Revendicare imobiliară. Decizia nr. 407/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 407/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-11-2012 în dosarul nr. 407/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 407 A
Ședința publică de la 15.11.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G. GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta reclamantă FUNDAȚIA C., împotriva sentinței civile nr. 158 din 27.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 01.11.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 08.11.2012, apoi la data de 15.11.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ , reclamanta Fundația C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al M. București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate dreptul reclamantei de proprietate asupra terenului in suprafață de 100 mp. reprezentând cota indiviza de ½ din suprafața totala de 200 mp. situat in București, . nr. 37, sectorul 5; obligarea pârâtului Consiliul General al M. București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 100 mp., reprezentând cota indiviză de ½ din suprafața totala de 200 mp., situat în București, . nr. 37, sectorul 5; în subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, s-a solicitat obligarea pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, în cuantum de 655.424 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Fundația C. este înființată de Federația Comunităților Evreiești din România – organizație centrala a cultului mozaic și a Comunităților evreiești din România – și de Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor și are ca scop formularea cererilor de retrocedare, revendicare și dobândirea în proprietate a bunurilor imobile comunitare evreiești care au fost confiscate, naționalizate, sau trecute in patrimoniul statului in mod abuziv.
Fundația C. este înființata prin actul de constituire autentificat sub nr. 5669/1997 la Biroul Notarilor Publici Asociați „G. E., S. S. și D. T.” și funcționează potrivit Statutului Federației autentificat sub același număr, de același birou notarial.
Activitatea Fundației a fost recunoscuta prin acte normative care dispun restituirea bunurilor comunitare unei Fundații infintate de Federația Comunităților Evreiești din România si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor (art. 1 din OG nr. 21/1997 privind restituirea unor imobile care au aparținut Comunităților Evreiești din România modificata si aprobata prin Legea nr. 40/1997, modificata prin OG nr. 111/1998 și OUG nr. 101/2000). Aceasta Fundație este Fundația C..
Fundația C. este succesoare în drepturi a fostelor comunități evreiești si a Federației Comunităților Evreiești din România, iar dreptul de a revendica bunurile imobile comunitare evreiești preluate de stat a fost transmis Fundației C..
De asemenea, moștenitorul, in virtutea calității sale de continuator al persoanei defunctului, poate revendica un bun al succesiunii. Acțiunea in revendicare aparține si legatarilor pentru bunurile ce le-au fost lăsate de defunct.
În fapt, numita Derevici A. a lăsat prin testament (autentificat sub nr. 5071 din 11 iulie 1984 de notariatul de Stat al sectorului 5 București) Comunității Evreilor din București, instituindu-i in acest sens legatari universali, imobilul compus din teren in suprafața de 100 mp., și construcția situata pe acesta, situat in București, ., nr. 37, sector 5.
Aceștia au dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr._ din 30 mai 1934, al Tribunalului I. – Secția Notariat.
În data de 27 ianuarie 1986, Federația Comunităților Evreiești din RSR deschide procedura succesorala după Derevici A., obținând în acest sens certificatul de moștenitor nr. 84 din 27 ianuarie 1987. Potrivit acestui certificat de moștenitor, Federației Comunităților Evreiești în calitate de legatar universal, îi revenea construcția situată în București, ., nr. 37, sector 5, iar terenul in suprafața de 100 mp. aferent construcției trece în proprietatea Statului R., conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Nu a formulat notificare pe Legea nr. 18/1991 și nici pe Legea nr. 10/2001 în speranța că va putea uza de prevederile legii speciale pentru restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Din păcate la apariția O.U.G. nr. 83/1999 și OUG nr. 94/2000, a constatat ca potrivit art. 1 din ambele ordonanțe, imobilele trebuia să fi aparținut comunității minorităților din România si respectiv a cultelor religioase din România. Or, în speță, prin Legea abuzivă nr. 58/1974, terenul care i se cuvenea potrivit certificatului de moștenitor a trecut în proprietatea statului, potrivit art. 30 din acea lege. Acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care reclamanta a apreciat că și poate valorifica dreptul de proprietate. Aceasta înseamnă ca revendicarea este legata în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă și îi urmărește în mâinile oricui s-ar găsi. Acest caracter subzista atâta timp cât există posibilitatea ca bunul revendicat să fie adus în patrimoniul revendicatului.
Pârâtul se face vinovat de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care arate ca „orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Reclamanta a precizat că deține titlu de proprietate care provine de la un terț, anterior posesiei paratului. Așadar titlul de proprietate precede posesiunea, el constituind proba chiar împotriva unei posesii utile.
Terenul situat în București, ., nr. 37, sector 5, a trecut abuziv în proprietatea statului, după care în anul 2007 se regăsea în domeniul Consiliului General al Municipiului București.
Restituirea se face, de regulă, în natură, iar, dacă acest lucru nu mai este posibil, fie pentru că a pierit într-un caz fortuit sau de forța majoră, ori a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, obligația de restituire în natură, va fi înlocuită de restituirea prin echivalent, concretizata printr-o obligație de dezdăunare.
În situația în care, s-ar constata dreptul de proprietate asupra terenului și nu se poate dispune restituirea în natură, a solicitat pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, în cuantum de 655.424 lei.
De asemenea a precizat că, pentru această suprafață de teren, nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la S. R..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 481 Cod civil.
