Revendicare imobiliară. Decizia nr. 162/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 162/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 162/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.162 A
Ședința publică de la 19.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului declarat de apelanții-reclamanții A. Ș., N. I. și L. E., împotriva sentinței civile nr.952 din 27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, P. S. 4 PRIN PRIMAR, M. M. și P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.06.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 12.06.2013 și apoi la 19.06.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 01.06.2009 reclamanții A. Ș., N. I. și L. E. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. M. București prin Primarul General, P. S. 4 prin Primar și M. M. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 1.871 mp situat în București, în fostul “drum de sub coasta Penitenciarului Văcărești”, respectiv .., sector 4 și 845 mp, situat în București, .. 48, sector 4. În subsidiar, în măsura în care terenurile nu pot fi retrocedate în natură, au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii acestora.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și excepția inadmisibilității, susținând că reclamanții au la îndemână procedura administrativă prealabilă și obligatorie, prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu pot introduce o acțiune în revendicare pe dreptul comun.
Excepția inadmisibilității, motivată prin aceleași argumente, a fost invocată și prin întâmpinările formulate de pârâții P. S. 4 prin Primar și M. M..
Prin sentința civilă nr. 946/28.06.2010, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei S. 4 București. S-a reținut în considerente că tribunalul a fost învestit cu un litigiu de fond funciar, reclamanții contestând implicit refuzul de soluționare a contestației lor, adresate Subcomisiei Locale Sector 4 de Aplicare a Legilor Fondului Funciar.
Prin sentința civilă nr.585/25.01.2011 pronunțată în dosarul nr._/4/2010, Judecătoria S. 4 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei S. 4 București și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A. Ș., N. I. și L. E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. M. București prin Primarul General, P. S. 4 prin Primar și M. M., în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă. S-a constatat conflict negativ de competență. A fost înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță constatat că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare pe dreptul comun, invocând ca temei de drept art. 480 și art. 481 Cod civil. Reclamanții au posibilitatea fie de a urma procedura prevăzută de Legea nr.18/1991, ce presupune atacarea în instanță a refuzului de soluționare din partea autorității administrative, fie de a utiliza dreptul comun, în cazul în care se întemeiază direct pe Convenție. În măsura în care se deduce cu claritate din cuprinsul cererii calea procedurală aleasă de reclamanți, instanța nu poate cenzura această opțiune. Este adevărat, instanța poate califica juridic o acțiune greșit întemeiată în drept, în baza rolului activ, însă numai în cazul în care este evidentă eroarea în care s-a aflat reclamantul, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În concluzie, instanța a considerat că litigiul dedus judecății îl reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 și art. 481 cod civil și pe Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
În raport cu această calificare juridică, instanța a constatat că, prin acțiune, reclamanții au evaluat cele două terenuri la sumele de 5.238.000 lei, respectiv, 2.360.000 lei. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Instanța a constatat că valoarea imobilelor depășește limita fixată de legiuitor prin textul legal amintit.
D. urmare, instanța a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei de față în favoarea Tribunalului București - Secția civilă.
Prin sentința civilă nr. 11/11.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea conflictului negativ, a fost stabilită competența de soluționarea în favoarea Tribunalul București, față de temeiul de drept invocat-prevederile art.480-481 C.civ.
Astfel cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 20.05.2011 sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 16.09.2011, instanța a încuviințat pentru toate părțile proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanți și proba cu expertiza tehnică topografică, raportul fiind atașat la dosarul cauzei. In aceeași ședință publică, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți prin întâmpinare.
La termenul de judecată din 11.11.2011, Tribunalul a unit cu fondul cauzei, față de dispozițiile art. 137 alin 2 Cod de procedură civilă, excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. S. 4 București.
Prin decizia civilă nr.952/27.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesual pasive, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. Ș., N. I. și L. E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. Sector 4 prin Primar, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. Ș., N. I. și L. E., în contradictoriu cu pârâții P. M. București prin Primarul General și M. M., ca inadmisibilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, văzând excepțiile invocate, tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1947, numiții P. S. S. și A. S. A. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 1871 mp situat în drumul de sub coasta Penitenciarului Văcărești. Prin actul de donație din anul 1947, numita P. S. S. dobândește dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 845 mp din ., .>
Conform declarației de notorietate autentificată sub nr. 119/23.01.2009, numita P. S. S. era cunoscută și sub numele A. P..
