Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 431/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 431/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 05-02-2014 în dosarul nr. 1242/336/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 431/R/2014 | |
Ședința publică din data de 5 februarie 2014 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: | T. D. – președintele Secției I-a civilă |
JUDECĂTORI: | A.-T. N. M.-C. V. |
GREFIER: | M.-L. T. |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta .” SRL V. DE SUS, împotriva deciziei civile nr. 234/A din 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosar nr._, privind și pe pârâta P. V., având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic.
La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă reprezentantul reclamantei-recurente . SRL, avocat S. F.-A.-V., și reprezentantul pârâtei-intimate P. F., avocat P. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 8 ianuarie 2014, reclamanta-recurentă a depus la dosar, prin registratura instanței, dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar, aferente recursului.
Recursul este legal timbrat cu 2036 lei taxă judiciară de timbru și 6 lei timbru judiciar.
Se constată de asemenea că în cursul dimineții, reprezentantul reclamantei-recurente a depus la dosar prin fax, o cerere prin care solicită strigarea cauzei după orele 10.00, cerere căreia de altfel instanța i-a dat curs.
La termenul de azi, reprezentantul reclamantei-recurente depune la dosar delegația de reprezentare, nota de relații nr. 405/03.02.2014 emisă de Ocolul Silvic V. și adresa nr. 402/03.02.2014 prin care înțelege să facă dovada faptului că nu s-au efectuat tăieri de masă lemnoasă de pe terenul pârâtei. Depune de asemenea în copie certificată pentru conformitate, chitanța nr. 7 din 4 februarie 2014 și factura nr. 7 din data de 4 februarie 2014, prin care se atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 3000 lei, precum și bonul fiscal nr. 83 din data de 4 februarie 2014 emis de . SRL – Stația Baia M. 2, prin care înțelege să justifice cheltuielile de judecată efectuate cu transportul la instanță, în cuantum de 200,09 lei.
Se comunică câte un exemplar din nota de relații și din adresă cu reprezentantul pârâtei-intimate și se lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea acestuia de a le studia.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal, se prezintă reprezentantul reclamantei-recurente . SRL, avocat S. F.-A.-V., și reprezentantul pârâtei-intimate P. F., avocat P. V..
Reprezentantul reclamantei-recurente reiterează excepția invocată și prin memoriul recurs, referitoare la competența de soluționare plecând de la natura civilă sau comercială a prezentei spețe și raportat la acest aspect, solicită trimiterea cauzei spre competentă soluționare Secției a II-a civilă, și în consecință, strict din punct de vedere administrativ, președintele instanței să dispună scoaterea dosarului de pe rolul Secției I-a civilă și trimiterea lui spre soluționare Secției a II-a civilă. Arată că din punctul său de vedere, prezentul litigiu este unul comercial, raport la prevederile art. 4 Cod comercial, întrucât obiectul de activitate al recurentei este exploatarea de masă lemnoasă, prelucrarea acesteia și cumpărarea de fonduri forestiere.
Având în vedere cele anterior arătate, apreciază este de competența Secției a II-a soluționarea prezentului litigiu.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea excepției invocate de reprezentantul reclamantei, întrucât prezentul litigiu are un caracter civil și nu unul comercial. Din documentele depuse la dosarul de apel, filele 7, 8 și 11 rezultă că obiectul de activitate al recurentei este exploatare forestieră, iar obiectul prezentului dosar îl constituie anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Reprezentantul recurentei arată că din documente rezultă că se face dovada plății avansului pentru masa lemnoasă pe picior.
Reprezentantul intimatei, în replică arată că obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie un teren cu vegetație forestieră.
Curtea, după deliberare, având în vedere că decizia atacată cu recurs a fost pronunțată de Secția I-a civilă a Tribunalului Maramureș, va respinge cererea de transpunere a cauzei la Secția a II-a civilă.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei-recurente susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, în principal casarea deciziei recurate și a încheierii de ședință din data de 18 noiembrie 2013, precum și anularea în parte a procedurii urmate cu consecința trimiterii cauzei spre judecare în primă instanță Tribunalului Maramureș ca instanță competentă.
În subsidiar solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de noi probe, iar în condițiile în care instanța apreciază că nu se impune administrarea de noi probe solicită ca subsidiar al petitului 2 al cererii de recurs modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și pe cale de consecință schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și în consecință validarea antecontractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în condițiile menționate în antecontract. De asemenea solicită în subsidiar, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și pe cale de consecință obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 150.000 lei ce i-a fost achitată cu titlu de preț în baza antecontractului de vânzare-cumpărare. Pentru petitul subsidiar, privind modificarea hotărârii solicită obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată în toate instanțele, în cuantum de 16.800 lei.
Arată că hotărârea recurată a fost criticată sub aspectul raportării la actul ce ar fi calificat natura prezentului litigiu și apreciază că procesul-verbal încheiat de președintele Tribunalului Maramureș nu are valența unui regulator de competență, deoarece invocarea în mod reciproc a excepțiilor de soluționare a litigiului, între două secții ale aceluiași tribunal, nu constituie conflict de competență. Prin urmare, acel proces-verbal nu poate lămuri un motiv de apel întrucât nu este un act de judecată. Instanța de judecată desemnată să soluționeze litigiul avea obligația de a analiza cauza prin prisma tuturor motivelor de apel invocate, însă completul investit s-a limitat în a face trimitere la procesul-verbal al președintelui tribunalului fără a analiza motivele de apel care vizau anularea sentinței pronunțată de prima instanță.
Câtă vreme excepția este determinată de natura litigiului, și se constituie într-un motiv de apel, încredințarea în mod administrativ a soluționării cauzei uneia sau alteia dintre secții, nu constituie un act de judecată, ci doar un act administrativ, astfel că tribunalul trebuia să se pronunțe asupra naturii litigiului și implicit asupra competenței, prin secția căreia i se atribuie administrativ de președintele instanței, soluționarea apelului.
Prevederile art. 4 Cod comercial trebuie interpretate prin prisma prezumției de comercialitate, potrivit căreia actele încheiate de un comerciant, cum ar fi antecontractul de vânzare-cumpărare a unui atare imobil, sunt accesorii exercitării activității respectivului comerciant, fiind efectuate pentru facilitarea activității de comerț autorizată, ce intră în obiectul de activitate al respectivei firme.
