Revendicare imobiliară. Decizia nr. 983/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 983/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-05-2012 în dosarul nr. 983/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 983R
Ședința publică de la 21 mai 2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - D. F.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți S. G. A. și A. V. G. A. împotriva deciziei civile nr. 706/30.06.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M., P. I. și P. A., având ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații pârâți reprezentați de avocat D. B. D. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenții reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul intimaților pârâți invocă nulitatea recursului având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare și modificare prevăzute de art. 304 Cod pr. Civilă.
În subsidiar solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca legală și temeinică, urmând să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
După rămânerea cauzei în pronunțare se prezintă apărătorul ales al recurenților reclamanți, avocat Z. M. C. cu împuternicire avocațială la dosar și depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 17.07.2008, sub nr._, reclamanții S. G. A. și A. V. G. A. au solicitat obligarea pârâților P. D. și P. M. să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul aflat la mansarda din imobilul situat în București, .. 129, sector 2, compus din 3 camere, debara, bucătărie, WC și să dispună evacuarea pârâților din acest imobil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480, 481 și următoarele din Codul civil și art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ședința publică din 05.03.2009, la cererea reclamanților, au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, P. I. și P. A., în calitate de moștenitori ai pârâtului P. D., decedat conform certificatului de deces . și nr._ din data de 27.02.2006 (fila 65), adresei nr. 262/16.02.2009 a Biroului Notarilor Publici Asociați M. și M. și a certificatului de moștenitor nr. 24/31.03.2006 (fila 182).
Prin sentința civilă nr._/22.12.2009 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, din certificatul nr._/IND.12 - C/20.07.1996 rezultă că imobilul situat pe .. 129, a purtat succesiv următoarele adrese poștale: .. 145, ., . și .. 129. Autoarea reclamanților, C. V., a avut calitatea de proprietar al imobilului din București, .. 129, parter, ., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I., Secția notariat, sub nr. 4893/10.02.1936 și transcris sub nr. 3155/1936, respectiv, procesului-verbal de Carte Funciară nr._/19.09.1940.
Instanța a reținut că autorii reclamanților, A. I. G. și A. O. A., au venit la moștenirea autoarei C. V. în calitate de nepoți de soră, conform certificatului de moștenitor nr. 54 din 03.07.1996 eliberat de BNP Sardescu V., fiecare cu o cotă de 1/2. Reclamanții sunt moștenitorii defuncților conform certificatelor de moștenitor nr. 147/03.07.2002 eliberat de BNP S. G. A. și nr. 26/23.02.1999 eliberat de BNP I. N.. Din adresele nr. 2491/12.07.1996 și nr. 6599/13.12.2002 eliberate de S.C. F. S.A., respectiv din contractul nr. 4203/22.10.1998, s-a reținut că imobilul din .. 145 A, a aparținut defunctei C. V. căreia, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1596 din anexa, i-au fost naționalizate 5 apartamente, iar în baza Legii nr. 112/1995, a fost perfectat cu P. D. și P. M. contractul nr. 4203/22.10.1998, având ca obiect locuința situată în București, sector 2, .. 129, mansardă, compusă din 3 camere, debara, bucătărie, WC.
Instanța a reținut că, în baza cererii formulate de P. D. și P. M. la data de 25.03.2003, locuința situată în București, sector 2, .. 129, mansardă, compusă din 3 camere, debara, bucătărie, WC a fost înscrisă în Cartea funciară nr._, nedefinitivă, a Municipiului București.
Instanța a reținut că reclamanții, la data de 16.07.2001, respectiv 15.09.2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, au formulat notificări completate ulterior, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, .. 129, sau acordarea unui echivalent bănesc garantat de stat la prețul pieței, după cum rezultă din notificările depuse la dosar, care fac obiectul dosarelor nr. 5092 și nr._ și care încă nu au fost soluționate, fiind incomplete, după cum rezultă din adresa nr._/19.01.2009 a Primăriei Municipiului București.