De pe urma defunctei A. P., decedată la data de 27.11.1967 au rămas ca moștenitori A. A., în calitate de soț și reclamanții, în calitate de fii, astfel cum reiese din mențiunile certificatului de moștenitor nr. 85/1968. Urmare a decesului numitului A. A. la data de 4.02.1984, averea sa succesorală este preluată de fii N. I. și A. S., L. E. fiind străina de succesiune, astfel cum s-a menționat în certificatul de moștenitor nr. 723/1984.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză omologat în cauză, imobilele care fac obiectul litigiului se afla chiar în albia lacului Văcărești. De asemenea, aceasta teză se coroborează cu relațiile comunicate de P. București - Direcția Patrimoniu, în sensul că terenurile care fac obiectul solicitării, ca urmare a sistematizării zonei, au fost incluse în obiectivul de investirii “Lacul Văcărești”.
Cu privire la excepțiile invocate în cauză de cei doi pârâți, tribunalul a constatat temeinicia acestora.
Obiectul pricinii rezida dintr-o cerere de revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, art. 480-481 C.civ. iar terenurile care fac obiectul solicitării reclamanților au trecut în anul 1962 la GAC Unirea, astfel cum rezultă din relațiile comunicate de DITL sector 4.
Acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art. 480 C.civ stabilește că proprietatea este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura și de a dispune de un bun în mod exclusiv si absolut. Iar, potrivit art. 481 C.civ, nici o persoană nu poate fi silită să cedeze proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabila despăgubire.
Calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecații. Reclamanții au investit instanța cu cererea având ca obiect acțiunea în revendicare a două imobile, de drept comun. Or, în procesul civil român, în temeiul art. 1169 C.civ, orice pretenție ridicată în fața instanței de judecată trebuie mai întâi dovedită. Iar proba calității procesual pasive îi incumbă de asemenea, reclamantului.
Astfel, în speță reclamanții nu au făcut dovada că cele două terenuri identificate de expertul tehnic judiciar ca aflându-se în albia lacului Văcărești, s-ar afla în posesia Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice sau a Primăriei S. 4 București, pentru a putea fi analizat fondul pretențiilor deduse spre judecat și în contradictoriu cu acești pârâți.
Este adevărat că reclamanții înșiși arată că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, așadar nu au înțeles să uzeze de legea specială derogatorie, însă, față de împrejurările concrete ale speței, tribunalul nu poate face abstracție de existența unei legi de reparații si o procedură administrativă prealabilă obligatorie.
De altfel, din formularea pretenției subsidiare-dezdăunare cu contravaloarea terenurilor la o sumă actualizată, rezultă că reclamanților nu le este străină legea speciala de reparație, întrucât o astfel de posibilitate este prevăzută în concret în dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, în atare condiții, nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici P. S. 4 București nu ar putea vreodată să stea în prezenta judecată ca deținători ai imobilelor ori ca unități obligate la plata despăgubirilor prin echivalent.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de restituirea în natură sau de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție tratata deja în practica judiciară de Înalta Curte de Casație si Justiție atât în cadrul deciziei nr. 33/2008 cât și în considerentele deciziei nr. 27/2001.
Astfel, prin deciziile menționate s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. A statuat instanța supremă ca incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Revenind la cele doua excepții de fond care fac obiectul analizei, reclamanții aveau de probat ca “bunul” în sensul dat de CEDO se afla în posesia celor doi pârâți, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si P. S. 4 București. Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate. In speța, insa nu s-a dovedit ca pârâții exercita o posesie sau orice alt drept real asupra celor doua imobile.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual pasive si a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si P. S. 4 București.
In ceea ce privește fondul pretențiilor, astfel cum instanța a rămas investita după admiterea celor două excepții, soluția decurge de asemenea din considerentele expuse de Înalta Curte de Casație si Justiție în deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operațiunii juridice de restituire integrala (restitutio in integrum), ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispozițiile art. 480 și art. 481 din Codul civil. Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum si, totodată, diversifica amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite, nu se poate susține ca legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Mai mult decât atât, în speța dedusă judecații, reclamanții cunosc existența legii speciale.
Un alt punct de vedere nu ar putea fi primit, deoarece ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala si legea generala - specialia generalibus derogant - si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Așa cum s-a susținut în mod constant în practica CEDO si după cum s-a reiterat si in practica judiciara naționala, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.