La dosar au fost depuse certificatul constatator emis de ORC Maramureș privind obiectul de activitate al reclamantei, certificatul de atestare, cazierul de tehnic de exploatare pentru a se face dovada faptului că societatea reclamantă are ca obiect de activitate exploatarea masei lemnoase pe picior și în considerarea acestei activități de exploatare s-a încheiat convenția dedusă judecății, prin care societatea a intenționat achiziționarea de la pârâtă, a unui teren în suprafață de 10 ha cu masă lemnoasă pe picior. Prin urmare, actul dedus judecății are natura unui fapt de comerț subiectiv și este supus în tot ceea ce-l privește legii comerciale, antrenând competența Tribunalului Maramureș ca urmare a valorii de peste 100.000 lei.
În susținerea petitului subsidiar referitor la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, arată că tribunalul nu trebuia să soluționeze cauza pe fond în apel, și constatând că este vorba despre un litigiu comercial, cu valoarea mai mare de 100.000 lei, trebuia să anuleze hotărârea și să rețină cauza spre rejudecare în prima instanță.
Susținerea pârâtei conform căreia terenul din litigiu ar fi fost exploatat la ras nu corespunde realității. Pentru a dovedi contrariul, reclamanta a solicitat completarea probatoriului prin efectuarea unei adrese către Ocolul Silvic V. de Sus pentru a se preciza dacă terenul ce constituie proprietatea pârâtei este exploatat sau nu. Această cerere nu a fost încuviințată însă s-a luat în considerare un proces-verbal din data de 22 ianuarie 2007 depus de pârâtă, care nu poartă nici un număr de înregistrare precum și o notă de constatare care a fost întocmită la 17 zile după ce a fost înregistrată. Respingând cererea reclamantei și luând în considerare doar înscrisurile depuse de pârâtă, instanța nu a procedat la dezbaterea în contradictorialitate a situației supuse judecății. Raportat la această împrejurare, în speță sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Instanța de apel a respins acțiunea apreciind că nu ar exista consimțământul pârâtei la încheierea convenției de vânzare-cumpărare, și că aceasta nu și-ar fi asumat nici o obligație față de reclamantă, neavând loc nici o înțelegere cu privire la înstrăinarea terenului sau a masei lemnoase. De asemenea a mai reținut și faptul că plățile făcute către pârâtă, în contul său, ar reprezenta avans material lemnos pe picior, iar nu prețul terenului cum susține reclamanta, ajungând în final la concluzia că nu se poate face repunerea în situația anterioară deoarece terenul ar fi fost defrișat.
Aceste rețineri sunt nelegale și hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de apel reține inexistența unei convenții pe care însă o motivează prin prisma lipsei uneia dintre condițiile de validitate ale convenției, respectiv existența sau inexistența consimțământului pârâtei. Cu privire la acest aspect trebuie avut în vedere faptul că dacă nu exista o convenție nu se putea executa în parte obligația de plată, prin virarea unor sume de bani în contul pârâtei, cu titlu de preț.
S-a susținut de asemenea faptul că pârâta nu a semnat promisiunea de vânzare-cumpărare. Nici această reținere nu este reală. Înțelegerea a avut loc între reclamantă și pârâtă prin intermediul reprezentantului legal al acesteia din urmă, numitul P. V., care este și soțul său. Potrivit prevederilor art. 1533 Cod civil, mandatul este expres sau tacit. Având în vedere faptul că numitul P. V. a ridicat sumele virate cu titlu de preț, rezultă că există un consimțământ dat și ratificat. În ceea ce privește începutul de dovadă scrisă, scriptura o constituie nu numai chitanța emisă, ci și extrasele de cont depuse la dosar de la bancă, din care rezultă că s-a ridicat suma cu titlu de preț.
Pentru aceste motive, precum și pentru cele invocate în scris, solicită admiterea recursului cu cheltuieli de judecată.
La întrebarea instanței, reprezentantul reclamantei-recurente arată că nu a invocat necompetența instanței de fond.
Reprezentantul pârâtei-intimate solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele arătate prin întâmpinarea depusă la dosar.
Apreciază că litigiul ce face obiectul prezentului dosar este de natură civilă și nu comercială, întrucât doar bunurile mobile pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială, bunurile imobile refuză caracterul comercial, readucând vânzarea pe teritoriul dreptului comun. De asemenea legiuitorul și practica judiciară au statuat că litigiile având ca obiect nulitatea sau rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare sunt de natură civilă.
Un antecontract de vânzare-cumpărare pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă ale unui contract de vânzare-cumpărare, trebuie semnat de toate părțile și trebuie încheiat în atâtea exemplare câte părți sunt. În speță nu a fost încheiat nici un fel de astfel de antecontract, dovadă în acest sens fiind antecontractul depus care nu este semnat de către promitent. Antecontractul a fost redactat unilateral de către reclamanta-recurentă și nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi valabil, și nu poartă semnătura pârâtei-intimate. Raportat la valoarea înscrisă în acel contract, înscrisul obligatoriu trebuie să poarte semnătura promitentei-vânzătoare. În lipsa acestei semnături, antecontractul nu are nici o valoare juridică.
Apreciază că hotărârea instanței de apel este legală și bine motivată în fapt și în drept, motiv pentru care solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1053/12.04.2011, pronunțată de Judecătoria V. de Sus, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta . C. SRL, în contradictoriu cu P. F. pentru realizarea convenției încheiată cu pârâta la 11.05.2007 și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta . C. SRL în contradictoriu cu P. F. pentru rezoluțiunea convenției încheiată cu pârâta la 11.05.2007, s-a luat act ca nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Obligația încheierii actelor de înstrăinare a terenurilor în formă autentică este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute la data încheierii actului. Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din Titlul X din Legea nr. 247/2005: “Terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute”.
Prin urmare, față de aceste prevederi clare, înscrisul pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile a fost considerat nul ca și contract de vânzare-cumpărare dar, în baza principiului conversiunii actelor juridice, consacrat de art. 978 Cod civil, actul poate fi valorificat totuși ca și promisiune de vânzare-cumpărare.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 2 din Titlul X din Legea nr. 247/2005 „În situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una dintre părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract”.
Din analiza acestui text, rezultă că în cazul acțiunii prin care se cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, reclamantul trebuie să facă dovada că și-a îndeplinit propriile obligații și că pârâtul refuză să și le îndeplinească pe ale lui.
