Obligaţie de a face. Decizia nr. 410/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 410/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 410/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.410
Ședința publică de la 30.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr. 1116 din 16.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. I. L. și cu intimata chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI .
Cauza are ca obiect – obligația de a face, Legea nr.165/2013.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 23.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 30.03.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII a C. administrativ și Fiscal la data de 04.11.2010 sub nr._/2/2010 reclamanta L. I. L. a chemat în judecată pe parata C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze măsura returnării dosarului său către Prefectura M. București prin adresa nr._/20.09.2010; să se trateze cu prioritate dosarul său, fiind un caz special conform disp. art. 3 din Decizia interna a Comisiei nr. 2815/16.09.2008 coroborate cu disp. art. 182.5 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005; să se desemneze un evaluator căruia să ii predea dosarul și care să întocmească raportul de evaluare pentru fostul imobil demolat situat în București, . (fost 48) format din apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 (construcție demolata) și terenul aferent în suprafața de 117.60 mp, în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; sa se emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menționat mai sus, în termen de 60 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că, prin Dispoziția nr.9449/07.02.2008, emisa de P. M. București, s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru fostul apartament demolat, situat la etajul 2 (. parte din anexele și dependințele comune și pentru terenul în suprafața de 117,60 mp, din București, ., sector 4 și comunicarea acesteia către Instituția Prefectului M. București pentru efectuarea controlului de legalitate.
Ulterior, la data de 07.10.2010, în urma memoriului înregistrat la Instituția Prefectului M. București sub nr._/29.07.2010, prin care solicita să fie înștiințată cu privire la stadiul de soluționare, a aflat că dosarul a fost trimis către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta din urma returnându-l prin adresa nr._/20.09.2010, pe motivul lipsei actelor care să facă dovada proprietății asupra terenul în suprafață de 117.60 mp, ce reprezintă cota de 1/3 din întregul teren aferent imobilului situat în București, ., sector 4.
A susținut reclamanta că măsura este nelegală și abuzivă întrucât la dosar existau documente din care reieșea faptul că Loebel M. a fost proprietara apartamentului 3, situat la etajul 2 al imobilul din București, ., sector 4, calitate în care îi revenea și cota de teren aferentă acestuia, în suprafața de 117.60 mp, motivul invocat fiind de fapt o metodă de tergiversare a soluționării dosarului.
A mai arătat că pârâta a încălcat în mod flagrant și dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la soluționarea într-un termen rezonabil a unei proceduri administrative, care s-a declanșat în urmă cu 10 ani.
A solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale, invocând motive medicale și arătând că refuzul constant al pârâtei de parcurgere a procedurii de emitere a titlului de despăgubire o prejudiciază prin prelungirea perioadei în care este privată de sumele necesare îngrijirii medicale, care i-ar prelungi speranța de viață, în condițiile în care starea de sănătate se deteriorează, iar statul îi datorează sume consistente cu titlu de despăgubiri.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1 alin.(1), art.7, art.8 alin.(1), art. 18, art.24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările și completările ulterioare, Titlul VII din Legea nr.247/2005. Decizia interna a Comisiei nr. 2815/16.09.2008.
Pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr.9449/07.02.2008 emisă de către P. M. București și excepția prematurității emiterii titlului de despăgubire.
Referitor la excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 9449/07.02.2008 emisă de către P. M. București, pârâta a arătat că potrivit art.4, alin.1 din Legea nr.554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.
În temeiul prevederilor legale amintite, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr.9449/07.02.2008 emisă de către P. M. București, susținând că, din analiza actelor existente la dosar, nu rezultă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, deși sarcina dovedirii acestuia revenea, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, reclamantei.
Pentru considerentele expuse, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei și admiterea excepției de nelegalitate invocată.
În motivarea celei de-a doua excepții, referitoare la prematuriatatea emiterii titlului de despăgubire, pârâta a arătat că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr.247/2005 se declanșează prin transmiterea dosarului de despăgubire și înregistrarea acestuia la Secretariatul Comisiei Centrale.
Ulterior înregistrării dosarului de despăgubire sunt parcurse mai multe etape: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 Capitolul V Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G nr.81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct.26 din O.U.G nr.81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire" .
În speță s-a constatat că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost declanșată, în sensul că dosarul de despăgubire al reclamantei nu a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind parcursă procedura administrativă amintită.
În opinia pârâtei, obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, cu trecerea peste etapele administrative anterior menționate, pe lângă faptul că este nejudicioasă, poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.