Reclamanta Fundația C., a depus la dosar note de ședință arătând că la termenul din 17 septembrie 2010 a învederat instanței de judecată că pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, se află dosarul civil nr._/3/2010 având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafața de 100 mp. reprezentând cota indiviză de ½ din suprafața totală de 200 mp. situat în București, ., nr. 37, sector 5; obligarea M. București Primar General să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 100 mp., reprezentând cota indiviză de ½ din suprafața totală de 200 mp. situat în București, ., nr. 37, sector 5; iar în subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, în cuantum de 655.424 lei și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor aferente cotei de ½ din imobilul construcție care a fost situat în București, ., nr. 37, sector 5, imobil care a fost expropriat și demolat fără a i se da vreo despăgubire și părțile în acest dosar sunt Fundația C. versus M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
Ținând cont de faptul că în dosar (_ ) obiectul este același ca în dosarul sus menționat (_/3/2010), mai puțin ultimul capăt de cerere referitor la construcție, iar părțile sunt Fundația C. versus Consiliul General al Municipiului București si S. R., prin Ministerul Finanțelor, în baza art. 164 Cod de procedură civilă, s-a solicitat conexarea dosarului civil nr._/3/2010 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la dosarul nr._ al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
Astfel, s-a solicitat a se constatat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca acele două dosare să poată fi conexate, există două pricini aflate la instanțe diferite, de același grad, în care cel puțin o parte este comună și este o strânsă legătură de cauză și obiect între pricini. Obiectul celor două dosare, mai puțin un capăt de cerere referitor la construcție este identic.
De altfel, s-a solicitat a se constata că pentru o bună administrare a justiției, pentru a se evita pericolul unei contradictorialități de hotărâri, poate fi ridicată excepția conexității în tot cursul procesului în fața primei instanțe.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 18 februarie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 163 Cod de procedură civilă, s-a dispus conexarea la prezenta cauză a dosarului nr._/3/2010 al Secției a III-a Civilă a Tribunalului București.
Reclamanta Fundația C., a depus la dosar note de ședința referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. invocata de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea excepției, motivat de faptul că Ministerul Finanțelor Publice, în susținerea admiterii acestei excepții, a invocat prevederile dispozițiile art. 1, art. 16, art. 20, art. 28 din Legea nr. 10/2001, art. 13 și art. 13 din Legea nr. 247/2005. Temeiul de drept al cererii de chemare in judecata nu este Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 Cod civil).
Nu a făcut notificare pe Legea nr. 18/1991 întrucât Fundația a dobândit personalitate juridica în anul 1998 și nu a avut posibilitatea de a depune notificare în baza Legii nr. 10/2001 întrucât la data apariției acesteia, conform art. 8 alin. 2 „Regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, preluate de stat sau de alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale”. Din păcate, la apariția acestor acte normative speciale, respectiv Legea nr. 501/2002 privind aprobarea OUG nr. 94/2000 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultele religioase preluate de stat, precum si Legea nr. 66/2004 privind aprobarea OUG nr. 83/1999 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, am constatat ca, potrivit art. 1 din ambele acte normative, imobilele trebuiau sa fi aparținut comunității minorităților naționale din România si respectiv cultelor religioase din România. Ori în speță, prin Legea abuziva nr. 58/1974, terenul care i se cuvenea potrivit testamentului și certificatului de moștenitor a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 din aceasta lege. Acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care își poate valorifica dreptul de proprietate.
Legea nr. 10/2001 nu ne era aplicabilă; OUG nr. 83/1999, la data apariției acesteia, avea aplicabilitate strictă referitoare la anumite imobile prevăzute în anexă la aceasta (anexă completată ulterior de HG nr. 1334/2000) iar imobilul ce face obiectul prezentei cauze nu s-a regăsit in aceste anexe; O.U.G. nr. 94/2000, la data apariției acesteia, viza retrocedarea unui număr limitat de imobile, fără nominalizarea acestora, și nu a fost niciodată aplicată în forma de Ia acea dată.
În plus, legile care au aprobat, cu modificări și completări, O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale și care au fost preluate de către stat nu vizează situațiile în care se încadrează și speța de față.
În condițiile în care reclamanta nu a făcut niciodată notificare pe Legea nr. 10/2001, iar temeiul de drept pentru aceasta acțiune este revendicare pe dreptul comun, Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun fel de justificare pentru a invoca în motivarea excepției dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Referitor la calitatea Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului R., în justiție s-a precizat că art. 25 din Decretul nr. 31/1954 prevede „S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe in acest scop”. Or în speța de față, temeiul de drept fiind cel al dreptului comun, nu se poate raporta decât la aceste dispoziții în sensul că Ministerul Finanțelor Publice (în cazul în care nu îi poate fi restituit terenul în natură) este cel răspunzător pentru plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren.
Prin încheierea de ședință din data de 18 februarie 2011, tribunalul, față de poziția reclamantei, în temeiul art. 137 Cod de procedură civilă, a dispus unirea cu fondul a excepțiilor invocate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare.
La data de 23 septembrie 2011, reclamanta Fundația C., a depus la dosar note scrise arătând că la termenul din 20 mai 2011, i s-a pus în vedere să depună autorizația de construire a imobilului pe care autoarea sale, doamna Derevici A., născuta Siegler, l-a edificat pe terenul de 200 de mp. cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare atașat la dosar, imobile pe care i l-a lăsat ca moștenire prin testamentul aflat la dosarul cauzei.
