Revendicare imobiliară. Decizia nr. 410/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 410/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2012 în dosarul nr. 410/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI-SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.410 A
Ședința publică de la 19.11.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. - A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER – L. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel (după casare) formulată de apelanta - pârâtă C. A. (moștenitoarea lui N. A.), împotriva sentinței civile nr. 695 din 19.06.2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți D. G. (moștenitoarea lui D. M.), D. V. S. (moștenitoarea lui D. M.) și intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta - pârâtă C. A. personal și asistat de avocat Jicol M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012 eliberată de Baroul București, depusă la dosar fila 11 și avocat V. P., în calitate de reprezentant al intimaților - reclamanți D. G. și D. V. S., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07.05.2012, depusă la dosar fila 10 și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a răspunsului de la Primăria Municipiului București cu privire la relațiile solicitate de instanță.
Avocatul intimaților-reclamanți depune la dosar răspunsul de la Primăria Municipiului București cu privire la relațiile solicitate și arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantei-pârâte depune la dosar concluzii scrise și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta D. M..
Consideră că sunt aplicabile în speță dispozițiile Legii nr.10/2001 ca lege specială și Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, decizie care a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciale nr.10/2001 poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că neatacarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 în termenul special de prescripție consolidează acest titlu și nu mai permite reevaluarea elementului bunei credințe.
În speță, deși titlul de proprietate al autoarei pârâtei a fost contestat prin introducerea unei acțiuni în nulitate, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în caz contrar, soluționarea cererii în revendicare potrivit dispozițiilor dreptului comun, ignorându-se dispozițiile speciale, ar putea duce la desființarea retroactivă a dreptului conferit de Legea nr.112/1995, fără ca autoarei apelantei să i se poată imputa vreo încălcare a legii.
Menționează că statul avea un titlu de proprietate considerat valabil la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform dispozițiilor Legii nr.112/1995, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul, imobilul a fost considerat preluat cu titlu, în temeiul Decretului nr.92/1950, iar titlul statului a existat la data încheierii contractului și nu a fost contestat de nici o parte.
Solicită a se avea în vedere că cererea de chemare în judecată prin care autoarea reclamanților a solicitat constatarea nevalabilității titlului a fost depusă pe rolul instanței de judecată la data de 04.03.1997, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât, autoarea apelantei nu avea nici calitatea, nici competența necesară și nici posibilitatea practică pentru a verifica printr-o acțiune judecătorească, dacă titlul statului este sau nu valabil și nici nu avea cum să prevadă apariția ulterioară a unor legi sub a căror incidență imobilele considerate preluate cu titlu, potrivit Legii nr.112/1995, ar putea fi considerate mai târziu ca fiind preluate fără titlu.
De asemenea, arată că dispozițiile H.G. nr.11/1997, care instituiau prezumția că există imobile preluate fără titlu în proprietatea statului, nu erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și în aceste condiții, contractului trebuie să i se recunoască deplina eficiență deoarece, proprietar aparent era statul român, respectiv vânzătorul iar Legea nr.112/1995 nu a instituit vreo obligație în sarcina cumpărătorului pentru a determina dacă titlul acestuia este sau nu valabil.
Apreciază că, în prezenta cauză, instanța de judecată nu poate modifica obiectul cererii de chemare în judecată care a fost soluționată prin sentința civilă nr._ din 21.11.1997, în sensul de a reține că respectiva sentință se referă la imobilul situat la numărul poștal 21 A și nu la imobilul de la numărul poștal 21 și consideră că sentința nu îi este opozabilă apelantei deoarece nu a fost pronunțată în contradictoriu cu autoarea sa.
Reținerea în prezenta cauză a faptului că sentința irevocabilă se referă la imobilul proprietatea apelantei, presupune o modificare nepermisă a acesteia în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În aprecierea bunei credințe a cumpărătoarei solicită a se avea în vedere și vizele oficiilor competente care au aprobat vânzarea asigurând-o pe aceasta că nu există vreun impediment sau vreo îndoială cu privire la legalitatea tranzacției.
Avocatul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocată în cadrul recursului și care a fost trimis spre soluționarea apelului, având în vedere că imobilul la nivelul anului 1940 purta numărul 21 A.
În ceea ce privește motivele de apel solicită a fi respinse, considerând că nu poate fi avută în vedere buna credință în acțiunea în revendicare, astfel că, instanța în mod corect a dat preferabilitate titlului reclamanților.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și a se avea în vedere hotărârile judecătorești pronunțate anterior în cauză.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cerea formulată la 9.02.2001 reclamanta D. M. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și N. A. solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.3 situat în imobilul din București, ..21, sectorul 1, compus din 2 camere, bucătărie, baie, vestibul,terasă în suprafață utilă de 74,5 mp, reprezentând o cotă indiviză de 46,73% din imobil și suprafața de 67,76 mp situat sub construcție.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din București, ..21,sectorul1, compus din construcție și teren de 398,75 mp .