S-ar ajunge astfel în situația în care, C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci de evaluatori.
Pârâta a invocat și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia „procedurile administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care sunt implicate mai multe entități, astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 Ut. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ,, (decizia nr. 518/03.02.2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2007).
Pe fondul cauzei, a arătat că, analizând dispoziția emisă de primărie în privința legalității sale, comisia a constatat că nu există acte care să dovedească dreptul de proprietate asupra terenului aferent apartamentului, motiv pentru care, fără a fi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale, dosarul a fost restituit către P. M. București, solicitându-se acesteia să justifice soluția administrativă adoptată, precum și să completeze dosarul de despăgubire cu înscrisurile obligatorii prevăzute de pct. 15.6 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la solicitarea reclamantei de tratare cu prioritate a dosarului său de despăgubire conform art. 3 din Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale, pârâta a solicitat să fie respinsă ca fiind neîntemeiată, arătând că dosarele nu pot fi soluționate decât în ordinea înregistrării, o analiză prioritară putând fi făcută numai în condițiile expres prevăzute prin Decizia nr.2815/16.09.2008.
Cu privire la cererea de desemnare a unui evaluator pentru predarea dosarului de despăgubire și întocmirea raportului de evaluare în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, pârâta a arătat că este neîntemeiată, în condițiile în care dosarul de despăgubire al reclamantei a fost remis entității ce l-a soluționat pentru completarea acestuia cu înscrisurile din care să reiasă că notificatoarea face dovada dreptului de proprietate asupra terenului notificat, precum și cu acte/înscrisuri necesare efectuării evaluării, respectiv înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului apartament demolat, situat la etajul 2 (apartamentul 3), cota parte din anexele și dependințele comune, din București, ., sector 4.
A arătat că, deși reclamanta solicită desemnarea unui evaluator și întocmirea unui raport de evaluare, nu a depus înscrisurile din care să reiasă descrierea imobilelor solicitate, obligație ce trebuia îndeplinită încă din cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și stipulată în acest act normativ (art. 23 din Legea nr.10/2001 și prevederile din Normele metodologice aprobate prin HG nr.250/2007). Or, reclamanta nu își poate invoca propria culpă.
Cu privire la cererea de daune morale, pârâta a susținut că, potrivit dispozițiilor art.1169 din Codul Civil, reclamanta trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția acesteia.
Cu privire la eventuale cheltuieli de judecată ce vor fi solicitate de către reclamantă, deși prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate, pârâta a solicitat respingerea acestora, având în vedere prevederile art. 274 și 275 din Codul de procedură civilă, precum și împrejurarea că avocata reclamantei reprezintă un număr foarte mare de petenți aflați în situații similare prezentei cauze, situație în care s-ar impune inclusiv reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. A arătat, totodată, că pârâta este o entitate fără personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, neavând un buget propriu.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 247/2005, H.G. nr.1095/2005, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.
Pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei M. București prin Primarul General, prin care a solicitat ca, în situația în care va cădea în pretenții, să fie obligat chematul în garanție la plata sumelor stabilite de instanță.
În motivare, a arătat că, P. M. București, în calitate de entitate ce a soluționat notificarea reclamantei, în procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001, avea obligația legală de a respecta prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 1 lit. e și pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 250/2007.
Încălcând această obligație legală, chemata în garanție a emis dispoziția în cauză, prin care a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul demolat și terenul aferent acestuia, deși la dosar nu existau acte care să dovedească titlul de proprietate al notificatoarei asupra terenului și nici dovezi privind compunerea exactă a apartamentului demolat.
În drept au fost invocate dispozițiile art.998 și art.999 C.civ., art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, art.60-63 din Codul de procedură civilă, art.16 Cap. V Titlul VII din Legea nr.247/2005, Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin încheierea din data de 09.09.2011, Curtea de Apel București - Secția de C. Administrativ și Fiscal a respins excepția de nelegalitate și excepția prematurității acțiunii, ca nefondate, iar prin sentința civilă nr.5696/07.10.2011 a admis acțiunea, a obligat pârâta să desemneze evaluator și să emită titlu de despăgubire în cadrul termenelor legale, a respins cererea de chemare în garanție a PMB prin Primarul General, ca neîntemeiată, și a obligat pârâta la plata sumei de 4000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar prin decizia nr. 4667/09.11.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._/2/2010*, care prin încheierea din data de 20.02.2013, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia Tribunalului București Secția C. administrativ și Fiscal, având în vedere dispoz.art.XXIII alin.3 din Legea nr.2/2013 de degrevare a instanțelor judecătorești.