In evaluarea proporționalității, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, dar si de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității si imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzuta ca atare in legislația națională.
Având în vedere aceste considerente, precum si dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.33/2008 pronunțata de ICCJ, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevăzuta de legea speciala, cât si in situația în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizării instanței. Nu se poate opera nici cu soluția consacrata în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic. Aceasta concluzie decurge din faptul ca în conformitate cu art. 45 alin. (2) si (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după . acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil si înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătoreasca a nulității actului de înstrăinare, determinata de reaua-credința a părților din actul de înstrăinare, iar in cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsura este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
De asemenea, instanța a avut în vedere faptul că legea specială stabilește si o posibilitate de reparație în echivalent. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada demarării procedurii prealabile administrative.
Pe de altă parte, s-a reținut în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii ca prin respingerea ca inadmisibila a acțiunii în revendicare de drept comun formulata după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual si nicio speranță legitimă (Cauza P. contra României).
Aceleași considerente au fost reiterate în cuprinsul deciziei nr.27/2011 pronunțate de ICCJ, astfel cum a reținut deja Tribunalul mai sus.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai hotărât că proprietarul bunului preluat abuziv de stat nu poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparație in aceasta materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Înalta Curte a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. (Decizia nr. 209 din 18 ianuarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă).
Așadar, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Mai mult, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat în cauza Gladkvist și B. c. României, referindu-se la aspectele reținute în cauza Faimblat c. României, că, “date fiind particularitățile de fapt ale cererii și modalitatea concretă în care instanțele s-au raportat la cadrul legal general aplicabil, prin respingerea acțiunii formulate de reclamanți în temeiul finelor de neprimire interpretate și impuse de Legea 10/2001, nu s-a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță, prevăzut de art.6 din CEDO”.
Prin urmare, tribunalul a reținut în integralitate inadmisibilitatea prezentei cereri, având în vedere că nu se face dovada respectării principiului specialia generalibus derogant, si nici dovada respectării cerințelor de formă prevăzute de legea specială.
Împotriva sentinței civile nr.952/27.04.2012 au formulat apel reclamanții A., N. I. și L. E., prin care au solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției calității procesual pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a Primăriei Sector 4, prin Primar, precum și a excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, întrucât aceasta nu a intrat în judecata fondului, respectiv pe acțiunea în revendicare.
In fapt, prin sentința apelată s-a admis excepția calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a Primăriei Sector 4, prin Primar, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.
1. Pe excepția calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a Primăriei Sector 4, prin Primar.
Așa cum au menționat reclamanții pe tot cursul procesului de fond, au uzat de Legea nr. 18/1991, astfel că procedura specială fiind demarată și în curs de soluționare, pe aceasta lege și ulterior pe Legea nr. 1/2000, terenurilor în discuție nu li se mai poate aplica Legea nr. 10/2001.
In aceste condiții, având în vedere dreptul material dedus judecații în prezenta cauza, apelanții susțin că, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, S. R. prin M. de Finanțelor are calitate procesuală pasivă, alături de P. S. 4 prin Primar, fiind direct răspunzător de nedreptatea făcută prin preluările abuzive ale proprietăților din timpul Regimului Comunist.
Mai mult decât atât, instanța analizează calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâți prin raportare la capătul subsecvent de cerere, cel al despăgubirilor prin echivalent, în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținând că acești pârâți nu pot avea calitatea de unități obligate la plata despăgubirilor.
Apreciază apelanții că din probele administrate, respectiv adresele emise de Administrația Financiară Sector 4 si Direcția Generală de Impozite si Taxe Locale a Consiliului Local Sector 4 (anexele nr. 1, nr. 2 și nr. 10 la cererea de chemare în judecată), precum si din adresa emisă de P.M.B. - Direcția Patrimoniu, Serviciul evidență domeniul public si privat (fila 69 dosar de fond) reiese cu certitudine calitatea procesul pasivă a celor doi pârâți în discuție.
Astfel, din adresele - anexa rezulta ca terenurile în speța "au trecut la G.A.C. Unirea în anul 1962", ceea ce se "traduce" că terenurile au făcut obiectul procesului de cooperativizare, fiind trecute - aparent - în patrimoniul Statului R., și administrate de Gospodăria Agricola Colectivă Unirea, întrucât nu este specificat niciun text de lege în baza căruia au fost preluate terenurile, rezultă că S. R. a preluat abuziv, fără titlu, aceste bunuri ale reclamanților.