Prin certificatul de moștenitor nr. 84/1986, atașat la dosar, reclamantei, i-a revenit cota indiviză de ½ adică jumătate din imobilul situat în București, . nr. 37, sectorul 3, compus din teren in suprafața de 200 mp. și locuința aflată pe el, având în total parter cu trei încăperi, baie, bucătărie, vestiar, etaj la fel și mansarda, având cameră și sală, edificată în baza autorizației de construcție nr. 165/R/09.1934, eliberată de Primăria Sectorului 3 Albastru, București.
Reclamanta a depus alăturat autorizația nr. 165R/09.1934 și planurile aceștia, emisă de Primăria Sectorului 3 Albastru, autorizație menționata atât în testament, cât și în certificatul de moștenitor.
Atât din planurile care au însoțit această autorizație (construcție cu pivniță, parter, etaj și mansardă, din zidărie masiva acoperita cu metal), din anexa Decretului de expropriere nr. 206 din 20 august 1987, cât și din raportul de expertiză tehnică judiciară din prezentul dosar, întocmita de ing. M. V. (obiectivul expertizei fiind evaluarea ipotetica a imobilului construcție), că suprafața construcției expropriate și pentru care nu a primit niciun fel de despăgubiri a fost de 347,57 mp.
De altfel, și în adresa emisă de Primăria Municipiului București în data de 04 octombrie 2010, aflată la dosar, s-a precizat cu privire la situația juridică a imobilului ce a purtat adresa . nr. 37, sector 5, București, ca imobilul „cu adresa . nr. 37, sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului CS nr. 206 din 20 august 1987, în tabelul anexa 1 al Decretului, la poziția 67, sunt înscrise Soru E. și Derevici A., cu 265 mp. teren expropriat și construcție în suprafață desfășurată de 347,57 mp.”.
De asemenea, la momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare, s-a vândut „o porțiune in suprafața de 200 mp., cuprinzând teren și clădire (...) se menționează ca porțiunea vânduta se compune din 130 mp. teren și 70 mp. suprafața clădită”. Din conținutul actului de vânzare-cumpărare a rezultat că pe 70 mp. din cei 200 mp. vânduți era edificata o clădire.
După ce în mai 1934 autoarea reclamantei a cumpărat imobilul, în luna septembrie a aceluiași an a obținut o autorizație de construire pentru o clădire cu pivnița, parter, etaj și mansardă, edificată conform planurilor pe care le va depune la dosar.
Din planurile acestei autorizații a rezultat că imobilul ce a fost construit avea o suprafața aproximativa de 348 mp. și expertul care a întocmit raportul de expertiză a constat că această suprafață rezultă din planurile clădirii ce a fost expropriată de către statul comunist.
Înainte de termenul din 20 mai 2011 a depus prin intermediul serviciului registratura o precizare a acțiunii în sensul ca suprafața construita pentru care dorește să i se plătească despăgubiri aferente cotei de ½ nu este de 247 mp., ci este de 347,57 mp., așa cum a rezultat din înscrisurile depuse.
Tot la termenul anterior s-a pus în discuție și ipoteza în care reclamanta ar putut face cerere în baza Legii nr. 501/2002 (lege prin care s-a aprobat OUG nr. 94/2000) în vederea obținerii de despăgubiri pentru terenul și construcția demolata, imobile ce fac obiectul cauzei.
Conform punctului de vedere al Comisiei Speciale de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut cultelor religioase din România referitoare la terenurile preluate în mod abuziv în baza Legii nr. 58/1974 și a construcțiilor demolate și pentru care nu s-au primit despăgubiri.
Comisia a susținut că cele două situații învederate în dosar, adică preluările abuzive de teren în baza Legii nr. 58/1974, ce ar fi trebuit să aparțină cultelor religioase, cât și situația imobilelor demolate și pentru care nu s-au primit despăgubiri (despăgubiri ce trebuiau plătite cultelor religioase din România) exced de la prevederile legale ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobata prin Legea nr. 501/2002.
Comisia a susținut că „legiuitorul a exceptat situația imobilelor demolate de la acordarea de despăgubiri”, iar în ceea ce privește terenul preluat în baza Legii nr. 58/1974 (și acestea fiind în afara cadrului legal al legilor speciale referitoare la culte) i se indică să apeleze la Legea nr. 10/2001. Prin faptul că i se indică să apeleze la aceasta lege, Comisia a arătat totală necunoaștere a prevederilor acestei legi întrucât la art. 8 din Legea nr. 10/2001, încă de la apariția acesteia s-a prevăzut ca „regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase, preluate de stat, va fi reglementat prin acte normative speciale”.
În atare situație, pentru a-și valorifica dreptul de proprietate asupra imobilului (construcție și teren) preluat abuziv de către statul comunist, nu i-a mai rămas decât sa se adreseze instanțelor în baza prevederilor dreptului comun in materie, adică art. 480 și art. 481 Cod civil.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. invocată de Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat respingerea întrucât Ministerul Finanțelor Publice, în susținerea admiterii acestei excepții, a invocat prevederile dispozițiile art. 1, art. 16, art. 20, art. 28 din Legea nr. 10/2001, art. 13 și art. 13" din Legea nr. 247/2005. Or, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată nu este Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 Cod civil).
