Legea 10/2001. Decizia nr. 121/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 121/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 121/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 121
Ședința publică de la 24.01.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr., pronunțată de către, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. Z. – M. și cu intimata – pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii - Legea nr. 10/2010.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și al intimatei – pârâte PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante N. Z. – M. în baza împuternicirii avocațiale nr. emise de baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul învederează că nu mai au de formulat alte probe.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că, motivul de nelegalitate vizează greșita aplicarea a dispozițiilor OG nr. 81/2007 ce au modificat Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Nu solicită cheltuieli de judecată
Intimata – reclamantă N. Z. – M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Susține că prin hotărârea atacată, Municipiului București nu a fost obligat să stabilească cuantumul despăgubirilor solicitate, ci doar să facă propuneri în acest sens.
Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată la data de 15 iunie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a Va civilă sub nr._ contestatoarea N. Z. M. a formulat contestație împotriva Dispoziției nr._ din 07 mai 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, comunicată în data de 21 mai 2010, dispoziție prin care a fost respinsă notificarea formulată de contestatoare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând instanței de judecată: admiterea contestației și anularea dispoziției atacate precum și obligarea intimatei la emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor ce i se cuvin pentru apartamentele nr. 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16, plus dependințele aferente din imobilul situat în București, ., sector 2.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin Decretul-lege nr. 92/1950 de la autoarele sale M. Z., bunica maternă și M. (fostă L., născută M.) Z., mama contestatoarei au fost naționalizate apartamentele 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16 plus dependințe din imobilul situat în București, ., sector 2, naționalizare evidențiată în Anexa la Decretul-lege nr. 92/1950 la poziția 5033.
În anul 2001, după . Legii nr. 10/2001, apreciind că are calitatea de persoană îndreptățită și a înțeles să formuleze notificare solicitând acordarea de despăgubiri pentru apartamentele indicate mai sus, precum și pentru camerele de serviciu aferente acestora și boxele corespunzătoare, din imobilul situat în București, ., sector 2. A precizat contestatoarea că de la început, a înțeles să solicite acordarea de despăgubiri pentru bunurile naționalizate întrucât, la data apariției Legii nr. 10/2001, aceste apartamente fuseseră înstrăinate de stat către chiriași în baza Legii nr. 112/1995.
Notificarea nr. 1913/2010, formulată de contestatoare a fost transmisă prin Biroul Executorului Judecătoresc din cadrul Judecătoriei sector 2 București către Prefectura Municipiului București, instituție la care a fost înregistrată sub nr. 3952 din 19 aprilie 2001. Odată cu transmiterea notificării a transmis către Prefectura Municipiului București și o . documente și anume: contractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București, ., sector 2, autentificat sub nr._/1930, prin care imobilul a fost dobândit de către bunicii materni M. T. și M. Z.; actul de partaj voluntar, potrivit căruia imobilul a fost moștenit de către bunica maternă și de către mama reclamantei L. Z.; acte de stare civilă privindu-le pe autoarele contestatoarei și pe contestatoare; Certificat de moștenitor de pe urma mamei sale M. Z..
A arătat că a completat notificarea nr. 1913/2010, prin cererea înregistrată sub nr. 1820 din 27 iulie 2001, ca urmare a apariției Normelor metodologice, prin care a arătat compunerea fiecărui apartament în parte și făcea o evaluare provizorie a bunurilor pentru care solicită acordarea de despăgubiri.
Pe parcursul derulării procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, dosarul cu notificarea au fost transmise de la Prefectura Municipiului București către Primăria Municipiului București, instituție la care a fost înregistrat sub nr. 41.203/2005.
După ajungerea dosarului la Primăria Municipiului București a făcut demersuri nenumărate pentru a afla stadiul acestuia, demersuri în urma cărora Primăria Municipiului București i-a comunicat contestatoarei prin adresa nr._ din 29 iunie 2006, că dosarul este complet și va fi înaintat pentru întocmirea notei de reconstituire.
În data de 21 mai 2010 a contestatoarea a primit prin poștă cu confirmare de primire Dispoziția nr._ din 07 mai 2010, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care notificarea i-a fost respinsă ca nedovedită, reținându-se, în cuprinsul acesteia că nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
A considerat că această dispoziție emisă de Primarul general este netemeinică și nelegală, atât în ceea ce privește respingerea notificării sale, cât și în ceea ce privește modul de redactare.
