concomitent pe două căi în justiție, respectiv atât pe dreptul comun cât și pe dreptul special al Legii nr. 10/2001.
În consecință, se reține că instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare formulată pe temeiul Codului civil, obiectul acțiunii fiind obligarea părților adverse să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
De asemenea, s-a pus în discuție limitele în care încheierea din 25.01.2009 a fost atacată cu apel, concluziile părților fiind reținute în încheierea de dezbateri.
Examinând conținutul cererii de apel formulat de apelantul – reclamant, se constată că nu există critică cu privire la respingerea ca tardivă a cererii depuse la 25.05.2009 ci doar se critică partea din încheiere prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant pe temeiul art. 57 Cod procedură civilă.
S-a pus de asemenea în discuția părților calificarea cererii din 08.01.2007 (fila 44 dosar nr._/300/2006) al Judecătoriei Sector 2 ) și raportul în care se găsește această cerere cu celelalte cereri formulate anterior de reclamant.
Din examinarea cererii inițiale de chemare în judecată (fila 1 dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București) a cererii întemeiate pe art. 57 Cod procedură civilă (fila 45 dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București) și cererea depusă la 08.01.2007 (fila 44 dosar nr._/300/2006 al Judecătoriei Sector 2) se observă din însăși conținutul cererii din 08.01.2007 „față de actele de vânzare - cumpărare ale pârâților” legătura existentă între această cerere și cererea întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă, deoarece se referă la aceleași persoane fizice menționare în cererea întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă.
De asemenea, se observă că în cererea întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă obiectul obligației este individualizat sub forma „parterul imobilului”, „etajul 1” și „etajul 2”.
În cererea din 08.01.2007 are loc o descriere a fiecărei părți din imobil pretins prin cererea întemeiată pe temeiul art. 57 Cod procedură civilă.
În practicaua sentinței civile nr. 75/08.01.2007 (fila 45 dosar nr._/300/2006 al Judecătoriei Sector 2) reclamantul prin apărător arată expres că cererea este „o precizare, în sensul identificării imobilului a cărei revendicare o solicită care se află în proprietatea pârâților”.
Văzând și temeiul invocat al cererii art. 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri modificatoare cu privire la obiectul cererii sau cu privire la înlocuirea unui pârât cu alt pârât sau la completarea cu alt pârât.
În concluzie, cererea din 08.01.2007 se referă la cererea făcută de reclamant pe temeiul art. 57 Cod procedură civilă, și nefiind o cerere modificatoare, califică doar ca o precizare a obiectului cererii întemeiate pe art. 57 Cod procedură civilă, ceea ce determină examinarea lor ca o singură cerere adresată instanței.
De asemenea, s-a pus în discuția părților să se precizeze care din încheierile de ședință ulterioară celei din 25.05.2009 sunt de sine stătătoare și care nu, pentru a fi avute în vedere de către instanță cu ocazia soluționării cererilor de apel; concluziile părților fiind reținute în încheierea de dezbateri.
Referitor la apelul declarat de către apelantul - reclamant:
Se observă din petitul cererii că, apelantului - reclamant, deși i-a fost respinsă ca tardiv depusă cererea din 25.05.2009, continuă și în cererea de apel să pretindă, în subsidiar obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General la plata directă a despăgubirilor de 1.432.100 lei.
Din dispozitivul încheierii de ședință din 23.11.2009 rezultă că, în urma respingerii ca tardiv a cererii depuse la 25.05.2009, calitatea de pârât a fost stabilită în persoana Municipiului București prin Primar General.
Cu toate acestea, la 07.06.2010 se depune o cerere precizatoare a unui capăt subsidiar de către reclamant, în care, în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilită prin raportul de expertiză de 1.432.100 lei și se arată instanței (conform mențiunilor din practicaua încheierii) că s-a depus o cerere precizatoare prin care s-a stabilit cadrul procesual în sensul chemării în judecată în calitate de pârâți pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin primar General.
Se constată că este eronată afirmația din încheierea de ședință din 07.06.2010 potrivit cu care prin cererea precizatoare (fila 146 dosar nr._ ) Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi fost chemat în calitate de pârât, mai ales că nu a fost citat cu ocazia efectuării expertizei.
Instanța de fond, deliberând arată că la 25.05.2010 (credem că s-a dorit să se spună 25.05.2009 deoarece nu a existat termen la 25.05.2010) s-ar fi stabilit că ar figura în calitate de pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General.
În realitate, la 25.05.2009 nu s-a stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General, lipsind o mențiune în acest sens. La acest termen s-a respins ca tardivă cererea de completare a capătului subsidiar prin care erau chemați în judecată pentru despăgubiri bănești Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General.