Instanța a reținut că, prin Încheierea din 14.03.2003, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3758/2001, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr._/08.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/2004, s-a admis excepția tardivității cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București cu Tarcoveanu C., P. D. și G. I., iar prin sentința civilă nr. 722/12.09.2003 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3758/2001, irevocabilă prin Decizia civilă nr._/08.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins capătul de cerere formulat de reclamantul A. V. G. A. privind constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului situat în București, .. 129, sector 2, ca nefondat.
Instanța a reținut că vânzarea apartamentului către pârâți este în afara oricărei contestații, nemaiputând fi supusă vreunei analize, ca urmare a respingerii ca tardive a acțiunii în anulare a titlului acestora prin încheierea din 14.03.2003 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3758/2001, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr._/08.12.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/2004, astfel că titlul pârâților există și aceștia dețin un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar a nu ține seama de această soluție irevocabilă, ar însemna să se încălca dreptul de proprietate al cumpărătorilor potrivit Legii nr. 112/1995, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanța a reținut că reclamanții au la dispoziție calea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 706 A/30.06.2011, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că, deși nu există autoritate de lucru judecat, reclamanții nefiind părți în cauza respectivă, prin sentința civilă nr. 722 din 12.09.2003 pronunțată de Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3758/2001 (fila 49-51), rămasă definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1329 din 14.06.2004 a Curții de Apel București (fila 52-55) și deciziei nr._ din 08.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (fila 56, 57), s-a respins acțiunea în revendicare a acestora îndreptată împotriva Municipiului București reprezentat prin Primarul General, privind întregul imobil din .. 129, precum și cererea de constatare a nulității absolute a titlului Statului privind același imobil. Astfel, instanțele anterioare au pronunțat, cu putere de lucru judecat, o soluție privind situația juridică a imobilului, având în vedere, atât actul de preluare (Decretul nr. 92/1950), cât și contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și nu în ultimul rând, soluția oferită de Legea specială nr. 10/2001, potrivit căreia reclamanții revendicatori au formulat notificări și care nu au fost rezolvate încă.
Instanța a reținut că este adevărată susținerea reclamanților-apelanți privind lipsa titlului valabil al Statului în momentul vânzărilor conform Legii nr. 112/1995, din moment ce însăși Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. 1 lit. a), a declarat că preluarea imobilelor prin naționalizare conform Decretului nr. 92/1950, constituie un mod de preluare abuzivă. Astfel, nu s-ar mai putea aprecia în cauza de față că Statul Român ar fi avut un titlu valabil, însă, din rațiunile menționate mai sus, fiind în prezența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, tribunalul a constatat, la fel ca și prima instanță, că trebuie acordată prioritate legii speciale, care prevede un remediu privind restabilirea dreptului reclamanților, precum și principiului asigurării stabilității raporturilor juridice civile, ocrotit în egală măsură prin jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate pentru netemeinicie și nelegalitate, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Recurenții-reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, arătând că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, motivând că ei au pierdut posibilitatea valorificării pe această cale a dreptului de proprietate pe care îl au cu privire la imobilul în discuție, respectiv le-a îngreunat situația, ceea ce contravine dispozițiilor art. 296 indice 2 din Codul de procedură civilă. Niciodată, pe parcursul judecării apelului, nu s-a pus în discuție, în ședința publică, excepția autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat, încălcându-le astfel recurenților dreptul la apărare, așa încât, în mod nelegal instanța de apel s-a pronunțat pe acest aspect, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică.
Recurenții-reclamanți au arătat faptul că au depus în susținerea cererii de apel, decizia civilă nr. 946 A din 07.10.2009 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, decizie prin care au câștigat un alt apartament din același imobil situat în .. 129, sector 2, București, respectiv apartamentul nr. 2, însă, față de această situație nu s-a apreciat puterea de lucru judecat.