Pe rolul Tribunalului București Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 05.04.2013 sub nr._, iar la data de 06.05.2014 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și solicită anularea măsurii returnării dosarului de despăgubire, constituit în baza Dispoziției nr. 9449/2008 – privind imobilul din București . .; obligarea pârâtei la înregistrarea dosarului de despăgubiri; să se constate că dosarul administrativ în cauză este complet, conform Legii nr.10/2001; să se constate că a rămas fără obiect capătul 4 de cerere având în vedere că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 165/2013, CNCI nu mai are obligația de a desemna evaluator și de a preda dosarul acestuia în vederea evaluării; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare a imobilelor.
Prin încheierea din data de 03.06.2014, tribunalul a admis excepția necompetenței funcționale a Secției de C. Administrativ, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul spre competentă soluționare Secției Civile a Tribunalului București, soluție întemeiată pe dispozițiile Legii nr.165/2013 și modificarea acțiunii de către reclamantă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 01.07.2014, sub nr._, iar prin sentința civilă nr.1116/16.09.2014, s-a respins excepția de nelegalitate a dispoziției nr.9449/2008 emisă de P. M. București, ca neîntemeiată, s-a luat act de rămânerea fără obiect a excepției prematurității acțiunii, s-a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, s-a dispus anularea măsurii returnării dosarului de despăgubire constituit în baza dispoziției nr.9449/2008 privind imobilul din București, ., ., sector 4, a fost obligată pârâta la înregistrarea dosarului de despăgubire mai sus menționat, s-a constatat că dosarul administrativ este complet, conform Legii nr.10/2001, a fost obligată pârâta să emită decizia de compensare în baza Legii nr.165/2013 și la plata către reclamantă a sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, s-a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea înregistrată la PMB sub nr._/25.07.2001, respectiv nr._, L. I. L. (născută Loebel) a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii, sub forma despăgubirilor bănești, pentru imobilul situat în București, ., colț cu ..
Prin Dispoziția nr. 9449/07.02.2008, P. M. București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru fostul apartament demolat situat la etajul 2, . din anexele și dependințele comune și pentru terenul în suprafață de 117,6 mp, ce repreznta cota de 1/3 din totalul de 353 mp, din București, ., sector 4, imposibil de restituit în natură persoanei îndreptățite, L. I. Loebel, căsătorită L..
Prin art. 2 din Dispoziție s-a prevăzut comunicarea acesteia către Instituția Prefectului M. București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001.
La data de 18.01.2010, PMB a transmis Prefecturii M. București, dosarul_, în care a fost emisă Dispoziția nr. 9449, iar prin adresa nr._/20.09.2010, CCSD din cadrul ANRP a restituit PMB dosarul, motivat de faptul că acesta nu este complet.
Sub aspectul legalității Dispoziției nr. 9449/07.02.2008 emisă de P. M. București, tribunalul a constatat următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/28.11.1934, M. I. Lobel a cumpărat un apartament situat la . din București, ., apartament compus din vestibul, hall, 4 camere, baie și bucătărie.
La data de 15.05.1979 Loebel M. a decedat, rămânând ca moștenitor, în calitate de fiică, L. I. Leobel, căsătorită L., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 17/05.09.2001.
Potrivit Jurnalului nr.947, prin decizia nr.545/23.07.1942 pronunțată în dosarul nr. 735/942 de Curtea de Apel București, apartamentul nr. 3 situat la . din București . (fost 48), împreună cu 1/3 din terenul pe care era construit acest imobil, proprietatea Margaretei Lobel, a trecut în proprietatea statului în baza art.1 din Decretul Lege nr.842/1941.
Acest decret a fost abrogat de Legea nr.649/1944, potrivit căruia imobilele care au intrat în patrimoniul statului în baza legilor antievreiești „se socotesc că nu au ieșit vreodată din patrimoniile titularilor deposedați” și că imobilele „vor fi restituite în condițiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități”.
Din relațiile furnizate de ., tribunalul a constatat că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951, prin decizia nr.920/1954, la poziția 8 din tabelul anexă la decizie figurând ca fostă proprietară M. Leobel, iar din evidențele Primăriei M. București-DGAFI, s-a constatat că imobilul figura începând cu anul 1963 ca fiind demolat, în baza Decretului de expropriere nr. 977/1962.