Nu a făcut notificare pe Legea nr. 18/1991 întrucât Fundația a dobândit personalitate juridică în anul 1998 și nu a avut posibilitatea de a depune notificare în baza Legii nr. 10/2001 întrucât la data apariției acesteia, conform art. 8 alin. 2 „Regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase sau comunităților minorităților naționale, preluate de stat sau de alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale”. Din păcate, la apariția acestor acte normative speciale, respectiv Legea nr. 501/2002 privind aprobarea OUG nr. 94/2000 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultele religioase preluate de stat, precum si Legea nr. 66/2004 privind aprobarea OUG nr. 83/1999 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, am constatat ca, potrivit art. 1 din ambele acte normative, imobilele trebuiau sa fi aparținut comunității minorităților naționale din România și respectiv cultelor religioase din România. Or în cazul acestor, prin Legea abuziva nr. 58/1974, terenul care li se cuvenea potrivit testamentului și certificatului de moștenitor a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 din aceasta Lege. Menționează că acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care își pot valorifica dreptul de proprietate. Legea 10/2001 nu îi era aplicabilă; OUG nr. 83/1999, la data apariției acesteia, avea aplicabilitate stricta referitoare la anumite imobile prevăzute în anexa la aceasta (anexa completata ulterior de HG nr. 1334/2000), iar imobilul ce face obiectul prezentei cauze nu s-a regăsit in aceste anexe; OUG nr. 94/2000, la data apariției acesteia, viza retrocedarea unui număr limitat de imobile, fără nominalizarea acestora, și nu a fost niciodată aplicată în formă de la acea dată.
În plus, legile care au aprobat, cu modificări si completări, O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase si minorităților naționale și care au fost preluate de către stat nu vizează situațiile în care se încadrează și speța de față.
În condițiile în care reclamanta nu a făcut niciodată notificare pe Legea nr. 10/2001, iar temeiul de drept pentru aceasta acțiune este revendicare pe dreptul comun, Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun fel de justificare pentru a invoca în motivarea excepției dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Referitor la calitatea Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului R., în justiție s-a făcut următoarea precizare: art. 25 din Decretul nr. 31/1954 prevede „S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe in acest scop”. Or în speța de față, temeiul lor de drept fiind cel al dreptului comun, nu se pot raporta decât la aceste dispoziții în sensul că Ministerul Finanțelor Publice (în cazul în care nu poate fi restituit terenul în natură) este cel răspunzător pentru plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren.
S-a administrat proba cu înscrisuri și s-au efectuat o expertiză tehnică imobiliară - expert C. V. - pentru identificarea și evaluarea terenului și o expertiză tehnică imobiliară - expert M. V. – pentru evaluarea construcției transmise în cotă de ½ de către testatoarea dr. Derevici A., prin testament reclamantei din cauză.
Cu privire la terenul solicitat prin cererea principală și cererea conexă în suprafață de 200 mp. s-a solicitat fie restituirea în natură fie despăgubiri în cuantumul stabilit prin expertiza tehnică efectuată de către expertul C. V. S..
La termenul din 20 mai 2011, reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 132 Cod de procedură civilă, a solicitat ½ din construcția de 347,57 mp. conform înscrisurilor depuse la dosar.
S-a depus Decretul de expropriere nr. 206/1987 din care a rezultat că pe numele autoarei reclamantei și a surorii acesteia s-a expropriat imobilul situat în București . nr. 37, sector 5, cu un teren de 265 mp. din care construcția în suprafață de 347,57 mp. arie desfășurată, anexele acestui decret și schița imobilului compus din parter, etaj și mansardă precum și subsol.
Petenta a depus actele de constituire ale acesteia.
Prin sentința civilă nr. 158 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză și în consecință: a respins acțiunea reclamantei și cererea conexă (dosar nr._/3/2010) formulată de reclamanta Fundația C., față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins cererea reclamantei și cererea conexă formulată de reclamanta Fundația C. în contradictoriu cu M. București, prin Primarul General, (toate cel trei capete de cerere) ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta Fundația C., în calitate de succesoare a Federației Comunităților Evreiești din Republica Socialistă România, persoană juridică română, de drept privat, fără scop lucrativ și de utilitate publică întemeiată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 21/1924 prin decizia civilă nr. 60/A din 05 martie 1998 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă pronunțată în dosarul nr. 166/1998, are sediul pe teritoriul României și este supusă legilor emise de către S. R..
Tribunalul a constatat că prin certificatul de moștenitor nr. 84/1986 în baza unui testament încheiat în formă autentică, Federația Comunităților Evreiești din Republica Socialistă România a dobândit cota indiviză de ½ din imobilul situat în București . nr. 37, sector 5, de la defuncta Derevici A. decedată la 20 august 1985.
Deși imobilul a fost înregistrat în Februarie 1986 respectiv cota de ½ pe numele federației la Circumscripția financiară a Sectorului 5 prin Decretul de Expropriere nr. 206/1987 a fost preluat pe numele foștilor proprietari ai acestui imobil, respectiv pe numele lui Derevici A. și Soru E..
Tribunalul a considerat că cererea reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 480 - 481 cod civil nu este întemeiată întrucât aceasta, în calitate de persoană juridică română de drept privat, ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Lega nr. 10/2001, formulând notificare în termenul prevăzut de art. 21 din acest act normativ pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii cuvenite.
Chiar dacă imobilul pretins de către reclamant a fost preluat de către Stat în mod abuziv, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu are posibilitatea ca, în lipsa declanșării procedurii administrative prevăzute de lege, să solicite măsuri reparatorii privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Cu privire la calitatea procesuală a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în cauză, tribunalul a constatat că această instituție nu este deținătorul imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, în cazul în care s-ar fi solicitat măsuri reparatorii acestea ar fi trebuit solicitate de la autoritatea administrativă competentă conform legii speciale – Legea nr. 10/2001.