Recurenții-reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, arătând că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, respectiv constată că Statul nu a avut un titlu valabil în momentul vânzării conform Legii nr. 112/1995 din moment ce, "însăși Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. 1 lit. a), a declarat că preluarea imobilelor prin naționalizare conform Decretului nr. 92/1950, constituie un mod de preluare abuzivă", dar apreciază că există un remediu potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel încât, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1936 al autoarei recurenților-reclamanți, nu poate fi apreciat ca fiind actual și preferabil contractului de vânzare-cumpărare nr. 4203/22.10.1998 al intimaților.
Recurenții-reclamanți au considerat că aprecierea instanței de apel, în sensul că dreptul lor de proprietate nu este actual, este greșită, întrucât Statul nu a fost proprietar la momentul vânzării conform Legii nr. 112/1995, imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 au fost preluate abuziv, iar actul recurenților-reclamanți de proprietate nu a fost desființat niciodată, fiind în acord cu dispozițiile Constituției României de la data preluării abuzive.
Recurenții-reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de punctul 8 din art. 304 din Codul de procedură civilă, arătând că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura, precum și înțelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, prin prisma considerentelor deciziei recurate care arată că instanțele anterioare au pronunțat cu putere de lucru judecat o soluție privind situația juridică a imobilului, având în vedere, atât actul de preluare (Decretul nr. 92/1952), cât și contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și nu în ultimul rând, soluția oferită de Legea specială nr. 10/2001, potrivit căreia reclamanții revendicatori au formulat notificări și care nu au fost rezolvate încă.
Recurenții-reclamanți au arătat că nu s-au pus concluzii pe existența notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 iar existența sau inexistența unor notificări în baza Legii nr. 10/2001 nu au fost indicate ca temei într-o acțiune în revendicare pe dreptul comun.
În ceea ce privește punctul 9 din art. 304 din Codul de procedură civilă, recurenții reclamanți au arătat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, soluția instanței de apel având la bază jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care o interpretează subiectiv, neindicând în concret un temei juridic sau o decizie anume.
Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar la data de 21.05.2012, au invocat nulitatea recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare și modificare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția nulității recursului, Curtea constată că, prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au invocat faptul că li s-a creat o situație mai grea în apel, încălcându-li-se dreptul la apărare prin faptul că nu a fost pusă în discuție excepția autorității de lucru judecat. De asemenea, recurenții reclamanți au invocat faptul că motivarea deciziei recurate este contradictorie, au criticat considerațiile referitoare la dreptul lor de proprietate și au contestat relevanța în cauză a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și interpretarea dată de instanța de apel jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurenții au indicat ca temei al motivelor de recurs art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă. Conform art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Astfel, chiar în situația în care recurenții au încadrat greșit criticile formulate, în măsura în care dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, aceste motive urmează a fi cercetate de Curte. În această situație, în temeiul art. 306 alin. 3 din codul de procedură civilă Curtea urmează a analiza aspectele de nelegalitate a hotărârii recurate, arătate mai sus, neputând opera în speță sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 306 din Codul de procedură civilă. În consecință, excepția nulității recursului urmează a fi respinsă.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recurenții reclamanți nu au indicat, în dezvoltarea motivelor de recurs, critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs. Astfel, acest motiv de modificare este expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. În cauză, instanța s-a pronunțat cu privire la acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, iar împrejurările analizate de instanță nu depășesc cadrul procesual fixat de reclamanți.
Încălcarea dreptului la apărare invocată de recurenții reclamanți se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă. În acest sens, recurenții au invocat faptul că nu s-a pus în discuție, în ședința publică, excepția autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat. Curtea constată că puterea de lucru judecat a fost reținută în cauză pe baza hotărârilor judecătorești depuse la dosar în probațiune de către părți, iar acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată și nu ca efect al admiterii excepției autorității lucrului judecat.