In speță, până a se trece la analiza daca reclamanta și pârâta și-au îndeplinit sau nu obligațiile asumate, instanța trebuie să stabilească dacă aceste obligații există sau nu în materialitatea lor, deci dacă s-a încheiat sau nu un act juridic între părți.
Conform art. 1294 Cod civil, vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți - vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte părți – cumpărătorul - care se obliga în schimb a plăți vânzătorului prețul bunului vândut. Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească anumite elemente conform art. 948 Cod civil: consimțământul, capacitatea părților, obiectul (lucrul vândut și prețul), o cauză licită și forma (pentru contractele solemne). Din însăși acțiunea reclamantei a rezultat niciodată nu s-a negociat cu pârâta, ci cu soțul acesteia, care nu a prezentat vreo procură de reprezentare. În consecință, nu se poate susține cu temei că pârâta și-a manifestat vreodată consimțământul în a încheia antecontractul în discuție. Pe lângă acest aspect, actul depus nu a purtat semnătura pârâtei, ceea ce întărește convingerea instanței că aceasta nu și-a dat consimțământul la încheierea unui astfel de act.
Analizând înscrisul depus de reclamantă intitulat “antecontract” instanța a constatat că acesta nu îndeplinește cerințele legale pentru a fi considerat antecontract și nici măcar o promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare, întrucât nu este stabilit un preț. La cap. III. “Prețul” s-a reținut că prețul ar fi de 155.000 lei, din care s-a achitat ca avans 100.000 lei cu PO 1915/09.03 2007, urmând ca la data încheierii antecontractului să se mai achite 50.000 lei, diferența de preț să fie achitată odată cu semnarea contractului de vânzare - cumpărare în forma autentică. S-a susținut că prețul ar fi de 155.000 lei, dar din același înscris a rezultat un preț de 150.000 lei. Nu a fost lipsită de semnificație împrejurarea că ordinul de plată cu nr. 1914 a fost datat 11.05.2011, în timp ce ordinul de plată 1915, ulterior a fost datat 09.03.2007. Apoi pe ambele ordine de plata la cap. 11. “elemente suplimentare” s-a menționat: CV avans masa lemnoasă pe picior, ceea ce contrazice și mai flagrant afirmația reclamantei că ar fi încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare a unui teren cu vegetație forestieră în suprafață de 10 ha, când plata s-a făcut doar pentru masa lemnoasă. După modul defectuos de redactare și inadvertentele arătate mai sus, instanța a concluzionat că este un act plăsmuit de reclamanta pro cauza.
Referitor la cererea de probațiune a reclamantei privind probarea cu martori a încheierii contractului, aceasta nu a fost primit, pentru că dispozițiile art. 1197 cod civil, prevăd pe lângă începutul unei dovezi scrise, ceea ce s-a invocat și că acest început de dovadă să provină de la partea în contra căreia s-a formulat petiția. Este evident că reclamanta nu a prezentat nici un început de dovada scrisă, plata făcută nefiind un început de dovadă în sensul legii si neprovenind de la pârâtă, ci de la reclamantă.
Nu s-au aplicat nici dispozițiile art. 225 cod pr. civilă în a se considera ca un început de dovadă, proba pentru care a insistat reprezentantul reclamantei, întrucât la un termen pârâta a depus act medical prin care a justificat neprezentarea in instanță, însă apoi prin angajarea unui avocat și prin depunerea întimpinării și-a formulat apărările în cauză, peste care nu s-a trecut doar cu motivul neprezentării la interogatoriu, interogatoriul fiind o probă ca oricare alta, neavând un rang superior, cu forță probantă mai mare.
Prin decizia civilă nr. 234/A din 31.10.2013 a Tribunalului Cluj s-a a fost respins apelul declarat de . Vișeul de Sus împotriva sentinței civile nr. 1053 din 12.IV.2012 a Judecătoriei Vișeul de Sus județul Maramureș.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta . V. de Sus a chemat în judecată pe pârâta P. F. solicitând în principal executarea antecontractului de vânzare - cumpărare nr. 520/11.05.2007 si încheierea contractului de vânzare - cumpărare in forma autentică sau în subsidiar, rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare nr. 520/11.05.2007 și repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea de către pârâtă a sumei de 150.000 lei remisă cu titlu de avans antecontract de vânzare-cumpărare.
Potrivit antecontractului de vânzare - cumpărare nr. 520 încheiat de părți la data de 11.V.2007, pârâta P. F. a vândut reclamantei beneficiul întregului drept de proprietate asupra terenului cu vegetație forestieră în suprafață de 10 ha și a masei lemnoase pe picior de pe aceasta situat în localitatea V. de Sus, locul numit „Dos Grebăn”, nr. amplasament cadastral forestier UP VII, teren pe care l-a dobândit prin moștenire și reconstituirea dreptului de proprietate. Prețul vânzării a fost stabilit la 155.000 lei. Acest contract nu a fost semnat de către vânzătoare.
Prin titlul de proprietate nr.3775 din 29.IX.2004 a fost reconstituit în favoarea pârâtei P. F. și a numitei T. M. dreptul de proprietate cu privire la terenul cu vegetație forestieră situat la locul numit „Dos Grebăn”, în UP VII u.a. 77,78, în suprafață totală de 10 ha. Punerea în posesie s-a făcut de către comisia locală prin procesul verbal nr. 170 din 5 august 2004.
La data de 22 ianuarie 2007 o comisie compusă din reprezentanți ai Ocolului Silvic V. de Sus s-a deplasat în zona unde a fost pusă în posesie pârâta cu numita T. M. precum și alte persoane, ocazie cu care a constatat că din proprietatea pârâtei P. F., din suprafața de 10 ha s-a exploatat-ras integral arborii aflați pe . de 6 ha, iar din u.a. 78 din suprafața de 4 ha s-au tăiat aproximativ 50 de arbori în partea superioară a proprietății, arbori care la acea dată erau la fața locului. Aceeași comisie a concluzionat că tăierea arborilor s-ar fi făcut de către ., nefiind un alt agent economic în acea zonă și că tăierea masei lemnoase ar fi avut loc în mai 2006.