Numai în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001 și anume dacă nu ar fi fost identificată unitatea deținătoare ar fi putut fi chemat în judecată S., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Legile de reparație apărute după anul 1989 nu prevăd o competență directă în cazul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat față de acesta reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice decât în cazurile strict determinate, iar pe lângă cel sus menționat este cazul Legii nr. 1/2009 sau al Titlului VII din Lega nr. 247/2005 care arată că un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice face parte din Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză și a respins cererea formulată față de acest pârât atât în dosarul nr._ cât și cererea conexă.
Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu M. București prin Primarul General s-a respins ca neîntemeiate toate cele trei capete de cerere și anume acțiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în obligarea Municipiului București prin Primarul General de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul precum și capătul subsidiar de cerere de acordare a despăgubirilor pentru imobil și teren pentru considerentele expuse mai sus.
Ca urmare a respingerii cererii reclamantei s-a respins și cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20 martie 2012, a declarat apel reclamanta Fundația C., solicitând ca instanța să schimbe în tot sentința civilă sus menționată ca fiind netemeinică și nelegală, iar pe fond, să se admită acțiunile astfel cum a fost formulate în urma conexării dosarelor.
De asemenea, apelanta-reclamantă mai solicită instanței să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., invocată la instanța de fond de către S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice. Totodată mai solicită instanței să califice calea de atac a acestei sentințe având în vedere că instanța de fond a calificat ca și cale de atac recursul, iar în opinia sa calea de atac este apelul. Arată că speța sa nu se încadrează în prevederile art. 2821 Cod de procedură civilă, obiectul litigiului având o valoare de peste un milion lei.
Prin sentința civilă pronunțată de Tribunalul București, instanța de fond în mod eronat a reținut că, în calitate de persoană juridică română de drept privat, aceasta ar trebui să urmeze procedura prevăzuta de Legea 10/2001, întrucât conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, acest act normativ nu le era aplicabil pentru ca nu aveau calitate să formuleze notificare, reprezentând cultul mozaic și minoritatea evreiasca.
În fapt, cota de ½ din terenul și clădirea din speță au aparținut autoarei acesteia Derevici A. până la momentul decesului, iar după decesul acesteia prin testament atât terenul cât și clădirea trebuiau să îi aparțină acestui cultului mozaic și minoritatea evreilor pentru ca potrivit testamentului erau moștenitori universali (întreaga avere de pe urma acesteia trebuia să intre în patrimoniul lor la data decesului testatoarei), dar prin efectul Legii abuzive nr. 58/1974 în temeiul art. 30 terenul a trecut in proprietatea statului.
Fundația C. este înființata de Federația Comunităților Evreiești din România – organizație centrală a cultului mozaic și a Comunităților Evreiești din România – și de Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor și are ca scop formularea cererilor de retrocedare, revendicare și dobândirea în proprietate a bunurilor imobile comunitare evreiești care au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului in mod abuziv.
Fundația C. este înființată prin actul de constituire autentificat sub nr. 5669/1997 la Biroul Notarilor Publici Asociați „G. E., S. S. și D. T.” și funcționează potrivit Statutului Fundației autentificat sub același număr, de același birou notarial.
Activitatea Fundației a fost recunoscută prin acte normative care dispun restituirea bunurilor comunitare unei Fundații înființate de către Federația Comunităților Evreiești din România și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor (art. 1 din OUG nr. 21/1997 privind restituirea unor imobile care au aparținut Comunităților Evreiești din România modificată și aprobată prin Legea nr. 140/1997, modificata prin OUG nr. 111/1998).
Fundația C. este succesoare în drepturi a fostelor comunități evreiești și a Federației Comunităților Evreiești din România, iar dreptul de a revendica bunurile imobile comunitare evreiești preluate de stat a fost transmis Fundației C..
În mod firesc bunurile cultului mozaic și ale minoritarilor evrei preluate în mod abuziv și pentru care nu s-a obținut niciun fel de despăgubiri au putut fi retrocedate cultului mozaic și minorității evreiești prin acte normative speciale.
Din păcate, la apariția acestor acte normative speciale, respectiv Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultele religioase preluate de stat, precum și Legea nr. 66/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/1999 care a reglementat regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, a constatat că, potrivit art. 1 din ambele acte normative, imobilele trebuiau să fi aparținut comunității minorităților naționale din România și respectiv cultelor religioase din România, iar pentru situația imobilelor demolate, legile speciale pentru retrocedarea imobilelor cultelor religioase și minorităților nu au prevăzut despăgubiri, exceptând de la lege acest caz.
Or, în cazul apelantei, prin Legea nr. 58/1974, terenul care i se cuvenea potrivit testamentului și certificatului de moștenitor a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 din aceasta Lege, fără să mai treacă prin patrimoniul lor.
Referitor la construcție, O.U.G. nr.94/2000, art.1 alin.3 prevede că „Sunt imobile în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură împreuna cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării ... „ și Legea nr. 66/2004, în art. 6 alin.1, prevede că „imobilele care au aparținut comunității minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu de S. R. … în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989 compuse din construcții împreună cu terenul aferent, existente în natură, se restitui foștilor proprietari ...”.