Astfel, tribunalul a menționat în motivarea deciziei recurate că nu există autoritate de lucru judecat, însă a constatat aspectele reținute prin sentința civilă nr. 722 din 12.09.2003 pronunțată de Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3758/2001, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1329 din 14.06.2004 a Curții de Apel București și deciziei nr._ din 08.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea constată că în mod corect instanța de apel a reținut aspectele stabilite printr-o altă hotărâre judecătorească. Astfel, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Aspectele reținute prin hotărârea irevocabilă menționată se impun în prezenta cauză ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, fiind inadmisibil a se contrazice, printr-o nouă hotărâre, cele reținute irevocabil cu privire la aceeași stare de fapt.
În consecință, aplicarea principiului puterii lucrului judecat nu reprezintă un aspect de nelegalitate al hotărârii recurate și nici nu a condus la o înrăutățire a situației apelanților în propria cale de atac. Astfel, prima instanță a respins acțiunea acestora iar soluția a fost menținută în apel, situație în care nu se poate reține încălcarea principiului prevăzut de art. 296 din Codul de procedură civilă.
Împrejurarea că, printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv decizia civilă nr. 946A/7.10.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare privind apartamentul nr. 2 din același imobil, nu este determinantă pentru pronunțarea soluției din prezentul recurs, întrucât, potrivit considerentelor care urmează, soluția din prezenta cauză are în vedere Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României, hotărâre ulterioare deciziei menționate a tribunalului.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă nu este întemeiat. Curtea constată că instanța de apel și-a motivat soluția cu privire la aprecierea valabilității titlului statului și la efectele juridice acordate titlului reclamanților, iar împrejurarea că instanța a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de parte nu presupune că motivarea deciziei ar fi contradictorie. Astfel, preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 a fost declarată abuzivă prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 iar respingerea acțiunii s-a datorat faptului că tribunalul a reținut aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001, această din urmă împrejurare urmând a fi analizată de Curte prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu este întemeiat. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au invocat faptul că au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, situație în care în mod greșit instanța de apel a avut în vedere existența notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Curtea constată că, față de această dezvoltare a motivului de recurs, nu se invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ci faptul că s-a considerat relevantă procedura Legii nr. 10/2001, cu toate că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun. În consecință, acest motiv de recurs are în vedere raportul dintre legea specială și dreptul comun în cadrul acțiunii în revendicare, motiv de recurs care va fi analizat de Curte prin prisma punctului 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, întrucât vizează modul în care a fost aplicată legea în soluționarea cauzei. De altfel, în cererea de recurs, recurenții au indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, invocând lipsa de temei legal a hotărârii recurate.
Curtea constată că raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Codului civil a fost analizat în Decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie obligatorie conform art. 3307 din Codul de procedură civilă.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În ceea ce privește situația reclamanților, Înalta Curte a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Astfel, revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Conform deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, Înalta Curte a stabilit că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Aceasta din urmă este situația din speță, având în vedere faptul că imobilul revendicat în cauză a fost înstrăinat de stat pârâților, titlul acestora din urmă fiind apreciat ca valabil prin hotărâre judecătorească, prin respingerea acțiunii prin care s-a solicitat anularea acestui titlu. În consecință, Curtea constată că pârâții au un bun în sensul Convenției.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Astfel, reclamanții au dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
În cauză, preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă prin art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de legea specială, Curtea constată că reclamanții au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, recurenții reclamanți au la dispoziție calea prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Mai mult, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Curtea consideră că aspectele referitoare la vânzarea bunului către chiriași nu poate conferi reclamanților dreptul la restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere aceste considerente, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți S. G. A. și A. V. G. A. împotriva deciziei civile nr. 706/30.06.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți S. G. A. și A. V. G. A. împotriva deciziei civile nr. 706/30.06.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M., P. I. și P. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. C. M. S. I. P.
GREFIER,
V. Ș.
Red. DF
Tehnored. PS 2 ex.
18.06.2012
Jud. apel: S. V.
N. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 161/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1151/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