Cauza a continuat să se judece cu citarea și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în acest sens explicându-se prezența Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în practicaua și dispozitivul sentinței apelate.
Nu s-a formulat de nici o parte o cerere de rectificare a încheierii din 07.06.2010 sau de îndreptare de eroare materială.
Referitor la primul motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat este adevărat faptul că la 12.04.2006 apelantul - reclamant a formulat o cerere întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă și a solicitat introducerea în cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâți precum și faptul că aceștia au făcut apărări în primul ciclu procesual.
Din lucrările dosarului se constată că până la termenul din 25.05.2009 nu s-a pus niciodată în discuție calificarea sau admisibilitatea cererii din 12.04.2006.
Soluția instanței de fond cu privire la cererea din 12.04.2006 întemeiată pe art. 57 Cod procedură civilă precizată prin cererea din 08.01.2007 este legală, deoarece potrivit art. 57 – 58 Cod procedură civilă, cel chemat în judecată, dobândește calitatea de intervenient în interes propriu și poziția de reclamant în proces.
În raport de această poziție pe care o puteau dobândi cei chemați în judecată pe temeiul art. 57 Cod procedură civilă este evident că nu putea fi chemați ca pârâți în cauză și deci apelantul –reclamant în mod greșit a utilizat instituția chemării în judecată a altor persoane reglementate de art. 57 – 58 Cod procedură civilă pentru a introduce persoane fizice în cauză în calitate de pârâți.
În consecință, primul motiv de apel este nefondat .
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, urmează a fi respins ca nefondat. Astfel, se observă că motivul doi de apel are ca premisă considerarea ca fondat al primului motiv de apel, respectiv că persoanele fizice ar fi fost chemate corect în judecată în calitate de pârâți.
Așa cum s-a reținut, în examinarea primului motiv de apel, greșit s-a utilizat de reclamant instituția chemării în judecată a altor persoane reglementată de art. 57 – 58 Cod procedură civilă și că peroanele fizice, chemate în judecată pe acest temei de drept nu puteau dobândi calitatea de pârâți.
În aceste condiții persoanele fizice, nefiind chemate în judecată în calitate de pârâți nu se poate trece la o comparare de titluri prin luarea în considerare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat privind constatarea nevalabilității titlului statului precum și celelalte cereri formulate de reclamant la diferite instituții ale statului care în raport de persoanele fizice reprezintă doar niște fapte juridice.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat, care de fapt privește capătul de cerere subsidiar, formulat prin cererea completatoare din 25.05.2009 cerere care a fost respinsă ca tardiv formulată.
Motivul are legătură cu sentința pronunțată de instanța de fond, urmare introducerii greșite în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la termenul din 07.06.2010.
Potrivit deciziei nr. 27 din 14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, S. R. nu are calitate procesual pasivă în acțiuni întemeiate pe art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 și este inadmisibilă acțiunea de acordare de despăgubiri îndreptată împotriva Statului R. pentru imobilele preluate abuziv pe temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe art. 13 din aceeași convenție.
În ce privește M. București, nici acesta nu poate fi obligat direct la plata de despăgubiri deoarece în materia imobilelor preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 247/2005, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc și plătesc de Agenția Națională de Restituire a Proprietăților, conform art. 16, Titlu VII din Legea nr. 247/2005.
În consecință și acest motiv va fi respins ca nefondat, lipsind obligația de plată directă de către aceste persoane juridice a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.
Referitor la cel de-al patrulea motiv astfel cum a fost dezvoltat.
Este adevărat faptul că la 23.11.2009 reclamantul a solicitat proba cu expertiză de identificare și evaluare a imobilului, ocazie cu care s-a arătat că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată. De asemenea, solicitarea efectuării expertizei s-a făcut invocându-se dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ.
Până la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o revendicare pe dreptul comun. Din acest moment însă instanța a continuat judecata pe un obiect modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri bănești, deși nu a existat o cerere modificatoare, care dacă ar fi existat, ar fi fost formulată după prima zi de înfățișare ce era deja consumată și care pentru a fi valabilă trebuia cerut și acordul Municipiului București, acord care nu a fost solicitat și deci nu a existat.
În esență, acest motiv de apel privește refuzul instanței de fond de a stabili în concret obligația de plată directă a despăgubirilor de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către M. București, refuz care ar fi nejustificat pentru că S. R. ar fi fost condamnat de mai multe ori de către CEDO și pentru că procedurile administrative sunt ineficiente.
Și acest motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat nu poate fi primit, deoarece normele legale în vigoare arată modalitatea în care se stabilesc și se acordă despăgubirile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează modalitățile de stabilire și acordare a despăgubirilor, precum și instituția juridică obligată legal la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, S. R. și M. București, nefiind ținute de plata directă a despăgubirilor.