La data apariției legilor speciale de retrocedare, ce le erau adresate, construcția nu mai există în natură ea fiind demolata, și nu le erau aplicabile aceste dispoziții.
În concluzie, acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care le puteau valorifica dreptul de proprietate, întrucât: Legea nr. 10/2001 nu le era și nu le este aplicabila, de altfel, nu există nicio decizie în România, prin care vreo minoritate sau vreun cult religios să-și fi obținut dreptul de proprietate asupra vreunui imobil de care au fost deposedați abuziv într-un mod sau altul de către S. R.; O.U.G. nr. 83/1999, la data apariției acesteia, avea aplicabilitate strictă referitoare la anumite imobile prevăzute în anexa la aceasta (anexa completata ulterior de H.G. nr. 1334/2000), iar imobilul ce face obiectul cauzei nu s-a regăsit în aceste anexe; O.U.G. nr. 94/2000, la data apariției acesteia, viza retrocedarea unui număr limitat de imobile, fără nominalizarea acestora, și nu a fost niciodată aplicată în formă de la acea dată.
În plus, legile care au aprobat, cu modificări și completări, OUG nr. 83/1999 și OUG nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale și care au fost preluate de către stat nu vizează situațiile în care se încadrează și speța de față.
De altfel, Federația Comunităților Evreiești din România nu face în mod direct revendicări de imobile fie pe legi speciale sau nu, ci aceasta sarcină, pentru cultul mozaic și minoritatea evreilor, îi revine Fundației C., Fundație ce a fost recunoscută prin acte normative ale statului român, și de către Comisia de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut minorităților și cultelor ca fiind singura îndreptățită să revendice toate bunurile ce au aparținut și au fost lăsate moștenire cultului mozaic și minorităților evreiești.
Referitor la faptul că prin sentință s-a reținut admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie respinsă motivat de faptul că, în speța de față nu sunt aplicabile legile de reparație apărute după anul 1989 și, în această situație, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în baza art. 5 din Decretul nr. 31/1954, temeiul acesteia de drept al acțiunii fiind art. 480 și 481 Cod civil și nu legile speciale de retrocedare pentru toate motivele arătate mai sus.
Criticabilă este sentința de fond și pentru faptul că, dacă ar fi considerat că le este aplicabilă Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să respingă acțiunea încă de la primul termen ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiata după doi ani de zile, în care s-au administrat două expertize judiciare cu obiecțiuni la acestea, zeci de înscrisuri și adrese, iar apelanta a cheltuit sume considerabile pentru a avea acces la justiție. Mai mult de atât, instanța de fond a unit excepția lipsei calității procesuale pasive cu fondul în condițiile în care acesta nu a solicitat acest lucru cum în mod eronat s-a reținut prin sentință, iar această excepție trebuia discutată la momentul ridicării ei pentru că, în cazul admiterii ei, cercetarea fondului pricinii devenea inutilă, scutind de cheltuieli atât Ministerul de Justiție cât și pe ea.
Apelanta menționează că acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin care poate valorifica dreptul de proprietate. Aceasta înseamnă că revendicarea este legată în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricui s-ar găsi. Acest caracter subzistă atâta timp cât există posibilitatea ca bunul revendicat să fie adus în patrimoniul revendicatului.
Apelanta precizează că deține titlu de proprietate care provine de la un terț, anterior posesiei pârâtului. Așadar, titlul ei de proprietate precede posesiunea, el constituind proba chiar împotriva unei posesii utile.
Pârâții se fac vinovați de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale, întrucât imobilul situat în București, . nr. 37, sector 3, a trecut abuziv în proprietatea statului. De asemenea, arată că pentru acest imobil nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la S. R..
Este în dreptul lor de a supune dreptul litigios pretins judecății, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră inaplicabilă norma specială, întrucât acțiunea în revendicare are ca finalitate redobândirea de către proprietar a posesiei și folosinței bunului său, de care a fost deposedat.
Nu s-a formulat întâmpinare.
In apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate și de prevederile legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin cererile introductive conexate reclamanta a solicitat tribunalului să constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 100 mp. reprezentând cota de ½ din suprafața totală de 200 mp. situat în București, . nr. 37, sector 5; să oblige M. București prin Primar General să îi lase în deplină proprietate și liniștita posesie terenul în suprafață de 100 mp., reprezentând cota de ½ din suprafața totală de 200 mp. situat în București, . nr. 37, sector 5; în subsidiar, în situația în care terenul nu putea fi restituit în natură (așa cum de altfel s-a constatat prin raportul de expertiza judiciara) a solicitat să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren, reieșită din expertiza judiciara în cuantum de 120.000 euro; de asemenea a solicitat instanței să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor aferente cotei de ½ in imobilul construcție (potrivit raportului de expertiza din dosar despăgubirile sunt în cuantum de 522.351 lei) care a fost situat în București, . nr. 37, sector 5, imobil care a fost expropriat și demolat fără a i se da vreo despăgubire.
In ceea ce privește situația juridică a imobilului revendicat, Curtea reține că în mod corect prima instanță a calificat acest imobil ca făcând parte din categoria celor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, având în vedere actele normative prin care acesta a trecut în proprietatea statului.