A dobândit acest imobil prin moștenire de la părinții săi, G. Vendelin și V., care l-a rândul lor au dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare nr.4478/21.02.1942.
Prin sentința civilă nr._/21.11.1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că imobilul a fost deținut fără titlu de stat, fiind preluat abuziv, cu încălcarea dispozițiilor art.2 din Decretul nr.92/1950. Hotărârea a fost investită cu formulă executorie și transcrisă în registrul evidenței proprietății imobiliare a Judecătoriei sectorului 1 București, consolidându-se retroactiv acest drept.
Prin contractul de vânzare – cumpărare nr.706/_/11.11.1996 între pârâta N. A. și . s-a transmis proprietatea, deși pârâta persoană fizică a contractat cu un neproprietar.
Titlul reclamantei este preferabil celui al pârâtei motiv pentru care în temeiul art. 480 Cod civil, solicită admiterea acțiunii .
În primul ciclu procesual, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă pronunță sentința civilă nr.695/19.06.2001 prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București prin Primarul General ,invocată de pârâta N. A.; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta N. A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.3 din imobilul situat în București, ..21, sectorul 1, împreună cu suprafața de teren aferentă de 67,76 mp, a respins cererea de revendicare formulată împotriva pârâtei M. București prin Primarul General .
În considerentele sentinței s-a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit pe cale succesorală de la autorii săi Vendelin G. și M., care l-a rândul lor îl dobândiseră prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.4478/21.02.1942 și transcris sub nr.1515/142 la Tribunalul I. .
Dreptul de proprietate a fost confirmat în patrimoniul reclamantei prin sentința civilă nr._/21.11.1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.
Comparându-se titlurile de proprietate, conform art.480 Cod civil,tribunalul a apreciat că cel a reclamantei este mai bine caracterizat și preferabil, deoarece provine de la adevărații proprietari, în timp ce al pârâtei, provine de la un non proprietar. În plus, dreptul de proprietate al reclamantei a fost confirmat prin hotărâre judecătorească, cu putere de lucru judecat.
Buna credință invocată de pârâtă nu are relevanță în cauză, aceasta putând fi invocată doar în analiza nulității actului de vânzare - cumpărare .
Împotriva acestei sentințe a declarat apel N. A. criticând sentința ca nelegală și netemeinică susținând că s-a interpretat greșit titlul reclamantei, s-au ignorat dispozițiile Codului civil privind efectele transmisiunii succesorale a dreptului de proprietate, făcând confuzie între titlul de proprietate al autorilor reclamantei și titlul de proprietate al reclamantei, dobândit prin succesiune în anul 1981, conform certificatului de moștenitor nr.11/12.01.1981 și recunoscut prin sentința civilă nr._/1997.
În consecință, titlul pârâtei – apelante, produce efecte erga omnes, proprietatea fiind transcrisă, transmisiunea legală a proprietății fiind efectuată anterior scoaterii imobilului de către reclamantă de sub incidența Decretul nr. 92/1950.
S-a mai susținut că instanța de fond nu a ținut cont de sentința civilă nr.7639/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cu privire la constatarea dreptului de proprietate al pârâtei, prin respingerea acțiunii în nulitatea actului de vânzare - cumpărare; nu s-a ținut cont de caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare față de buna credință a apelantei – pârâte, ce a dobândit cu titlu valabil și nici de Legea nr. 10/2001, reclamanta neavând dreptul la restituire în natură, ci numai la măsuri reparatorii.
Curtea de Apel București secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.12/11.01.2002 a admis apelul, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În considerente s-a reținut că, ulterior sentinței civile nr._/1996 prin sentința civilă nr.7639/1999, acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei a fost respinsă, astfel încât greșit s-a reținut că titlul reclamantei este mai vechi și preferabil.
Nu s-a ținut cont că apelanta a dobândit imobilul printr-un act de vânzare - cumpărare valabil și confirmat prin sentința civilă nr.7639/1999, rămasă definitivă, în favoarea sa operând și prezumția de bună – credință avută în vedere și de Legea nr. 10/2001.
Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamanta iar Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia civilă nr.1244/23.02.2012 a admis recursul, a casat decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București secția a III-a Civilă și a trimis cauza pentru rejudecare.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut că prin întâmpinare, pârâta a formulat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că imobilul în litigiu nu este cel deținut de pârâta – chiriașă în temeiul Legea nr.112/1995.