Pentru toate aceste considerente, apelul reclamantului va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă.
În ce privește apelul formulat de M. București.
Referitor la primul motiv de apel dezvoltat cu argumentul de la lit. a din cererea de apel, potrivit cu care instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.
La acest motiv instanța a pus în discuție și excepția de ordine publică cu privire la obiectul cu care instanța de fond a fost investită precum și la temeiul de drept pe care instanța și-a întemeiat cererea.
Pe acest motiv de apel și pe excepția de ordine publică, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 129(6) Cod procedură civilă, „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Textul art. 129(6) Cod procedură civilă este imperativ și de ordine publică, în sensul că judecătorii nu pot deroga de la acest text de lege și că modificarea obiectului unei cereri se poate face doar în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, aspect potrivit art. 134 - 132 Cod procedură civilă, modificarea cererii de chemare în judecată se poate face până la prima de zi de înfățișare definit de art. 134 Cod procedură civilă ca fiind acea zi în care părțile legal citate pot pune concluzii. Această primă zi de înfățișare s-a consumat la 25.05.2009, când părțile au fost legal citate și când părțile nu numai că puteau pune concluzii dar au și pus concluzii.
După acest termen nu se mai putea proceda la modificarea acțiunii, modificare care se poate referi la părți și la obiectul cererii cu care instanța a fost investită, cu excepția cazului în care se solicită acordare și se dă acordul celeilalte părți pentru modificarea cererii, acord care trebuie să fie expres și nu tacit.
Or, la termenul din 23. 11. 2009 M. București nu a fost prezent și deci nu s-a cerut și nici nu s-a dat acordul pentru modificarea cererii.
În plus, este de observat faptul că la termenul din 23.11.2009 nu a existat o cerere modificatoare, în sensul art. 132 (1) Cod procedură civilă care presupune existența unui înscris sub semnătură privată ce se comunică pârâtului pentru a face întâmpinare, ci, s-a făcut o declarație verbală că se solicită efectuarea raportului de expertiză „raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și decizia nr. XX/2007, considerându-se că instanța de judecată poate constata că o parte din spațiile din litigiu nu au fost înstrăinate.
Potrivit acestor dispoziții este evident că nu a existat o cerere modificatoare, lipsind un înscris care să se comunice pârâtului și lipsind un alt obiect modificat, în condițiile în care cererea depusă la 25.05.2009 de completare a fost respinsă ca tardiv introdusă, deci a fost respins expres pentru că altfel s-ar încălca dispozițiile art. 132 (1) Cod procedură civilă.
Deși instanța de fond nu a fost investită cu un obiect reprezentat de obligația de a emite o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, totuși s-a pronunțat pe un asemenea obiect, încălcând dispozițiile imperative ale art. 129(6) Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive, se va admite apelul Municipiului București și în baza excepției de ordine publică și se va anula sentința de fond ca fiind nelegală, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă și va reține cauza spre rejudecare în fond, având în vedere că procesul se află în al doilea ciclu procesual.
Referitor la cel de-al doilea argument al apelantei – pârâte, în sensul că sentința este nemotivată, potrivit art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Din examinarea sentinței apelate, rezultă că instanța de fond a verificat dacă reclamantul este persoană îndreptățită, reținând că imobilul a aparținut autorilor lor, că a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950 și că a fost înstrăinat, situație în care nu mai poate fi restituit și pe cale de consecință, în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au dreptul la măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești.
Din aceste considerente rezultă totuși existența unei motivări, atât pe capătul de cerere de revendicare, cât și pe o așa zisă cerere precizatoare (fila 146 dosar nr._ ), motiv pentru care sub acest aspect motivul de apel este nefondat ).
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, apelanta - pârâtă este în eroare, în sensul că nu suntem în ipoteza unei contestații întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe faptul existenței unui refuz de soluționare a notificării, conform deciziei nr. XX/2007.
Dovada este poziția apelantului - reclamant care chiar și în faza apelului, solicită în principal obligarea persoanelor fizice să-i lase libera proprietate și posesia imobilului din litigiu iar în subsidiar nu solicită soluționarea notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a Statului R. și a Municipiului București la plata de despăgubiri, cereri care nu pot fi cuprinse ca o contestație pentru refuzul soluționării notificării, ci evident pe petitul principal este vorba de plata de despăgubiri pentru fapta ilicită și pentru imposibilitatea restituirii imobilului în natură.