Astfel, în urma dezbaterii succesorale finalizate prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 84 din 27 ianuarie 1986, luându-se act de împrejurarea că numita Derevici A. a lăsat Federației Comunităților Evreiești din București, prin testamentul autentificat sub nr. 5071 din 11 iulie 1984 de Notariatul de Stat al sectorului 5 București, terenul în suprafață de 100 mp. și cota de ½ din construcția situată pe acesta, s-a făcut aplicarea art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, în temeiul căruia terenul în suprafață de 100 mp. aferent cotei de ½ din construcție a trecut, fără plată, în proprietatea Statului R. .
Ulterior, imobilul-construcție cu suprafața desfășurata de 347,57 mp a trecut, de asemenea, în proprietatea statului în baza Decretului nr. 206 din 20 august 1987, figurând în tabelul anexa 1 al decretului de expropriere la poziția 67.
In raport de această calificare a bunului imobil revendicat, contrar celor susținute de apelantă, tribunalul trebuia să determine în ce măsură pretențiile reclamantei pot fi valorificate pe calea dreptului comun, respectiv, dacă există norme speciale cuprinse în acte normative cu caracter reparatoriu adoptate după anul 1989 care au reglementat cererile de restituire a bunurilor în ipoteza de față.
Privitor la acest aspect, Curtea constată totuși că sunt întemeiate susținerile apelantei-reclamante în sensul că în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind incidentă în raportul juridic dedus judecății Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât această lege cadru în materia imobilelor preluate abuziv exclude expres din domeniul său de aplicare, prin art. 8 alin. 2 și 3 imobilele care au aparținut cultelor religioase preluate de stat și imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat, regimul juridic al acestora fiind reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.
Având însă în vedere efectul devolutiv al apelului, care permite instanței de control judiciar să procedeze la o reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe pot fi repuse în discuție în această fază procesuală, Curtea va reanaliza temeiurile invocate de reclamantă la promovarea prezentei acțiuni în revendicare prin raportare și la celelalte două acte normative a căror incidență în cauza dedusă judecății nu a fost cercetată prin sentința apelată, deși se impunea în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 mai sus menționate.
Potrivit art. 1 alin.1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, „ Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2” (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar), „se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.
A.. 3 al aceluiași articol prevede că „sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Este reglementată deci, în principal, o restituire în natură, prevăzându-se însă că „pentru situațiile în care nu se poate dispune retrocedarea în natură, se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor” (alin.6).
Același act normativ prevede că (art. 1 alin.9) „În toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare”.
O reglementare similară se regăsește în O.U.G. nr.83/1999, care prevede restituirea către foștii proprietari a “imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989”, prin imobile înțelegându-se “construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi” (art. 1 alin.1 și 2). Potrivit art. 1 alin.4, “În toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare”.
Apelanta a susținut în esență atât în fața primei instanțe, cât și prin apelul de față, că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 Cod civil, este singura cale în momentul de față prin care poate valorifica dreptul său de proprietate, justificându-și demersul juridic prin aceea că O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale care au fost preluate abuziv de stat, precum și legile de modificare ale acestor două acte normative nu vizează situațiile în care se încadrează și speța de față.
In acest context, Curtea constată pentru început că nu are nicio relevanță în stabilirea incidenței celor două reglementări speciale împrejurarea că Federația Comunităților Evreiești din România nu ar face în mod direct revendicări de imobile pentru cultul mozaic și minoritatea evreilor, sarcină care i-ar reveni exclusiv reclamantei apelante, cât timp – așa cum reiese din actele de la dosar depuse în justificarea legitimării sale procesuale la solicitarea instnței de apel (filele ) și cum, de altfel, chiar partea a susținut – Fundația „C.” este recunoscută prin acte normative ale statului român, precum și de către Comisia de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut minorităților și cultelor ca fiind îndreptățită să solicite restituirea tuturor bunurilor care au aparținut și au fost lăsate moștenire cultului mozaic și minorităților evreiești.
Curtea constată, pentru considerentele ce succed, că nici faptul că la data intrării în vigoare a celor două acte normative de retrocedare, construcția nu mai exista în natură, fiind demolată, iar terenul în suprafață de 100 mp. a trecut, fără plată, în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, situații care nu ar permite restituirea ori, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform normelor speciale, nu permite aprecierea că acțiunea de față ar putea duce la valorificarea dreptului de proprietate pretins, respectiv, la redobândirea de către proprietar a posesiei și folosinței bunului său.
Curtea trebuie să remarce că, din perspectiva respectării dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, reclamanta nu se poate prevala de un „bun” pe care să îl invoce prin intermediul unei acțiuni în revendicare.
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Sub acest aspect, în cauza M. A. și P. c. României din 13.10.2010, s-a arătat că, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existenta unui „bun actual” in patrimoniul unei persoane este in afara oricărui dubiu daca, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă in dispozitivul hotărârii ele au dispus in mod expres restituirea bunului (par. 140).
Mai trebuie arătat că în jurisprudența CEDO, privarea de proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă (Malhous c. Republicii Cehe, decizia din 13.12.2000, Mayer și alții c. Germaniei, decizia din 4.03.1996, C. c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un bun (V. der Mussele c. Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, par. 48). Astfel, în materia bunurilor pe care statele semnatare ale Convenției le-au confiscat înainte de data ratificării Convenției, Curtea a statuat că articolul 1 din Primul Protocol Adițional nu poate fi interpretat ca impunând în sarcina statelor membre o obligație generală de restituire a bunurilor pe care le-au preluat sub orice formă înainte de ratificarea Convenției (Jantner c. Slovaciei, § 34, 4.03.2003, Pincova și Pinc, par 58, R. c. României, Zich s.a c. Cehiei, 18.07.2006). Nu este garantat de Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției (C. c. României).