Promisiunea de vânzare-cumpărare a cărei validare s-a solicitat a fost încheiată la data de 11.V.2007, apelanta recunoscând că ea a deținut posesia terenului care face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare aspect recunoscut și de pârâtă.
Martorul G. M. a confirmat faptul că după ce pârâta a fost pusă în posesie, ulterior de pe 60% din suprafața totală de 10 ha a fost tăiată masa lemnoasă, că singurul agent economic care a lucrat în toată zona respectivă a fost societatea reclamantă care a tăiat lemne și de la alte persoane din vecinătatea terenului pârâtei.
Pentru a fi valabil încheiat orice contract de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească diferite elemente care, conform regulilor generale în materie contractuală sunt: consimțământul, capacitatea obiectul și o cauză licită, iar în contractele solemne forma. Vânzarea, ca și orice alt contract, se încheie prin consimțământul părților. Acordul de voință între părți este totdeauna necesar în vederea formării contractului.
Promisiunea bilaterală de a vinde și de a cumpăra presupune că ambele părți se obligă să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare. Acesta este un antecontract, iar oricare dintre părți poate cere încheierea contractului.
În cauză a lipsit consimțământul pârâtei. Convenția a cărei validare a solicitat-o din 11.V.2007 nu a fost semnată de către pârâtă. Aceasta nu a discutat niciodată cu vreun reprezentant al societății reclamante, nu a avut loc nicio înțelegere cu privire la înstrăinarea vreunui teren sau masă lemnoasă, aspect de altfel necontestat de către reclamantă. Pârâta nu și-a asumat vreo obligație față de reclamantă.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1294 cod civil vânzarea este perfectă și proprietate se strămută de drept îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat.
În cauză nici acest text de lege nu este aplicabil, tocmai datorită lipsei consimțământului, a lipsei acordului de voință din partea pârâtei.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu privire la obligarea pârâtei de a executa antecontractul de vânzare-cumpărare.
Rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic și constă în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.
Una dintre condițiile necesare pentru a fi admisibilă rezoluțiunea este aceea ca una dintre părți să nu-și fi executat obligația ce-i revenea.
În cauză, așa cum s-a mai arătat, pârâta nu și-a asumat nicio obligație.
Principalul efect al rezoluțiunii a fost desființarea convenției și repunerea părților în situația anterioară.
O astfel de repunere a părților în situația anterioară, în cauză, nu ar putea avea loc (chiar dacă s-ar fi încheiat vreo convenție) deoarece așa cum s-a arătat terenul a fost defrișat.
Este adevărat că în contul pârâtei s-au făcut două virări, prima la data de 16.III.2007 când a fost virată suma de 100.000 lei, iar în data de 1.VI.2007 suma de 50.000 lei. Din extrasul de cont comunicat de bancă a rezultat că aceste sume virate reprezintă avans material lemnos pe picior și nu prețul terenului așa cum susține reclamanta.
Între părți nu a fost încheiată vreo convenție, înseamnă că nu se s-a putut dispune desființarea unei convenții inexistente, motiv pentru care tribunalul a apreciat că în mod corect judecătoria a respins și acest capăt de cerere, reținându-se că neprezentarea la interogatoriu nu a putut fi considerat ca început de dovadă cât timp pârâta a motivat cu act medical motivul neprezentării la interogatoriu.
Cu privire la motivul de apel invocat privind necompetența Secției I Civile de soluționare a cauzei, punctul de vedere al completului de judecată a fost exprimat prin Încheierea din 14 februarie 2013, când s-a apreciat că natura litigiului este comercială. Această problemă a fost tranșată de Președintele Tribunalului Maramureș, care prin regulatorul de competență dat a stabilit că această secție este competentă în soluționarea cauzei.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă se tribunalul a respins apelul și a menținut în tot sentința apelată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta . C. SRL, solicitând instanței în principal casarea deciziei pronunțate în apel și a încheierii de ședință din data de 18.11.2011, admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 1053/12.04.2011, precum și anularea procedurii urmate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Maramureș, ca instanță competentă.
În subsidiar, în ipoteza în care s-ar aprecia că judecătoria este competentă să soluționeze cauza, s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Tribunalului Maramureș, iar în ipoteza în care se va considera că nu se impune administrarea de noi probe, ca un subsidiar al petitului 2 din cererea de recurs, s-a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, în principal validarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, iar în subsidiar, rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cu consecința obligării pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 150.000 lei, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că se impune casarea deciziei pronunțate în apel pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 1-5 Cod proc. civ., instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 2 alin. 1 Cod proc. civ., este Tribunalul Maramureș, față de natura cauzei și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
La data formulării acțiunii, tribunalul era instanța competentă să soluționeze în oprimă instanță procesele și cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, după cum rezultă din dispozițiile art.725 alin. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. a Cod proc. civ.
Recurenta a solicitat anularea doar în parte procedura urmată de prima instanță, urmând a reține ca în fața Judecătoriei Vișeul de Sus s-a procedat la administrare probei cu interogatoriul sub sancțiunea prevăzută de art. 225 Cod proc. civ., solicitându-se menținerea acestei probe.
În ceea ce privește necompetența materială a judecătoriei, Sectia civilă a Tribunalului Maramureș a apreciat prin încheierea de ședință din data de 14.02.2013 natura comercială a litigiului, însă întrucât și Secția comercială (Secția a II-a civilă), președintele tribunalului a statuat printre-un regulator de competență că soluționarea cauzei ar reveni Secției I civile.
Recurenta a arătat în primul rând că nu este vorba de un regulator de competență, deoarece nu este un conflict de competență invocat în mod reciproc de cele două secții a aceluiași tribunal, iar neavând valența unui regulator de competență, procesul verbal al președintelui tribunalului din 18.02.2013 nu poate lămuri un motiv de apel referitor la competența materială a instanței.
Natura comercială a litigiului a fost reținută de completul din cadrul Secției I civilă, indiferent dacă prin procesul verbal din 18.02.2013 președintele a statuat că se va repartiza cauza, iar instanța de apel trebuia să analizeze cauza prin prisma tuturor motivelor de apel invocate.
Recurenta consideră că prin desemnarea de către președintele instanței a uneia sau alteia dintre secții nu a fost soluționată excepția necompetenței judecătoriei invocate în apel, tribunalul trebuind să se pronunțe supra naturii litigiului și implicit asupra competenței.