Revenind la fondul dispoziției, a solicitat contestatoarea să se observe că este netemeinică, întrucât prin înscrisurile depuse la dosarul notificării a dovedit că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege. Astfel a depus la dosarul notificării toate înscrisurile cerute de lege și normele de aplicare cu privire la deținerea de către autorii săi a bunurilor notificate, prezentând și depunând în copii legalizate următoarele documente: contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 20 ianuarie 1930, transcris la grefa Tribunalului I. – Secția notariat, sub nr._/1930, contract prin care bunicii săi M. T. și M. T. Z. au cumpărat de la V. B., I. B. și Solo B. imobilul situat București, ., sector 2; jurnalul nr._ din 10 septembrie 1940 pronunțat de Tribunalul București în dosarul nr. 3726/1946 prin care s-a stabilit că la decesul bunicului contestatoarei a rămas unica moștenitoare mama acesteia zoe leon, născută M.; actul de partaj voluntar nr. 3167 din 27 ianuarie 1946 act prin care a fost realizat partajul între coproprietarii de la acel moment și anume: M. T. Z., bunica contestatoarei și L. Z. mama contestatoarei; istoricul de rol fiscal eliberat de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1 București din care a rezultat că începând cu anul 1942 la adresa imobilului din București, ., au figurat ca și proprietari M. T. și M. T. Z., istoric în care se consemnează că imobilul a fost naționalizat potrivit Decretului nr. 92/1950; procesul-verbal din 22 mai 1952 prin care a fost dezbătută succesiunea la decesul bunicii materne, M. T. Z. rămânând unica moștenitoare L. Z. mama contestatoarei; certificatul de moștenitor nr. 179/1998 prin care a fost dezbătută moștenirea după decesul mamei contestatoarei M. Z. unica moștenitoare fiind contestatoarea în calitate de fiică, înscrisuri pe care, reclamanta le-a depus și la dosarul instanței.
Prin aceste înscrisuri, a considerat contestatoarea că a dovedit că are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a dovedit că autorii săi au deținut imobilul în proprietate, iar prin anexa la Decretul-lege nr.92/1950 poziția nr. 5033, a dovedit preluarea abuzivă a imobilului situat în București, ., sector 2, prin naționalizare de la bunica M. T. Z. și de la mama L. Z..
Cum prin înscrisurile anexate notificării a dovedit că la data trecerii imobilului în proprietatea statului proprietarii săi erau autoarele M. Z. bunica maternă și L. Z. mama contestatoarei și consideră că în mod neîntemeiat a fost respinsă notificarea și solicită admiterea contestației.
Pentru dovedirea cererii au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică de specialitate în construcții și evaluarea proprietății imobiliare prin expertul ing. Cost P. (filele 46 – 149 vol. II din dosarul de fond), prin care s-a stabilit valoarea de circulație a apartamentele nr. 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16, plus dependințele aferente din imobilul situat în București, ., sector 2, conform standardelor internaționale de evaluare și s-a constatat vânzarea acestor locuințe către foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 (fila 50 vol. II din dosarul de fond).
Deși a fost legal citat în cauză, M. București reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, nu a depus la dosar întâmpinare, fiind atașate înscrisurile care au stat la baza emiterii Dispoziției nr._ din 07 mai 2010 de către Primarul General al Municipiului București.
Prin sentința civilă nr. 699 din 27 martie 2012, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis contestația formulată de reclamanta N. Z. M. în contradictoriu cu M. București reprezentat prin Primarul General al Municipiului București; a anulat Dispoziția nr._ din 07 mai 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București; a stabilit dreptul reclamantei de a primi despăgubiri echivalente privind apartamentele nr. 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16 situate în imobilul din M. București, ., Sectorul 2, imposibil de restituit în natură; a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită o nouă Dispoziție prin care să o propună pe reclamantă, pentru acordarea de despăgubiri echivalente privind apartamentele nr. 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16 situate în imobilul din M. București, ., sector 2, imposibil de restituit în natură și să înainteze: dispoziția, prezenta sentință, notificarea formulată de reclamantă, raportul de expertiză tehnică de evaluare întocmit în prezenta cauză de către expertul dr. ing. Cost P., precum și întreaga documentație aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor; a obligat M. București reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, la 2.408 lei cheltuieli de judecată către reclamanta N. Z. M..