Este adevărat faptul că, în ipoteza contestației la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 10/2001 și în ipoteza soluționării în fond a notificării de către instanță, conform deciziei nr. XX/2007 a ICCJ dată în recurs în interesul legii sunt aplicabile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2007, dar apelantul nu dorește să urmeze această procedură, pe care, o critică, el dorește despăgubiri directe, astfel că toată argumentația apelantei – pârâte nu poate fi primită, deoarece instanța de apel nu are dreptul de a modifica obiectul cu care instanțele de fond au fost legal investite, ci are obligația de a verifica potrivit art. 295 Cod procedură civilă corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii de către instanța de fond.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat, critica este nefondată, deoarece acțiunea a fost în revendicare întemeiată pe art. 480 Cod civil, iar art. 1073 Cod civil reprezintă tocmai temeiul de drept pe care apelantul – reclamant își întemeiază obligația de despăgubiri în cazul în care nu se mai poate îndeplini obligația de a lăsa libera proprietate și posesia imobilului.
Toată dezvoltarea acestui motiv privește o pretinsă soluționare a notificării conform deciziei nr. XX/2007 a ICCJ dată în recurs în interesul legii despre care reclamantul doar a făcut trimitere la ea, dar fără să solicite soluționarea notificării conform Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, apelantul - reclamant urmărind fie restituirea bunului în natură, fie dezdăunarea pentru imposibilitatea restituirii în natură, fiind evident că în raport de acest petit nici S. R. și nici M. București nu sunt ținute legal și direct de a acorda despăgubirile în cazul imposibilității predării în natură a imobilului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă se va admite apelul Municipiului București, se va anula sentința de fond pentru încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 129(6) Cod procedură civilă și evocând fondul se reține următoarele:
Evocare fond:
Potrivit lucrărilor dosarului, în evocare fond instanța este ținută să soluționeze acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu M. București prin Primar General.
Celelalte părți atrase în proces, respectiv persoanele fizice nu sunt părți în acest raport juridic dedus judecății, deoarece nu au fost legal chemate în judecată.
De asemenea Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atras în proces nu este parte în acest raport juridic dedus judecății, deoarece nu a fost legal chemat în judecată, el fiind chemat în judecată pe temeiul art. 998 Cod civil, dar cererea a fost considerată tardiv introdusă, pentru ca apoi să fie introdusă greșit în cauză de către instanța de fond.
În consecință, litigiul dedus judecății întemeiat pe art. 480 Cod civil se poartă doar între reclamant și M. București prin Primarul General.
Având în vedere definiția acțiunii în revendicare, instanța constată că pârâtul chemat în judecată nu mai este posesorul imobilului și că imobilul este posedat de terțe persoane fizice.
În aceste condiții, pârâtul nu poate fi obligat la lăsarea în deplină proprietate a unui bun pe care nu-l posedă, motiv pentru care nefiind îndeplinite dispozițiile art. 480 Cod civil, acțiunea va fi respinsă ca nefondată.
În baza art. 274 (1) Cod procedură civilă instanța va obliga apelantul – reclamant la 2000 lei /ron către intimații A. E. și A. A., T. S. și Tom D. și la 8000 lei/ron către intimata C. M..
Cu privire la cheltuielile de judecată de 8000 lei, instanța a apreciat că nu se impune aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, motivat de faptul că apărarea făcută de avocatul acestei părți s-a dovedit deosebit de complexă și făcut cu mult profesionalism, scoțând în evidență majoritatea problemelor de fapt și de drept care trebuiau soluționate și a adus argumente corecte pentru soluționarea cauzei (a se vedea întâmpinarea depusă).
Pentru aceste considerente instanța a apreciat că se justifică onorariul de 8000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Ș. Ș. G., cu domiciliul ales la C.. Av. A. M. C., Calea V. nr. 101, scara A, . București și cu domiciliul ales la mandatar D. E. – București, sector 2, ., împotriva sentinței civile nr. 1980/15.12.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. A., domiciliat în București, .. 12, etaj 1, sector 2, A. E., domiciliată în București, .. 12, etaj 1, sector 2, C. V., domiciliat în București, .. 12, parter, sector 2, C. M., domiciliată în București, .. 12, parter, sector 2, T. S., domiciliată în București, .. 12, etaj 1, sector 2, O. M., domiciliată în București, Sector 3, ., ., ., T. C., domiciliat în București, Sector 2, ., ., . prin Primarul General,cu sediul în București, .. 47, sector 5 și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Admite apelul declarat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL împotriva aceleiași sentințe și în baza excepției de ordine publică privind obiectul de investire a instanței.
Anulează sentința civilă nr. 1980/15.12.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, și evocând fondul respinge acțiunea formulată de reclamantul Ș. Ș. G., în contradictoriu cu M. București, ca nefondată.
Obligă apelantul – reclamant la 2000 lei către intimații A. E., A. A., T. S. și T. D. și la 8000 lei către intimata C. M..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.06.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. P.F.
Tehnored. T.I.
12 ex.03.07.2012.
Jud. fond:
C. T.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 41/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 16/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