În opinia recurentei litigiul este comercial, invocând ca practică judiciară decizia civilă nr. 739/25.02.2011 a Curții de Apel Cluj, arătând că antecontractul în litigiu constituie un fapt subiectiv de comerț, prin faptul că este încheiat de reclamantă, . C. SRL, care are ca și obiect de activitate exploatarea și prelucrarea masei lemnoase și este întocmit de comerciant pentru exercitarea comerțului său.
Rațiunea instituirii prezumției de comercializate prevăzută de art. 4 Cod comercial, fiind incidentă, întrucât încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare a unui atare imobil sunt accesorii exercitării activității respectivului comerciant, fiind efectuate pentru a facilita desfășurarea activității de comerț autorizat.
Reclamanta . C. SRL are ca obiect de activitate exploatare de masă lemnoasă pe picior și în considerarea acestei activități de exploatare forestieră s-a încheiat și această convenție dedusă judecății prin care societatea intenționa achiziționarea unui teren de 10 ha cu masă lemnoasă de la pârâta intimată.
În plus, masa lemnoasă pe picior are natura unui imobil prin incorporație, ori dacă imobilul prin incorporație constituie obiectul exploatării forestiere, indiscutabil că, din acest punct de vedere, actul este unul comercial, situație în care judecătoria nu a fost competentă material să soluționeze cauza.
Al doilea motiv de recurs, petitul subsidiar de casare cu trimitere spre rejudecare în apel se impune deoarece, în fața instanței de apel s-a solicitat administrarea unor probe noi a căror necesitate a reieșit din dezbateri și care au fost respinse ca nefiind utile cauzei. Astfel, la data de 17.10.2013 s-a solicitat completarea probatoriului cu efectuarea unei adrese către Ocolul Silvic V. de Sus pentru a se preciza dacă terenul proprietatea pârâtei P. F. este exploatat sau nu și audierea șefului ocolului silvic V. V., pentru a clarifica aspectele legate de exploatarea terenului pârâtei.
Actul depus de pârâtă în apărare și invocat de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, procesul verbal din 22.01.2007 nu este înregistrat la Ocolul Silvic V. de Sus.
Audierea șefului ocolului silvic, persoană menționată de pârâtă ca fiind unul dintre semnatarii actului din 2007 era menit să clarifice problema existenței sau inexistenței unui act de tăiere a masei lemnoase, când s-a putut produce acest fapt și cine a procedat la defrișarea terenului.
Reclamanta a arătat că ar putea preciza chiar necesitatea completării probațiunii după audierea martorului și efectuarea a dresei cu o expertiză sau o cercetare la fața locului pentru a verifica faptele susținute de pârâtă.
Instanța de apel nu a clarificat două aspecte, dacă terenul a fost defrișat sau nu și dacă a fost defrișat, cine a efectuat defrișarea, întrucât instanța conchide un aspect ce nu rezultă din niciun act care să ateste exploatarea masei lemnoase.
În ipoteza în care curtea apreciază că nu se impune administrarea unor probe noi de către instanța de apel, recurenta a solicitat modificarea deciziei recurate, deoarece instanța de apel a încălcat dispozițiile legale, reținând că nu există acordul pârâtei la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.
În opinia recurentei, consimțământul pârâtei a fost dat rezultând din faptul că în contul promitentei vânzătoare s-a virat suma de 150.000 lei, pe care aceasta a și ridicat-o.
Dacă instanța a constatat că s-au făcut două plăți prin virament bancar, respectiv a constatat existența executării convenției, poate eventual să conchidă că s-au născut alte obligații sau că sunt alte aspecte legate de acea convenție, dar nu că este inexistentă convenția și nu dă naștere niciunei obligații pentru pârâtă.
Corespunde realității că pârâta nu a semnat scriptul de promisiune de vânzare-cumpărare în sens de instrumentum, însă instanța de apel omite că antecontractul are valoare doar ad probationem și nu ad validitatem și că, prin prisma principiului consensualismului, acest act este valabil în momentul în care se întrunește acordul părților.
Prin urmare, între părți a intervenit această convenție care în sens de „negoțium” a fost dovedită probator, prin ansamblul mijloacelor de probă administrate în dosar, iar obligațiile părților derivă din convenția intervenită, invocându-se în acest sens art. 1295 C. civil.
Ceea ce rămâne de analizat în opina recurentei este în ce măsură probatoriul administrat poate suplini lipsa contractului în sens probator ca „instrumentum”. În acest sens, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1197 C. civil, care stipulează că, regula impusă de art. 1191 C. civl, nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă. Ori, începutul de dovadă scrisă îl reprezintă extrasul de cont BCR al pârâtei P. F., coroborat cu ordinul de plată al reclamantei. Din extrasul de cont a rezultat că pârâta a ridicat cele două sume de bani de 100.000 lei și 50.000 lei semnând dispozițiile de plată pentru sumele cu titlu cu care i-au fost puse la dispoziție de către reclamantă, adică contravaloare avans masă lemnoasă pe picior.
Ori instanța a analizat greșit consimțământul prin prisma art. 1191 C.civil, deși în speță era aplicabil art. 1197 C. civil, precum și art. 1295 C. civil.
Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 225 C. civil, deoarece nu a făcut aplicarea acestei sancțiuni când pârâta nu s-a prezentat la interogator și nu a justificat lipsa la instanță cu un act medical, astfel lipsa la interogatoriu este o mărturisire deplină care se coroborează cu depozițiile martorilor F. R. și T. I. audiați în cauză.
Prin depozițiile martorilor s-a confirmat faptul că negocierile cu P. F. s-au purtat prin P. V. și în ipoteza în care P. F. ar fi fost străină de convenție nu ar fi ridicat suma virată în contul acesteia cu titlu de preț.
Recurenta a arătat că există convenția, are un obiect clar, prețul fiind unul ferm și în mod clar stabilit, iar obligația vânzătoarei era vânzarea masei lemnoase pe picior împreună cu terenul aferent, fiind atestată această obligație nu doar de martorul care a asistat la negocieri în casa pârâtei, ci de pârâtă care a susținut doar un preț mai mare.
În al treilea motiv de recurs se arată că este nelegală hotărârea prin care se respinge petitul subsidiar al cererii introductiv de instanță, în contextul în care există o convenție executată de reclamantă prin plata avansului din preț și primit de către pârâtă, iar pe de altă parte, este lămurit că pârâta a refuzat să-și îndeplinească obligația ce îi incumbă, aspect rezultat din poziția procesuală a acesteia și probatoriul administrat.