Casarea cauzei se impune pentru soluționarea excepției, iar în caz de respingere pentru soluționare pe fond, ceea ce implică un probatoriu suplimentar pentru determinarea imobilului revendicat.
În acest sens, s-a reținut că prin Dispoziția nr.1614/1998, în aplicarea sentinței civile nr._/1997, Primarul General al M. București a dispus restituirea în proprietatea lui D. M. a imobilului din București, ..21 (fost 23), sectorul 1, predarea – primirea efectivă fiind realizată prin procesul verbal nr._/20.08.1998.
În schimb, din contractul de vânzare-cumpărare nr.706/_/11.11.1996 ce constituie titlul pârâtei rezultă că aceasta a cumpărat apartamentul situat în .. 21 A.
Astfel, nu s-a verificat dacă există identitate între imobilul revendicat și cel cumpărat de pârâtă, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.
De asemenea, s-a mai reținut că prin decizia civilă nr.193/12.03.2010 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva pârâților Hidec C. și E., cu privire la același imobil din București ..21 A, parter, sectorul 1.
Rejudecând cauza după casare, în apel s-au administrat probe în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active pentru lipsa identității imobilului revendicat cu cel cumpărat de apelanta – pârâtă.
Curtea constată că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a fost invocată în recursul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând astfel un motiv de apel de ordine publică, și îl va dezlega ca atare.
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4478/ 21.02.1942 și transcris la grefa Tribunalului I., conform procesului – verbal nr.4478 din 21.02. 1942 autorii reclamantei D. M., în prezent decedată, au dobândit imobilul situat în București, ..21 (fost 23) compus din teren și clădire cu o suprafață totală de 398, 75 mp .
Prin sentința civilă nr._/21.11.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a admis acțiunea reclamantei D. M. și a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în proprietate și posesie reclamantei imobilul din București, ..21(fost 23) sectorul 1 compus din teren și clădire în suprafață de 398,75 mp, astfel cum este menționat în actul de vânzare - cumpărare din anul 1942.
În temeiul sentinței civile sus menționate, s-a emis dispoziția Primarului General al M. București nr.1614/29.06.1998, prin care s-a restituit în proprietate reclamantei imobilul din ..21(fost 23) sectorul 1 compus din teren și clădire în suprafață de 398,75 mp .
Conform adresei Primăriei Municipiului București nr._ /_/ 3.10.2012, ce a avut în vedere imobilul identificat prin raportul de expertiză al ing. B. S., rezultă că la nivelul anului 1940, imobilul a figurat cu nr.21 pe . în anul 1948 nr.21 bis a devenit nr.21 A .
Pentru imobilul de la adresa poștală ..21, la nivelul anului 1948 s-a regăsit același nr.21, anterior la nivelul anul 1916 purtând nr.15.
Este de menționat că expertiza efectuată de ing. B. S. a avut în vedere terenul în suprafață de 398,21 mp, care se află la adresa poștală din ..21 A, concluzionându-se că apartamentul nr.2 deținut de Hidec C. și E. se află la nr.21 A.
În aceiași ordine de idei, din sentința civilă nr.7639/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rezultă că reclamanta D. M. s-a judecat cu pârâții N. A. și Hidec C. și E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, apartamentele pârâților fiind în incinta aceluiași imobil situat în București, ..21 A, sectorul 1.
De asemenea, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Justiție și Casație în decizia de casare, prin decizia civilă nr.193/12.03.2010 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului formulată de D. M. împotriva pârâților Hidec, cu privire la imobilul situat în ..21 A, parter.
Din considerentele deciziei civile nr.2804/25.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, care a menținut sentința civilă nr.193/2010, rezultă că titlul reclamantei ce a stat la baza analizei acțiunii în revendicare a fost sentința civilă nr._/21.11.1997 a Judecătoriei sectorului 1 București și dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.1614/29.06.1998 prin care s-a restituit în proprietate lui D. M. imobilul din București, ..21, sectorul 1, aceleași titluri opuse de reclamantă și autoarei prezentei apelante, N. A..
Concluzionând, Curtea constată că între imobilul restituit prin sentința civilă nr._/21.11.1997 a Judecătoriei sectorului 1 București și dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.1614/29.06.1998 și cel dobândit de N. A. (în prezent decedată) prin contractul de vânzare - cumpărare nr.706/_/11.11.1996 există identitate.
Imobilul a putut fi identificat după dimensiuni conform raportului de expertiză B. S., necontestat de apelantă nici în fața instanței supreme și nici în rejudecarea apelului, menționarea nr.21 în loc de 21 A,fiind o eroare materială neimputabilă reclamantei, care a avut în vedere adresa poștală din titlul autorilor săi datând din anul 1942.