Instanța a apreciat că actele atașate notificării erau suficiente pentru a descrie imobilul și pentru a dovedi calitatea reclamantei notificatoare de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr.10/2001, iar pârâta avea obligația de a înregistra dosarul și de a emite titlu de despăgubire, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr.111/1951, în actul de preluare făcându-se mențiuni și cu privire la preluarea terenului aferent apartamentului.
S-a reținut că și în decizia nr. 545/23.07.1942 s-a menționat faptul că d-na Margarete Lobel are și 1/3 din terenul pe care este construit imobilul, trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr.842/1941 apartamentul împreună cu terenul aferent.
Ulterior, prin abrogarea acestui decret prin Legea nr. 649/1944 imobilul, astfel cum a intrat în patrimoniul statului, a fost restituit în întregime (deci inclusiv terenul) fără îndeplinirea vreunei formalități.
Prin urmare, față de aceste înscrisuri suplimentare contractului de vânzare cumpărare, s-a apreciat că rezultă fără echivoc faptul că autoarea reclamantei a avut pe lângă apartament și un drept de proprietate asupra cotei indivize de 1/3 din terenul aferent construcției.
În condițiile în care, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, imobilul în litigiu a fost demolat, iar terenul este în totalitate afectat de elemente de sistematizare urbană, s-a apreciat că în mod corect P. a făcut propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul compus din construcție și teren, excepția de nelegalitate invocată de pârâtă fiind apreciată ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția prematurității, Tribunalul a constatat că aceasta nu a mai fost reiterată de către pârâtă, după modificarea acțiunii, situație în care se impune a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în condițiile în care dispoziția nr. 9449/2008 a fost emisă de P. M. București în conformitate cu dispozițiile legale, dosarul format în baza Legii nr.10/2001 având anexate toate actele necesare stabilirii calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pârâta avea obligația de a înregistra dosarul, măsura restituirii fiind una nelegală, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Legii nr.247/2005 nici nu prevedeau o astfel de procedură.
În ceea ce privește capătul 5 de cerere, tribunalul a apreciat că este întemeiat, iar reclamanta urmează să primească despăgubiri în conformitate cu dispozițiile art.16 din Legea nr.165/2013, potrivit cu care, cererile de restituire care nu pot fi solutionate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).
S-a reținut că art.21 din Legea nr.165/2013 prevede că „evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte”.
Tribunalul a mai reținut că, în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului notificatorului la restituirea prin echivalent a imobilului, unitatea administrativ teritorială, după emiterea dispoziției de restituire, va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior urmând a se face procedura stabilită de Legea nr.165/2013 pentru stabilirea acelor măsuri reparatorii asupra cărora își exprimă acordul notificatorii.
În speță, s-a constatat că notificarea reclamantei a fost soluționată prin dispoziția nr.9449/2008, care a constatat în favoarea acesteia, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în ce privește imobilul demolat situat în București, . (fost 48) format din apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 (construcție demolata ) și cota de teren aferent de 1/3, dispoziție apreciată ca fiind legală în raport cu actele depuse în dosarul administrativ, concluzia fiind că nu exista în cauză motiv de restituire a dosarului administrativ.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, Tribunalul a reținut că este neîntemeiată, raportat la obiectul acțiunii, astfel cum a fost modificat, și la dispozițiile legale în materie.
S-a reținut în acest sens că obligația de emitere a deciziei de compensare aparține exclusiv pârâtei, chemata în garanție neavând, potrivit legii, astfel de atribuții.
În plus, s-a apreciat că susținerile pârâtei cu privire la răspunderea civilă delictuală a chematei în garanție nu pot fi primite, deoarece aceasta din urmă și-a îndeplinit în mod corect obligațiile stabilite de lege, emițând Dispoziția nr.9449/07.02.2008 pe baza înscrisurilor depuse la dosarul format în baza Legii nr.10/2001 și cu respectarea tuturor dispozițiilor cuprinse în această lege.
În baza art. 247 C.p.civ. și față de soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, instanța a apreciat că se impune și obligarea pârâtei căzută în pretenții la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către reclamantă.
Și împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs, s-a susținut că măsura restituirii dosarului de către recurenta pârâtă a fost una legală, fiind impusă de dispoz.art.17 alin.1 lit.a-b) din Legea nr.165/2013, ce dau dreptul Comisiei să valideze/invalideze, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordarea de măsuri reparatorii și de insuficiența înscrisurilor depuse de reclamantă în dosarul administrativ.