Într-o atare situație, reclamanta a solicitat repunerea părților în situația anterioară și nu se poate respinge această solicitare pe motiv că terenul ar fi fost defrișat.
Recurenta a arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece instanța ori consideră că obiectul convenției ar fi masa lemnoasă pe picior și nu terenul, ori apreciază că obiectul convenției îl constituie teren cu masă lemnoasă pe picior, deoarece numai așa s-ar putea raporta la defrișarea sau nu a terenului.
Instanța a reținut că terenul a fost defrișat în luna mai 2006, iar plata a avut loc în luna martie 2007, situație în care nu se poate motiva respingerea cererii de repunere în situația anterioară pe considerentul că a fost defrișat terenul, în contextul în care masa lemnoasă nu mai exista la momentul încheierii convenției, situație în care pârâta nu și-a executat culpabil obligația și trebuia să restituie avansul primit cu titlu de preț, conform dispozițiilor art. 1020 C. civil.
Alegația instanței de apel referitoare la tăierea masei lemnoase de către reclamantă nu este dovedită în dosar și potrivit art. 1899 C. civil, buna credință se presupune, ori instanța de apel a reținut fără echivoc reaua credință a reclamantei când a făcut referire la tăierea masei lemnoase.
Prin întâmpinare, intimata P. F. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, litigiul care face obiectul prezentului dosar are natură civilă și nu comercială, având ca obiect executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu comercializate în sensul că ele sunt acte de comerț prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale și din care izvorăsc obligații comerciale.
Or, litigiile având ca obiect nulitate rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare au natură civilă, invocându-se în acest sens decizie nr. 1776/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 3042/2010 a Curții de Apel Cluj.
Calitatea de comerciant nu conferă prin ea însăși în mod automat caracter comercial litigiului, în speță, fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, care sunt acte civile și nu comerciale.
În al doilea rând s-a arătat că un antecontract de vânzare-cumpărare pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate ale unui contract de vânzare-cumpărare, ori, în cazul de față, pârâta nu a semnat antecontractul invocat de către reclamantă, care este nul.
Prin urmare, nu este admisibilă validarea unui antecontract nevalabil și nerecunoscut de promitentă și nici rezilierea acestuia.
Antecontractul a fost plăsmuit pro cauza de către reclamantă, care având un teren învecinat cu al pârâtei, în primăvara anului 2006 a tăiat copacii de pe aproximativ 10 ha din terenul pârâtei, acest lucru fiind constatat de către o comisie formată din pădurari și persoane neutre.
După tăierea materialului lemnos de pe cele 10 ha, reclamanta a fost de acord cu repararea prejudiciului, obligându-se la plata sumei de 400.000 lei, sens în care a plătit parțial 150.000 lei și declarația martorului G. M. care era pădurar în zona respectivă de coroborează cu procesele verbale de constatare depuse.
Martorii: F. R. este prepusul apelantei, iar T. I. a fost contabil șef al societății administrate de apelantă, iar în prezent există relații de colaborare între cele două societăți. Declarațiile acestor martori trebuie apreciate cu prudență, sunt și contradictorii și irelevante juridic, întrucât se referă la discuții cu soțul pârâtei P. F. și nicidecum cu proprietarele terenului.
Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În principal, reclamanta . C. SRL a solicitat casarea deciziei pronunțată în apel, admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureș, ca instanță competentă să soluționeze cauza în primă instanță.
Prin încheierea din 18.02.2013 președinta Tribunalului Maramureș, doamna L. C. L., fiind sesizată pe cale administrativă a dispus continuarea soluționării apelului de către Secția I-a civilă, completul civil nr. 3 apel, precizând că în cauză nu este vorba de un conflict de competență. (f. 43).
Recurenta a invocat faptul că încheierea din 18.02.2013 nu este un regulator de competență. Într-adevăr, această încheiere nu are valența unui regulator de competență, deoarece instituția regulatorului de competență este incidentă, potrivit dispozițiilor Vechiului Cod de Procedură Civilă numai conflictului negativ sau pozitiv de competență ivit între două sau mai multe instanțe, care s-au declarat necompetente/competente să soluționeze cauza potrivit art. 20 pct. 1 și 2 Cod proc. civ.
În cazul de față, nu este vorba de două instanțe de judecată diferite care și-au declinat competența, ci două secții ale aceleiași instanțe, Tribunalul Maramureș, Secția a II-a Civilă, de C. administrativ și fiscal prin încheierea din 18.11.2011 a considerat că litigiul are natură civilă și competența soluționării apelului aparține Secției I-a Civilă a Tribunalului Maramureș (f. 55), iar Secția I-a civilă prin încheierea din 14.02.2013 a apreciat că litigiul are natură comercială și a declinat soluționarea apelului în favoarea Secției a II-a civilă a Tribunalului Maramureș.
În acest context a intervenit o întrerupere a cursului justiției și prin încheierea din 18.02.2013 președinta tribunalului a dispus doar continuarea soluționării apelului de către Secția I-a Civilă.
Deci această încheiere nu echivalează cu o hotărâre dată în soluționarea unui conflict de competență potrivit dispozițiilor art. 22 Cod proc. civ.
Prin încheierea din 18.02.2013 nu s-a lămurit un motiv de apel, cum susține recurenta, ci președintele tribunalului a dispus doar continuarea judecării apelului și nu a tranșat natura juridică a litigiului dedus judecății și nici instanța care trebuie să soluționeze cauza în primă instanță.
Într-adevăr, în motivele de apel cu care reclamanta a investit instanța a invocat necompetența materială a judecătoriei, susținând că litigiul are natură comercială și nu civilă, fiind incident art. 2 pct. 1 lit. a Cod proc. civ. și nu art. 1 Cod proc. civ.
Acest motiv a fost respins de instanța de apel cu motivarea că natura litigiului a fost tranșată de președintele tribunalului prin regulator de competență.
După cum am arătat în cele mai sus reținute, încheierea din 18.02.2013 nu este o hotărâre dată în soluționarea unui conflict de competență, însă atât doctrina, cât și practica judiciară au statuat constant că în ipoteza în care soluția din dispozitivul deciziei recurate este corectă, dar motivarea nu este juridică în raport cu faptele constatate, instanța de recurs este îndrituită să mențină soluția instanței de apel, dar să substituie motivarea și să dea calificarea juridică corectă.
