Pretenţii. Decizia nr. 945/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 945/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2013 în dosarul nr. 945/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.945
Ședința publică de la 27 mai 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele-reclamante M. P. și D. E., împotriva sentinței civile nr. 674 din 29.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentele-reclamante M. P. și D. E. și intimatul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și împrejurarea că prin cererea de repunere pe rol recurentele-reclamante au solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art.242 pct.2 din codul de procedură civilă .
Curtea acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra cererii de repunere pe rol a cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public solicită repunerea pe rol a cauzei.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.254 din Codul de procedură civilă, repune cauza pe rol față de temeiurile suspendării și având în vedere că se solicită judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și a se avea în vedere că instanța de fond în mod corect a apreciat că cererea este inadmisibilă.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale arată că, prezenta acțiune fiind introdusă în anul 2012 după publicarea Deciziilor nr.1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, apreciază că, în mod evident acțiunea nu mai putea fi primită.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ din_ la Tribunalul Teleorman, reclamantele M. P. și D. E., au chemat în judecată pe pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit pentru perioada când tatăl său M. Z. a fost luat prizonier la ruși .
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.
În ședința publică din data de_ , Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii, față de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, iar prin sentința civilă nr. 674 din 29 octombrie 2012, a admis această excepție și a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei pentru următoarele considerente:
Prin decizia de mai sus s-a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial.
În speță, din acțiune rezultă că reclamantele solicită obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său pentru prejudiciul moral cauzat tatălui său prin faptul că a fost luat prizonier la ruși .
Potrivit art. 5 alin.(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Față de motivarea în fapt și în drept a acțiunii, rezultă că temeiul juridic al acesteia îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamanta a introdus acțiunea la data de_ , ulterior publicării deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Ori, față de Decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii și caracterul obligatoriu al acesteia, se va reține că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 încetându-și efectele.
Prin recursul formulat împotriva sentinței civile mai sus menționată, reclamantele au susținut că, cererea pentru acordarea daunelor morale este admisibilă deoarece prin adoptarea Legii nr. 202/2010 dispoziția art. 5 din legea nr. 221/2009 a fost menținută astfel că, fin d încă în vigoare continuă să își producă efectele.
Această interpretare este concordantă și cu prevederile art. 6 din Convenția EDO și, chiar prin decizia Înaltei Curți de Casație, care a fost reținută de prima instanță în argumentarea soluției sale, se arată că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului de natură să rupă echilibrul procesual pentru că emitentul actului este cel care revine asupra acestuia lipsindu-l de efecte, ci lipsirea se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice( Cauza Grieves c. regatului Unit al Marii Britanii). Intervenția Curții constituționale este asimilată unei intervenții a legiuitorului și este de natură să rupă echilibrul procesual, încălcându-se în evident garanțiile oferite de dispoziția art. 6 din Convenție. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenție nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimare în ordinea juridică internă.
Se mai susține, în motivarea recursului că, prin soluția criticată a fost încălcat principiul privind respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție deoarece, chiar dacă se invocă decizia nr. 12/2011 pronunțată de ÎCCJ, se ignoră chiar jurisprudența aceleiași instanțe în cazuri similare; prin soluția pronunțată este încălcat principiul nediscriminării deoarece s-a creat o situație juridică diferită față de personale care au obținut deja hotărâri definitive și irevocabile. Deciziile Curții Constituționale nu pot retroactiva deoarece, în caz contrar se admite nerespectarea dispoziției art. 14 din Convenția EDO și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.
În recurs nu s-a formulat întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza din perspectiva dispoziției art. art. 304 indice 1 și a 329 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că, dispozițiile legale mai sus menționate au primit o interpretate și o aplicare corecte la situația dedusă judecății în fața primei instanțe.
Dispozițiile legii speciale în materie nu au suferit nici o modificare prin Legea nr. 202/2010, astfel cum pretind recurentele, iar dispozițiile pronunțate de Curtea Constituțională își produc efectele, astfel cum se confirmă și prin deciziile pronunțate de instanța supremă în deciziile de recurs în interesul legii. Rațiunea avută de legiuitor în reglementarea recursului în interesul legii a fost aceea a unificării practicii judiciare și este un criteriu de asigurare a garanțiilor efective ale dreptului la un proces echitabil, astfel că, în mod corect, instanța de fond s-a raportat la chestiunile de drept tranșate prin intermediul instituției juridice de care am vorbit.
Toate aspectele invocare de recurentele reclamante au fost dealtfel rezolvate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, prin decizia nr. 12/2011 astfel încât, și, în acest context, instanța de recurs arată că nu poate primi nici unul din motivele de recurs invocare pentru a modifica soluția instanței de fond.
A) Efectele deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.
Prin deciziile nr.1.358 din 21 octombrie 2010 și nr.1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă". Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Potrivit art.147 alin.(1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin.(4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
a) Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art.147 alin.(1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
b) Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr.3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
B) Dreptul la un proces echitabil (art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului) și efectele deciziilor Curții Constituționale
Articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art.376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
D) Principiul nediscriminării
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentele-reclamante M. P. și D. E., împotriva sentinței civile nr.674 din 29.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.D.M./cs
Ex.2/26.06.2013
Tribunalul Teleorman – M.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 977/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 407/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