S-a arătat că prima instanță a interpretat greșit dispoz.art.24 din Legea nr.10/2001, apreciind ca fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului, înscrierea acestuia în decretul de expropriere. În opinia recurentei, art.24 alin.1 din Legea nr.10/2001 republicată, instituie o prezumție relativă de proprietate cu privire la întinderea acestui drept, prezumându-se a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, dar în cauza de față Secretariatul Comisiei nu a pus în discuție întinderea dreptului de proprietate, ci însăși existența acestui drept.
Actul de vânzare-cumpărare depus de reclamantă la dosar în vederea dobândirii dreptului de proprietate nu cuprindea nicio mențiunea cu privire la transmiterea către aceasta și a terenului aferent apartamentului, iar neînscrierea dreptului în cartea funciară de către notificator nu poate duce decât la concluzia neoperării unui astfel de transfer.
S-a mai susținut de recurentă că nu se poate vorbi de un refuz de soluționare a dosarului de despăgubire al reclamantei, atâta vreme cât acesta nu a fost recomunicat Secretariatului C.N.C.I., împreună cu documente de natură să clarifice aspectele referitoare la situația proprietății la momentul preluării, iar potrivit ultimelor modificări legislative, Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, este obligat să procedeze la verificarea dosarelor din punct de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante (art.21 alin.5 din Legea nr.165/2013).
În finalul motivelor de recurs, s-a solicitat să fie respinsă și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă, pentru motivele expuse de recurenta pârâtă în întâmpinarea depusă la instanța de fond.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a susținut, în esență, că C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor nu avea la data restituirii dosarului administrativ competența de a verifica aspecte legate de întinderea dreptului de proprietate, iar în ceea ce privește descrierea construcției, eventualele înscrisuri necesare în completarea dosarului, puteau fi solicitate la momentul evaluării.
A susținut că la dosar existau toate actele doveditoare cu privire la calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea întregului imobil (apartament plus teren aferent), măsura de restituire a dosarului administrativ către entitatea ce a soluționat notificarea fiind una abuzivă.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art.24 din legea nr.24/1992, intimata reclamantă a precizat că nu există probe contrare care să lipsească de eficiență prezumția instituită de această normă legală, respectiv, nu rezultă din nici un alt înscris faptul că autoarea sa nu ar fi avut în proprietate și cota de 1/3 din terenul pe care a fost construit imobilul din . (fost 48).
În opinia intimatei reclamante, norma anterior menționată are în vedere, după caz, întinderea dreptului de proprietate ori existența acestuia.
S-a arătat că motivele de recurs prin care se invocă lipsa dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului rezultând din neînscrierea acestui drept în cartea funciară denotă ignorarea de către recurenta pârâtă a principiului neretroactivității legii civile, principiu consacrat atât în vechiul Cod civil, cât și în Noul Cod Civil. Înscrierea în cartea funciară a unui drept de proprietate are efect constitutiv de drepturi, potrivit noului Cod civil, dispoziție care nu poate fi însă aplicată retroactiv, cu privire la drepturi dobândite anterior intrării în vigoare a acestei norme.
În dovedirea recurentului, intimata reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probă apreciată de instanță ca fiind utilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea cauzei și încuviințată prin încheierea de ședință de la 26.01.2015.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă și de criticile dezvoltate în scris de recurenta pârâtă prin memoriul de recurs, Curtea va reține că recursul e nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată după casare, intimata reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu recurenta pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, anularea măsurii returnării dosarului de despăgubire, constituit în baza Dispoziției nr. 9449/2008 – privind imobilul din București . . sector 4; obligarea pârâtei la înregistrarea dosarului de despăgubiri; să se constate că dosarul administrativ în cauză este complet, conform Legii nr.10/2001; să se constate că a rămas fără obiect capătul 4 de cerere având în vedere că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 165/2013, CNCI nu mai are obligația de a desemna evaluator și de a preda dosarul acestuia în vederea evaluării; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare a imobilelor.
Acțiunea cuprinde un capăt principal de cerere, privind anularea măsurii returnării dosarului de despăgubire, constituit în baza Dispoziției nr. 9449/2008 și celelalte capete de cerere accesorii, a căror soluționare depinde de modul în care se soluționează cererea principală.