Așadar, în ceea ce privește motivul referitor la necompetența materială a judecătoriei de a soluționa cauza în primă instanță, curtea apreciază că în mod corect a fost respins acest motiv de instanța de apel, pentru următoarele considerente:
Judecătoria V. de Sus a fot investită de către reclamanta . C. SRL cu o acțiune de executare a unui antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect teren cu vegetație forestieră în suprafață de 10 ha și a masei lemnoase pe picior; iar în subsidiar, rezoluțiunea acestui antecontract.
Reclamanta pretinde încheierea acestui antecontract cu pârâta P. F. și reclamanta are calitate de comerciant. În art. 3 Cod comercial sunt enumerate categoriile de fapte de comerț obiective care au ființă în temeiul legii, prin calificarea lor ca atare de către legiuitor.
Potrivit dispozițiilor art. 4 Cod comercial, se socotesc fapte de comerț subiective toate celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul respectiv.
Din această dispoziție legală rezultă că prezumția de comercialitate este înlăturată dacă obligația are caracter civil ori necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant.
În cazul de față nu ne găsim în prezența unei fapte de comerț obiective prevăzută expres de art. 3 Cod comercial, însă nu este prezentă nicio faptă de comerț subiectivă care ne-ar plasa sub incidența dispozițiilor art. 4 Cod comercial, deoarece obiectul antecontractului vizează înstrăinarea unui bun imobil, teren agricol, cu vegetație forestieră.
Ori doctrina și practica judiciară s-au pronunțat în sensul că operațiunea de vânzare-cumpărare a unui bun imobil ca operațiune singulară nu este faptă de comerț subiectivă, prevăzută de art. 4 Cod comercial, în condițiile în care acest contract se încheie de către un comerciant cu o persoană fizică, cu privire la un bun imobil. De altfel, dacă cumpărătorul a dorit ca o convenție să aibă caracter comercial această manifestare de voință trebuie existe la data încheierii convenției și să rezulte intenția de comercialitate din convenția prin care cumpărătoarea se obligă.
Reclamanta este cea care a promovat prezenta acțiune pe rolul Judecătoriei V. de Sus, această conduită putând fi considerată în sensul că însăși cea este cea care a apreciat și la acel moment că litigiul are natură civilă.
Din antecontractul depus rezultă că s-a avut în vedere promisiunea de a vinde un teren agricol cu vegetație forestieră și masă lemnoasă fără ca din contract să rezulte obligații de natură comercială între părți. În acest caz, litigiul decurgând din vânzarea unui bun imobil are natură civilă și nu natură comercială.
Bunul imobil teren care face obiectul unui antecontract între o societate comercială și o persoană fizică are natură civilă. Raportul juridic derivat fiind de natură civilă și nu comercială, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3276/2008).
În susținerea tezei potrivit căreia litigiul are natură comercială și nu civilă s-a depus Decizia civilă nr. 69/2003, însă acel litigiu avea ca obiect răspundere civilă delictuală, derivând dintr-o faptă ilicită a unui comerciant de a tăia arbori de pe terenul unei alte societăți comerciale, deci hotărârea depusă ca practică judiciară nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză.
La fel, închirierea unui bun imobil aparținând unui comerciant sau închirierea unui bun imobil către un comerciant ( care-și stabilește sediul în acel imobil și desfășoară activități de producție) pot fi considerate ca fapte subiective de comerț, potrivit art. 4 Cod comercial, dar nu sunt relevante în prezenta acțiune, care ca obiect valorificarea unui antecontract cu privire la un teren cu vegetație forestieră, chiar dacă reclamanta are ca obiect de activitate exploatarea masei lemnoase. De altfel, chiar reclamanta a apreciat că litigiul are caracter civil investind instanța civilă cu soluționarea litigiului.
Așadar, curtea consideră că prezentul litigiu are natură civilă și nu comercială și dispozițiile art. 1 Cod proc. civ. au fost legal aplicate, cauza fiind soluționată în primă instanță de către judecătorie, primul motiv de recurs fiind nefondat.
În ceea ce privește motivul de recurs subsidiar, problema casării deciziei din apel și suplimentarea probațiunii cu efectuarea unei adrese la Ocolul Silvic V. de Sus și audierea martorului a șefului ocolului silvic V. V. pentru a clarifica aspecte legate de exploatarea sau nu a terenului aflat în proprietatea pârâtei P. F., pentru a combate o adresă din care ar fi rezultat că reclamanta a exploatat nelegal o parte din terenul pârâtei, curtea constată că în mod corect tribunalul a respins suplimentarea probațiunii.
Potrivit dispozițiilor art. 167 Cod proc. civ., administrarea unei probe se va încuviința dacă instanța socotește că este utilă dezlegării pricinii. În cazul de față instanța a fost investită cu o acțiune de executare a unui antecontract sau, în subsidiar, rezoluțiunea lui, însă pârâta a contestat existența antecontractului, prima instanță respingând acțiunea pentru lipsa consimțământului pârâtei.
În apel aceste cereri pentru completarea probațiunii respinse de către instanță nu s-au făcut cu respectarea dispozițiilor art. 292 Cod proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, nu vizau obiectul prezentei acțiuni, fiind inutile soluționării cauzei.
În acest context, în mod corect s-a respins suplimentarea probațiunii, care tindea să dovedească aspecte legate de defrișarea sau nu a terenului pârâtei, însă aceste aspecte exced obiectului prezentei acțiuni.
Reclamanta a invocat în recurs și necesitatea efectuării unei expertize sau o cercetare la fața locului, însă curtea constată că aceste cereri în probațiune nu au fost solicitate în apel la nici un termen de judecată. Ori, în recurs nu se poate solicita casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului, pentru ca instanța să administreze probe care nu au fost solicitate de apelant prin memoriul de apel sau în condițiile art. 292 Cod proc. civ.
Prin urmare, curtea constată că nu este fondat nici motivul de recurs vizând casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, deoarece o parte din probele solicitate, adresa către ocolul silvic și audierea martorului V. V. sau irelevante pentru soluționarea apelului, iar expertiza și cercetarea la fața locului nu s-au solicitat în apel.