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat probele administrate în cauză, reținând că contestatoarea N. Z. M. a dovedit că prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 20 ianuarie 1930, transcris la grefa Tribunalului I. – Secția Notariat sub nr._/1930, bunicii săi materni M. T. și M. T. Z. au cumpărat de la V. B., I. B. și Solo B. imobilul situat București, ., sector 2.
Prin Jurnalul nr._ din 10 septembrie 1940 pronunțat de Tribunalul București în dosarul nr. 3726/1946 s-a stabilit că la decesul bunicului contestatoarei a rămas unica moștenitoare mama acesteia Z. L., născută M., iar prin actul de partaj voluntar nr. 3167 din 27 ianuarie 1946 a fost realizat partajul între coproprietarii de la acel moment și anume: M. T. Z., bunica contestatoarei, pentru partea dobândită prin cumpărare alături de fostul soț și L. Z. mama contestatoarei, pentru dreptul moștenit de la tatăl decedat.
Cu istoricul de rol fiscal eliberat de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1 București s-a dovedit că începând cu anul 1942 la adresa imobilului din București, ., au figurat ca și proprietari M. T. și M. T. Z. și că imobilul a fost naționalizat potrivit Decretului nr. 92/1950.
Din procesul-verbal din 22 mai 1952, s-a reținut că a fost dezbătută succesiunea la decesul bunicii materne, M. T. Z. rămânând unica moștenitoare L. Z. mama contestatoarei, iar conform certificatului de moștenitor nr. 179/1998 prin care a fost dezbătută moștenirea după decesul mamei contestatoarei M. Z., s-a dovedit că unica moștenitoare legală este contestatoarea N. Z. M. în calitate de fiică, înscrisuri pe care, reclamanta le-a depus și la dosarul administrativ care a stat la baza emiterii dispoziției nr._ din 07 mai 2010 de către Primarul General al Municipiului București.
După preluarea imobilului în proprietatea statului, acest a făcut obiectul închirierii, iar conform Legii nr. 112/1995, așa cum a rezultat din contractele de vânzare-cumpărare depuse în copie la dosar (filele 66 – 80 dosar fond), precum și din proba cu expertiză tehnică de specialitate în construcții și evaluarea proprietății imobiliare, administrată prin expertul ing. Cost P. (filele 46 – 149 vol. II din dosarul de fond), tribunalul a constatat vânzarea acestor locuințe către foștii chiriași, fiind astfel imposibilă restituirea în natură către contestatoare.
Având în vedere obligația Primarului General al Municipiului București, de rezolvare a notificării nr. 1913/2001, stabilită prin sentința civilă nr. 1641 din 12 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2006 (filele 58 – 62 vol. I din dosarul de fond), precum și obligația legală prevăzută de art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, prin dispoziția nr._ din 07 mai 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, comunicată în data de 21 mai 2010, a fost respinsă notificarea formulată de contestatoare în baza Legii nr. 10/2001, ca nedovedită, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate referitor la imobilul preluat abuziv.
Tribunalul a constatat că dispoziția nr._ din 07 mai 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, este nelegală și netemeinică, soluția adoptată fiind contrară probelor cu înscrisuri care au fost depuse și în dosarul administrativ și prin care, contestatoarea a dovedit că începând cu anul 1930 la adresa imobilului din București, ., au figurat ca și proprietari, bunicii săi materni M. T. și M. T. Z..
Ulterior, imobilul a fost transmis prin moștenire legală de la autorul M. T. către fiica acestuia L. Z., mama reclamantei de azi, iar prin Actul de Partaj Voluntar autentificat sub nr._ din 27 noiembrie 1946 (filele 268 – 275 vol. I din dosarul de fond), bunica M. T. Z. și mama Z. N. L. au ieșit din indiviziune asupra imobilului în care aveau drepturi personale și succesorale.
Imobilul a fost naționalizat potrivit Decretului nr. 92/1950 de la bunica maternă M. T. Z. și de la mama L. Z. (filele 128, 266 din dosarul de fond), toate drepturile fiind transmise prin moștenire legală către mama L. Z. și apoi către contestatoarea N. Z. M..
Preluarea în patrimoniul Statului s-a făcut potrivit Decretului nr. 92/1950, iar conform art. alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv”, se înțeleg imobilele naționalizate potrivit Decretului nr. 92/1950, astfel că este vorba despre imobile preluate în mod abuziv, care intră sub incidența acestei legi reparatorii.