Acest fapt este confirmat și prin adresa P.M.B. (fila 69, fond), care în pagina nr. 2, pct. 2 ("Referitor la situația juridica a terenurilor în cauza") precizează că „nu deține până în prezent date referitoare la acele normative de trecere în proprietate a statutului."
Cu toate acestea - deși statul a preluat fără niciun titlu – se regăsesc terenurile ca făcând parte din domeniul public al Statului R., conform H.G. nr.855/2002 pentru aprobarea concesionarii bunurilor din domeniul public al statului ce alcătuiesc obiectivul de investiții "Acumulare Iac Văcărești", în vederea realizării și exploatării unui complex cultural-sportiv. In baza acestei Hotărâri, M. M. este concedent, în numele statului.
Astfel, obiectivul de investiții "Acumulare L. Văcărești" este înscris în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului în Anexa nr. 12 (la poziția nr._) întocmit de M. M., aprobat prin HG nr.1705/29.11.2006.
Apreciază apelanții - reclamanți că este făcută pe deplin dovada că S. R. se considera, în mod abuziv, proprietar asupra acestor bunuri ale lor, pe care le administrează prin M. M..
Rămâne în sarcina Ministerului M. să lămurească - în detaliu - situația juridică actuală a terenurilor - (concesiunile făcute în baza HG nr.855/2002) și dacă există un posesor efectiv al terenurilor în discuție.
2. Pe excepția inadmisibilității acțiunii:
Susțin apelanții – reclamanți la data de 01.06.2009 au introdus acțiunea în revendicarea a două terenuri ce au fost identificate ca fiind localizate în "Lacul Văcărești" (albia lacului Văcărești, care în prezent este secată).
Aceste terenuri, dobândite de autorii reclamanților în anul 1947 prin contract de vânzare-cumpărare, respectiv donație (așa cum s-a detaliat pe larg în cererea de chemare în judecată), au trecut abuziv în proprietatea statului, fără titlu, în anul 1962, prin înscrierea acestora în patrimoniul Gospodăriei Agricole Colective Unirea (G.A.C. Unirea).
Instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că după . Legii nr.10/2001-ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare - inițiată în baza dispozițiilor dreptului comun, ar fi inadmisibilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Instanța Tribunalului și-a sprijinit motivarea, în principal, pe considerentele deciziei nr. 33/2008 si ale deciziei nr. 27/2001 ale l.C.C.J.
Critică hotărârea instanței de fond care, respingând ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, nu a soluționat cauza în fondul ei, reclamanții fiind astfel împiedicați să-și revendice bunurile. Această împrejurare a condus la limitarea accesului la justiție și la dreptul unui proces echitabil. In aceste condiții, chiar dacă acțiunea în revendicare este introdusă după . Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, o soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor art.1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din aceeași Convenție.
Principiul specialia generalibus derogant, valorificat de instanța de fond intervine în situația în care se pune problema combinării a două legi succesive, una generală și alta specială, cadru în care legea specială se aplica prioritar normei generale. De aceea, este necesar a se identifica rațiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun.
Analizând cele două texte, s-a reținut că ipotezele celor două legi se suprapun, soluția normativă preconizată fiind aceeași în ambele reglementari, respectiv restituirea în natură a imobilelor.
Diferența constă în aceea că legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură.
In aceste condiții, neurmarea procedurilor instituite de Legea nr.10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului subiectiv de proprietate - consacrat de legislația comună și de art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție - ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, fără a mai putea beneficia de avantajele consacrate de această lege.
Prin interzicerea introducerii unei acțiuni în revendicare, s-ar ajunge la îngrădirea accesului la justiție (în sensul art. 6 din Convenție), aspect ce încalcă, inclusiv dispozițiile art. 20 din Constituția României, care instituie prevalența tratatelor internaționale la care România este parte față de dreptul intern.