Din actele dosarului rezultă că măsura restituirii dosarului constituit în baza Dispoziției nr. 9449/2008, prin care s-a propus acordarea, în favoarea reclamantei de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., compus din apartament demolat și cota de 1/3 din terenul în suprafață totală de 353 mp sector 4, a fost dispusă de C. C. de Stabilire a Despăgubirilor (ale cărei atribuții sunt preluate în prezent, prin lege, de recurenta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor) în procedura administrativă de verificare a legalității dispoziției, cu motivarea că acesta nu este complet, respectiv nu cuprinde acte care să dovedească dreptul de proprietate asupra terenului restituit prin echivalent.
Instanța de fond a admis cererea principală și a dispus anularea măsurii returnării dosarului de despăgubire la P. M. București, reținând, pe de o parte, că Legea nr. 247/2005 nu reglementa, la data luării măsurii atribuția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a analiza legalitatea/nelegalitatea dispozițiilor emise de entitățile învestite prin notificare, dar și faptul că dispoziția nr. 9449/2008 a fost emisă de P. M. București cu respectarea legii, la dosar existând toate actele doveditoare ale calității intimatei reclamante de persoană îndreptățită la restituire, inclusiv cu privire la cota de teren de 1/3.
Criticând această soluție pentru nelegalitate, recurenta pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor invocă faptul că antecesoarea sa C. C. de Stabilire a Despăgubirilor avea, la data returnării dosarului, competența de a verifica legalitatea dispoziției, iar pe fond, nelegalitatea dispoziției rezultând din lipsa titlului de proprietate al intimatei reclamante asupra terenului restituit, inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În soluționarea primei critici, Curtea reține că prin decizia nr. 269 din 7 mai 2014, definitivă și general obligatorie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, reținând că acestea sunt constituționale doar în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii;
În considerentele acestei decizii s-a reținut, referitor la art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii și, după caz, de a aproba punctajul cuvenit, că o astfel de dispoziție nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului recunoscut.
Curtea a observat, sub acest aspect, că invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări. Astfel, aceasta poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecința constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat. Scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiași imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv ori recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanție a recunoașterii acestuia în mod just.
În plus, Curtea a reținut și faptul că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.
Decizia Curții Constituționale este obligatorie pentru instanțele naționale de la data publicării în M.Of. și, deși aceasta se referă la dispozițiile unei legi intrată în vigoare după înregistrarea acțiunii la fond, respectiv Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi sunt, potrivit art. 4 din lege, de imediată aplicare, inclusiv în cazul acțiunilor aflate pe rolul instanței de judecată.
Că este așa o dovedește și faptul că prin decizia anterior menționată Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 4 din lege sunt neconstituționale doar în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din lege se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, dar și faptul că în motivarea instanței de fond au fost reținute expres ca argumente de drept și dispozițiile acestei legi, aspect necontestat de părți în recurs.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că în speță există neconcordanță între înscrisurile ce dovedesc dreptul de proprietate al autoarei intimatei reclamante asupra imobilului restituit prin notificare (actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/28.11.1934 și procesul verbal nr._/1940 eliberat de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare) și actele de preluare a imobilului în proprietatea statului, în senul că primele se referă doar la imobil compus din apartament, iar celelalte la imobil compus din apartament și 1/3 din teren.
Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa-numita prezumție de proprietate care, contrar susținerilor recurentei pârâte vizează atât existența, cât și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".
Legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, prezumție care operează, însă, doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Astfel că, în condițiile în care partea reclamantă înfățișează instanței actul de vânzare cumpărare anterior menționat și un extras de carte funciară, indicat la pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, nu se poate considera că întinderea dreptului de proprietate ar fi alta decât cea rezultând din acestea.
Mai mult de atât, prin HG nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a prevăzut expres că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
În dosarul administrativ restituit de recurenta pârâtă existau probe contrare cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autoarei intimate reclamante, astfel cum s-a arătat anterior și nu existau la dosar negațiile și declarația olografă prevăzute de norma explicativă anterior menționată, situație în care măsura de restituire a dosarului nu poate fi altfel apreciată decât ca fiind una legală.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă coroborat cu art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica, în parte, sentința instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Vor fi menținute dispozițiile instanței de fond cu privire la cele două excepții invocate de pârâtă, necriticate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr. 1116 din 16.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. I. L. și cu intimata chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI .
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.I.B
2 ex./07.05.2015
-----------------------------------------
T.B-Secția a III-a – E.M.S.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 350/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 375/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