După preluare, construcția a fost închiriată ca spațiu locativ și apoi vândută către foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că în prezent apartamentele indicate de către reclamantă, nr. 2, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 15 și 16, plus dependințele aferente din imobilul situat în București, ., sector 2, nu pot fi restituite în natură.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 „(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada o6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
(4) Măsurile reparatorii prin echivalent pot fi combinate.
(5) Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile acestei legi „beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”, astfel că, reclamanta care a formulat Notificarea nr. 1913 din 11 aprilie 2001, intră în categoria persoanelor îndreptățite să obțină restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de la autoarele sale (mamă și bunică maternă).
În raport de prevederile art. 1 citat mai sus, tribunalul a reținut că în cazul de față, nu s-a făcut dovada că ar exista bunuri și servicii disponibile, care să poată fi atribuite reclamantei în compensarea apartamentelor imposibil de restituit în natură.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”, iar prin excepție, alineatul nr. 11 al aceluiași articol, prevede că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”.
În fine, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prevede că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
Art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, prevede că, „în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean”.
Potrivit art. 25 alin. 1 din aceeași lege, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”, iar potrivit art. 25 alin. 7, „prevederile alin. (1) - (6) sunt aplicabile și dispozițiilor emise de primari ori, după caz, de președinții consiliilor județene potrivit art. 21 alin. (4)”.
Din economia tuturor acestor dispoziții legale tribunalul reține că pentru apartamentele preluate abuziv și vândute conform Legii nr. 112/1995, Primarul General al Municipiului București, nu putea dispune restituirea în natură, însă măsura respingerii Notificării ca nedovedită, este nelegală și netemeinică, întrucât trebuia să o propună pe reclamanta-contestatoare pentru despăgubiri.
Pentru rezolvarea notificării în mod favorabil, Primarul General al Municipiului București putea să-i propună reclamantei-moștenitoare, în calitate de persoană îndreptățită, să primească în compensare alte bunuri sau servicii, inclusiv alte imobile în compensare, ori să o propună pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu era posibilă sau aceasta nu era acceptată de persoana îndreptățită.
În cazul în speță, nu s-a dovedit că Primarul General ar avea la dispoziție bunuri echivalente pe raza Municipiului București, pentru a fi atribuite în compensare, reclamantei-moștenitoare a foștilor proprietari.
În consecință, singura posibilitate de reparare a acestei măsuri abuzive, constă în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că Primarul General trebuia să emită o Dispoziție prin care să o propună pe reclamantă pentru acordarea unor despăgubiri.
Notificarea nr. 1913 din 11 aprilie 2001 formulată de reclamantă nu a fost rezolvată într-un termen rezonabil, deși exista obligația rezolvării „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării”, conform art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Fiind în prezența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii în sensul determinat de lege, conform statuărilor aduse prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, instanța este abilitată să se pronunțe cu privire la însuși dreptul pretins de reclamantă.
Pentru aceste considerente, se va admite contestația reclamantei, se va anula Dispoziția nr._ din 07 mai 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, ca fiind nelegală și netemeinică, se va constata calitatea acesteia de persoane îndreptățite și se va stabili dreptul acesteia de a primi despăgubiri echivalente, corespunzătoare valorii actuale de piață și standardelor internaționale de evaluare a imobilelor imposibil de restituit în natură.
Instanța nu poate stabili în mod direct cuantumul despăgubirilor, întrucât, evaluarea imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv emiterea deciziilor conținând titlul de despăgubire aferente unor astfel de imobilele se dispune de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și ulterior parcurgerii procedurii administrative reglementate de Titlul VII din același act normativ, astfel că instanța nu se poate substitui acestui organ care nici nu a fost sesizat până în prezent.
Totodată, s-a reținut că, potrivit procedurii speciale de stabilire și acordare a despăgubirilor, împotriva modului de stabilire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, persoana nemulțumită se poate adresa justiției în fața instanței de contencios administrativ, astfel că nu se poate susține cu deplin temei că un asemenea aspect ar scăpa cenzurii instanței, pentru a îndreptăți prezenta instanță, să stabilească ea însăși, cuantumul despăgubirilor.