Chiar și decizia nr. 33/2008 argumentează ca dispozițiile Legii nr.10/2001 nu exclud, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala Ia rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. In această situație este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Dreptul de proprietate al apelanților - reclamanți, moștenitori ai părinților lor A. P. si A. A. - conform certificatelor de moștenitor nr. S 85/1967 si nr. 723/30.08.1984, anexele nr. 4 si 5 la cererea de chemare în judecată - este consfințit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/31.03.1947 si transcris sub nr. 8863/31.03.1947 la Tribunalul I., Secția notariat si actul de donație autentificat sub nr._/04.08.1947 si transcris sub nr._/04.08.1947 la Tribunalul I., Secția Notariat - anexele nr. 9 si nr. 11 la cererea de chemare în judecată.
Instanța de fond nu a reținut nici probele din care rezultă că imobilele au fost preluate abuziv de către stat în anul 1962 - fără titlu - fiind incluse în Gospodăria Agricola Colectivă Unirea, așa cum reiese din istoricul de rol cuprins în adresele nr._/13.02.1998, nr._/30.11.2007 si nr._/24.10.2007 (anexele nr. 1, nr. 2 si nr. 10 la cererea de chemare în judecata).
De asemenea, nu a reținut nici înscrisul care precizează situația juridică a terenurilor, respectiv adresa emisă de P. M. București (fila 69, dosar fond), nici expertiza judiciară tehnică efectuată în cauza prin care cele două terenuri au fost identificate ca existând în natură, în albia secată a lacului Văcărești, si că în prezent ambele terenuri sunt libere de orice construcție.
Apelanții – reclamanți susțin că au invocat si prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr.1/2000 care prevede că "în cazul în care investițiile pentru care suprafața de teren a fost preluată de stat nu au fost executate sau se afla în stadiu de proiect, suprafața preluată se restituie, la cerere, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pe vechiul amplasament ". Și din analiza acestui text de lege, se reține că ipoteza acestuia se suprapune cu cea a art. 480. 481 C.civ si art. 1 alin. (1) și art. 2 alin (2) din Legea nr.10/2001, soluția normativă preconizată fiind aceeași în toate cele trei reglementari, respectiv restituirea în natură a imobilelor.
Susțin apelanții – reclamanți că preluarea abuzivă de către stat i-a pus în imposibilitate de a poseda ți dispune de bunurile lor, având ca efect privarea de bunuri, ceea ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Aceasta ingerință se justifică numai dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Aceste criterii stabilite prin jurisprudența constantă a C.E.D.O. au caracter cumulativ. In mod evident, în speța de față, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită pentru a justifica preluarea si menținerea bunurilor reclamanților de către S. R., prin reprezentanții săi.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele aspecte:
Critica formulată vizând greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată.
Din probatoriul suplimentar administrat în apel rezultă că terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu, ce se află în albia Lacului Văcărești, sunt trecute prin HG nr.556/1990 în proprietatea statului, în administrarea Administrației Naționale Apele Române, iar prin HG nr.485/2002 s-a aprobat concesionarea bunurilor din domeniul public al statului ce alcătuiesc Obiectivul de investiții „Acumulare lac Văcărești”.
În aceste condiții, Curtea apreciază că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în litigiu, în mod greșit fiind admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Ca atare, întrucât acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar să-i lase un bun în deplină proprietate și întrucât în prezent statul este cel care deține aceste terenuri, este evident că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu.
Criticile formulate vizând greșita admitere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare nu vor fi analizate în raport de faptul că această excepție trebuie soluționată de instanța de fond în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cel care are terenurile în proprietate. Prin urmare, în urma admiterii primului motiv de apel, urmează ca instanța de fond, investită cu soluționarea cauzei, să pună în discuție această excepție, în contradictoriu cu persoana ce are calitate procesuală pasivă în litigiu.
Pe de altă parte, nu vor fi primite criticile vizând nesocotirea dispozițiilor art.268 alin.3 Cod de procedură civilă întrucât excepția inadmisibilității trebuie repusă în discuția părților, prin raportare la cele două capete de cerere formulate de reclamanți.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea admite apelul, desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții-reclamanții A. Ș., domiciliat în București, ..60, ., ., N. I., domiciliată în București, ., sector 4 și L. E., domiciliată în București, . A, sector 4 împotriva sentinței civile nr.952 din 27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, P. S. 4 prin PRIMAR, cu sediul în București, ..6-16, sector 4, M. M., cu sediul în București, ., sector 5 și P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
E. V. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
9 ex./16.07.2013
TB-S.5 – C.L.B.
| ← Anulare act. Decizia nr. 766/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 921/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