De asemenea, se mai are în vedere că imobilul aflat în prezent la nr.21 pe . 1, aparține altor persoane - P. V. – Basil și S. R. care l-a rândul lor au dobândit de la A. S. -, are o altă dimensiune, respectiv 399, 75 mp, iar temeiul de drept în baza căruia a trecut în proprietatea statului a fost Decretul 223/1974 și decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr.436/24.03.1987 și nu Decretul nr. 92/1950 .
Lipsa acurateței evidențelor succesiunii în timp a numerelor poștale de pe . și din faptul că actele de proprietate ale lui A. S. variază de-a lungul anilor, astfel încât în anul 1952 proprietatea sa figurează cu nr.21 A,ca în anul 1982, 1987 să figureze cu nr.21, deși este evident că proprietatea acesteia este distinctă de cea a reclamanților.
Cert este că în anul 1948 a intervenit o revizuire a numerotării imobilelor și apartamentelor, evidența nefiind însoțită de schițe ori planuri cu identificarea imobilelor.
Din probele administrate în cauză rezultă că în anul 1942 când autorii reclamanților au dobândit imobilul prin act autentic de vânzare – cumpărare,imobilul purta nr.21, iar eventualele neclarități în evidențele Primăriei Municipiului București, nu pot invalida dreptul de proprietate dobândit prin respectivul act, în condițiile în care numerotarea imobilelor de pe . suferit modificări de-a lungul anilor.
Astfel fiind, motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale active, motivată de lipsa de identitate a imobilului revendicat cu cel dobândit de autoarea apelatei este nefondat și va fi respins ca atare.
Pe fondul cauzei, în raport cu motivele de apel și cu dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Curtea reține în ceea ce privește critica de inadmisibilitate a acțiunii, datorită apariției Legii nr.10/2001 că, potrivit deciziei nr.33/2008, pronunțată în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr.30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Procedura administrativă a Legii nr.10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, de una dintre persoanele juridice prevăzute la alin.1 și 2 din art.21.
În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și anume la 14.02.2001, imobilul fusese deja restituit în proprietate, conform sentinței civile nr._/21.11.1997 și a dispoziției primarului General nr.1614/29.06.1998, însă, fusese anterior înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin urmare, dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile în cauză sub nici un aspect.
Așa fiind, persoana îndreptățită are deschisă și după . acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Analizând titlurile părților din perspectiva dispozițiilor interne și a celor convenționale, respectiv art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului se constată că distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În speță, Curtea constată că Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr._//21.11.1997 ,definitivă și irevocabilă, a recunoscut reclamantei în mod definitiv dreptul de a i se restitui imobilul în litigiu.
Această sentință a și fost pusă în executare prin emiterea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr.1614/ 29.06.1998,și constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului.
Față de considerațiile expuse mai sus rezultă că imobilul în litigiu reprezintă un "bun actual" în sensul art.1 din Protocolul nr.1, de care reclamanta se poate prevala în restituirea bunului său, și care o îndreptățește la redobândirea posesiei.
În ceea ce privește faptul că prin sentința civilă nr.7639/14.05.1999 s-a respins cererea prin care se solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de chiriașii imobilului, Curtea constată, în contextul cauzei, că ambele părți dețin un titlu, situație în care se va analiza și cea de-a doua teză din primul paragraf al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,referitor la faptul că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza S., paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza S. contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, Curtea apreciază că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări, în condițiile în care reclamanții prin autoarea lor D. M. au fost recunoscuți de justiție ca proprietari ai imobilului, prin hotărâri irevocabile și executorii .
Totodată, Curtea are în vedere jurisprudența actuală a instanțelor interne și europene prin s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii prevăzute de art. 501 din Legea nr.10/2001 .
Din această perspectivă,dreptul conferit pârâților de contractul de vânzare – cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, ei urmând a fi despăgubiți în mod corespunzător, fiind așadar îndeplinită din această perspectivă cerința impusă prin decizia în interesul legii nr.33/2008, privitoare la neafectarea altui drept protejat.
Astfel fiind, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - pârâtă C. A. (moștenitoarea lui N. A.), domiciliată în București, ..21 A, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.695 din 19.06.2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți D. G. (moștenitoarea lui D. M.), domiciliat în București, ..56, sector 1 și cu domiciliul ales la S.C.A. P. și Asociații în București, ..9, ., sector 5, D. V. S. (moștenitoarea lui D. M.), domiciliată în București, ..8, ., ., sector 3, și cu domiciliul ales la S.C.A. P. și Asociații în București, ..9, ., sector 5, și intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291.-293, sector 6.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
8 ex/14.01.2013
-------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – A.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2072/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 2040/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