Având în vedere atribuțiile speciale stabilite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul a constatat că stabilirea măsurilor reparatorii efective, în funcție de valoarea de piață a imobilelor, respectiv, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că instanța care îi recunoaște dreptul reclamantei, nu se poate substitui acestor evaluatori, atâta timp cât Comisia Specială nici nu a fost sesizată.
În vederea realizării efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, tribunalul l-a obligat pe Primarul General al Municipiului București, să emită o Dispoziție prin care să o propună pe reclamantă să primească despăgubiri echivalente pentru imobilele identificate mai sus și să înainteze: dispoziția, prezenta sentință, notificarea nr. 1913 din 11 aprilie 2001 și întreaga documentație aferentă, inclusiv raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. Cost P., către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Conform art. 274 Cod de procedură civilă, M. București reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, a fost obligat la 2.408 lei cheltuieli de judecată către reclamanta N. Z. M., reprezentând onorarii pentru expert.
La data de 17 septembrie 2012 a declarat recurs M. București prin Primarul General, împotriva sentința civilă nr. 699 din 27 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, și-a motivat recursul de prevăzut art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
În motivare a arătat că, consideră că hotărâre a pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în opinia sa, instanța în mod greșit a obligat M. București să înainteze toată documentația către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Față de dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile OUG nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, nici de a propune o anumită sumă ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Iar în art. 61 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilit de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că Primarul General al Municipiului București are competența numai de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, prin art. 1 alin. 1 Titlul VII care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Așadar, apreciază că M. București are obligația legală de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Prefectului Municipiului București în vederea verificării legalității actului emis.
Înainte de a ajunge Ia Secretariatului Comisiei Centrale, M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art. 16 din titlul VI se prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilita de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, în care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsă, după care, acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Față de cele învederate recurentul solicită să se admită recursul să se schimbe în tot hotărârea recurată, iar pe fond să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
În drept, și-a întemeiat motivare pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, totodată mai solicită judecarea în lipsă conform art. 242 alin. ultim Cod de procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza cererii de recurs, Curtea constată că unicul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, vizează dispoziția instanței de fond de obligarea a recurentului să înainteze întreaga documentație către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, susținând că se încălca prevederile legale referitoare la exercitarea controlului de legalitate de către Prefect( invocând dispozițiile art 16 din legea 247/2005 titlul VII), în condițiile în care unitatea deținătoare are doar obligația legală să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legi speciale.
Pentru a răspunde acestor critici, Curtea consideră necesar să analizeze dispozițiile relevante din legea 247/2005 titlul VII.
Potrivit dispozițiilor art 1 din acest act normativ, legiuitorul arată că obiectul de reglementare în reprezintă sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004, cu modificările ulterioare.
În ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, art 16 din legea 247/2005 titlul VII, statuează faptul că deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi. În alineatul al doilea al acestui text de lege, se prevede că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
Prin acest text de lege, legiuitorul a stabilit că, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, urmând să le centralizeze pe cele în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, și să le transmită, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După realizarea acestei lucrări, evaluatorul sau societatea de o va transmite Comisiei Centrale, cu precizarea că acest raport de expertiză va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Prin alineatul 2 indice 1 din legea 247/2005 titlul VII se prevede că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
Din examinarea acestor dispoziții legale, Curtea constată că operațiunea de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform unei proceduri reglementate de prevederile legii 247/2005, titlul VII, care se impune a fi urmată atât în cazul în care se admite contestația persoanei notificatoare în temeiul prevederilor art 26 din legea 10/2001 cât și în ipoteza în care calitatea reclamantelor de persoană îndreptățită la acordarea acestor măsuri este constată de instanța de judecată, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe decizia civilă nr 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Justiție în recurs în interesul legii.
În ceea ce privește necesitatea obținerii avizului de legalitate al Prefectului, Curtea constată că această cerință vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale. În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă.
Pentru toate aceste considerente și reținând că aceste chestiuni au fost în mod concret examinate de către prima instanță și, văzând și dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat. Se va lua act că intimați reclamanți au solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 699 din 27 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. Z. M. și intimata – pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General, ca nefondat.
Ia act că intimata – reclamantă a cerut cheltuieli de judecată pe cale separată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. H. I. S. C. G.
Grefier,
S. R.
Red.I.S.
Tehnodact.C.F./I.S.
2ex./
T.B.-S.5.-S.V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1371/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 59/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