In speță, ca urmare a exproprierii, Federația Comunităților Evreiești nu a mai fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra construcției și, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamanta a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.
Pe de altă parte, trecerea terenului în proprietatea statului în condițiile Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, nu a permis beneficiarului legatului să exercite niciodată vreun drept de proprietate asupra bunului, dobândind doar un drept de folosință, în limitele legii.
Curtea are în vedere că, potrivit art. 30 și 31 din acest act normativ, s-a stabilit că terenurile din intravilan (perimetrul construibil) pot fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.
Legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției, iar în ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001, vocația la restituire fiind stabilită în favoarea persoanei care a avut calitatea de proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului așa cum rezultă expres din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007(pct.1.4 lit.C).
Curtea nu poate omite însă că, potrivit aceleiași jurisprudențe CEDO, dacă statele membre aleg după ce au ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, să adopte o legislație cu caracter reparator, Curtea Europeană arată că o astfel de o legislație poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. (a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 și 48- 52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
Această legislație este în speță reprezentată de cele două acte normative speciale, cu caracter reparatoriu - O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și minorităților naționale care au fost preluate abuziv de stat – ce instituiau o procedură administrativă obligatorie, care se declanșa prin formularea unei notificări în termenul legal, sub sancțiunea pierderii dreptului la măsuri reparatorii, cum deja s-a precizat.
Or, din actele dosarului rezultă, cum, de altfel, apelanta a și recunoscut, că aceasta din urmă nu a înțeles să inițieze, în termenul de decădere, un asemenea demers pentru valorificare pretențiilor sale la restituire, invocând și împrejurarea că prin cele două legi și modificările aduse acestora nu s-au acordat măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru ipotezele în care apelanta-reclamantă se regăsește ca urmare a preluării abuzive a imobilului.
Trebuie însă reamintit că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este dreptul suveran al legiuitorului național de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv” (Broniowski c. Poloniei).
In speță, instanța de apel va reține, în raport de situația de fapt prezentată că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a mai statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României).
Cât privește "valoarea patrimonială", prin aceeași hotărâre-pilot mai sus-menționată, pronunțată în cauza M. A. și P. c. României la 13.10.2010, s-a statuat că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Astfel, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
In consecință, Curtea nu poate reține în cauză de față nici că apelanta-reclamantă ar avea o speranță legitimă la restituirea bunului în litigiu, pe care să poată valorifica prin această acțiune de drept comun, în afara cadrului legal stabilit în baza prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000.
Referitor la critica apelantei vizând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, în opinia sa, nu sunt aplicabile legile de reparație apărute după anul 1989 și, în această situație, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în baza art. 5 din Decretul nr. 31/1954, temeiul acesteia de drept al acțiunii fiind art. 480 și 481 Cod civil, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată.
Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispoz. art. 480 și 481 Cod civil, este o acțiune reală petitorie care trebuie îndreptată împotriva celui ce posedă bunul revendicat, iar în speță, terenul a cărei restituire, în natură se solicită, este deținut de M. București, fiind în patrimoniul acestei unități administrativ-teritoriale care își justifică astfel legitimarea procesuală în cauză .
In privință cererii de despăgubiri îndreptate împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor, Curtea va avea în vedere în stabilirea legitimării sale procesuale cele statuate, cu caracter obligatoriu (conform art. 3307 C.proc.civ.), prin Decizia nr. 27/2011 de admitere a recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
In considerentele acestei hotărâri – prin care s-a stabilit că sunt inadmisibile „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție” – s-a arătat în privința acestor acțiuni directe, îndreptate împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, că, în condițiile în care atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția admisibilității acțiunii sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune, iar, față de prevederile art. 137 alin. 1 din C.proc.civilă, instanța ar trebui să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
Ținând seama de problema de drept care a făcut obiectul recursului în interesul legii dezlegată obligatoriu de instanța supremă, Curtea va reține în speță, că, deși tribunalul ar fi trebuit să pronunțe, cu prioritate, în sensul inadmisibilității pretențiilor în despăgubiri solicitate de la pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cât timp a reținut existența unui alt impediment procesual de a analiza fondul cererii în contradictoriu cu acest pârât, decurgând din neîndeplinirea unei alte condiții pentru exercitarea acțiunii – constatând astfel lipsa calității procesual pasive a acestuia din urmă – ar fi excesiv și inutil să se dea curs acestei critici de nelegalitate și să se dispună trimiterea cauzei pentru rejudecarea acestui aspect, rejudecare care, oricum, nu ar permite soluționarea pe fond a cererii de despăgubiri în contradictoriu cu pârâtul S. R..
Pentru aceste considerente care suplinesc motivarea primei instanțe, Curtea constată că se impune păstrarea în totalitate a soluției adoptate de tribunal, situație față de care, în temeiul art. 296 C.proc.civ., apelul promovat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă FUNDAȚIA C., cu sediul în București, .. 6, sectorul 3, împotriva sentinței civile nr. 158 din 27 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, cu sediul în București, .. 291 – 293, sectorul 6, și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sectorul 5, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehnodact. M.AN.G./C.F.
5ex./8.03.2013
T.B.-S.4.-C.Segărcianu
| ← Pretenţii. Decizia nr. 945/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Uzucapiune. Decizia nr. 2105/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