În al treilea rând, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii cum a fost formulată, însă curtea constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat valorificarea unui antecontract, însă existența acestei convenții a fost contestată de către pârâtă, care a arătat că nu a semnat antecontractul invocat de către reclamantă.
Într-adevăr, antecontractul depus la fila 4 în dosarul primei instanțe, nu poartă semnătura pârâtei P. F..
Recurenta . C. SRL a arătat că această convenție a fost încheiată în sensul de „negoțium”, chiar dacă pârâta nu a semnat înscrisul în sens de „instrumentum”, întrucât acordul pârâtei a fost exprimat prin mandatarul acesteia, soțul P. V., consimțământ care se deduce din executarea convenției și ridicarea sumelor de bani achitate de reclamantă.
În primul rând, trebuie să constatăm că reclamanta susține încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare pentru un teren cu vegetație forestieră al cărui preț menționat în înscrisul depus este de 155.000 lei (f. 4).
Întrucât actul juridic invocat de către reclamantă are o valoare mai mare de 250 lei, potrivit dispozițiilor art. 1191 C. civil, reclamanta trebuia să depună actul autentic sau înscrisul sub semnătură privată care să dovedească convenția încheiată între părți. Această dispoziție a legiuitorului a fost determinată de nevoia de certitudine și stabilitate a raporturilor juridice pe care părțile le stabilesc și acesta este motivul pentru care orice tranzacție cu o valoare mai mare de 250 lei trebuie să fie consemnată printr-un înscris. De la această regulă există și excepții, însă acestea au fost riguros reglementate de legislație și interpretate de doctrină.
Evident, nu se poate dovedi cu martori existența unei convenții cu o valoare mai mare de 250 lei, potrivit dispozițiilor art. 1191 C. civil, însă legiuitorul a reglementat și situația în care un înscris poate fi considerat un început de dovadă scrisă și completată probațiunea cu depoziții testimoniale.
Potrivit dispozițiilor art. 1197 alin.(2) C. civil, poate fi considerat început de dovadă scrisă orice scriptură a celui în contra căruia s-a făcut petiția sau a celui ce el reprezintă și care scriptură face a fi crezut faptul pretins.
Deci, existența unui început de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiții: să existe o scriere în sens de înscris chiar nesemnat, chitanță care să ateste plata unei sume de bani; scrierea să provină de la cel care este opus sau întocmit de o altă persoană, dar semnat de cel căruia i se opune; scrierea să facă verosimil faptul pretins.
În cazul de față, reclamanta recurentă a invocat ca început de dovadă scrisă extrasul de cont BCR din care rezultă că pârâta a ridicat sumele de 100.000 lei și 50.000 lei, semnând dispozițiile de plată pentru sumele cu titlu cu care i-au fost puse la dispoziție de către reclamantă.
Suma de 150.000 lei cu titlu contravaloare avans masă lemnoasă pe picior a fost ridicată de către pârâtă și dispozițiile de plată au fost semnate de către aceasta, deci există o scriptură a pârâtei.
Extrasul BCR nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat un început de dovadă scrisă, deoarece nu provine de la pârâtă și nu este semnat de aceasta.
În ipoteza în care am aprecia că dispozițiile de plată semnate de către pârâtă pot reprezenta un început de dovadă scrisă în sensul art. 1197 C. civil, acesta trebuie ca scrierea să facă verosimil actul pretins de reclamantă, respectiv încheierea antecontractului cu privire la înstrăinarea terenului forestier.
Ori, prin ordinele de plată nr. 1915 din 9.03.2007 și ordinul de plată 1914 din 11 mai 2007, s-a menționat că sumele reprezintă avans pentru masă lemnoasă pe picior, ori în ipoteza în care reclamanta ar fi ordonat plata pentru terenul forestier, în ordinele de plată ar fi fost menționată destinația, obiectul fiind contravaloarea terenului și nu masă lemnoasă.
Este de remarcat o inadvertență și cu privire la ordinele de plată, întrucât cel emis în 9.03.2007 are nr. 1915, pe când cel emis ulterior, în 11.05.2007 are numărul cronologic mai mic, 1914, iar aceste aspecte nu au fost clarificate, de asemenea, de către reclamantă.
În contul pârâtei P. F. a intrat suma de 150.000 lei, însă cu titlu de avans masă lemnoasă, iar instanța a fost investită cu valorificarea unui antecontract de vânzare a unui teren cu vegetație forestieră, deci sciptura nu face verosimil antecontractul de vânzare-cumpărare teren. În prezenta acțiune nu se pot analiza toate raporturile juridice existente între reclamantă și pârâtă, ci instanța este obligată, potrivit principului disponibilității, să se limiteze doar la cauza cu care a fost investită. Dacă reclamanta a exploatat sau nu masă lemnoasă de pe terenul pârâtei și dacă suma de 150.000 lei a reprezentat sau nu despăgubire pentru fapta pretins ilicită a reclamantei, este o chestiune care nu face obiectul prezentei acțiuni și nu trebuie analizată de către instanță.
Din starea de fapt reținută de instanța de apel după administrarea probațiunii testimoniale a rezultat că reclamanta nu a dovedit existența convenției cu privire la înstrăinarea terenului în suprafață de 10 ha.
Din depozițiile martorilor rezultă că s-au purtat discuții între soțul pârâtei P. F., P. V. și reprezentantul reclamantei, C. V., însă deși reclamanta a susținut că antecontractul s-a încheiat cu mandatarul pârâtei P. F., P. V., nu a făcut dovada că ultimul a fost mandatat de soția sa să-l reprezinte pentru încheierea unui act juridic.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că terenul este proprietatea pârâtei P. F., ca bun propriu, ori în ipoteza înstrăinării acestui teren, dacă tranzacția se făcea de pârâtă prin mandatar, trebuia să existe un contract de mandat între ea și soțul său ca să o reprezinte la încheierea contractului.
În cazul de față, deși reclamanta susține că acordul de voință între părți în sensul de negoțium a avut loc cu mandatarul pârâtei P. V., nu a făcut dovada că acesta a fost împuternicit de pârâta P. F. să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul forestier de 10 ha.
Așadar, reclamanta nu a făcut dovada încheierii antecontractului nici în sensul acordului de voință negoțium și nici nu a putut depune un înscris care să ateste semnătura pârâtei în sens de instrumentum.
Suma de bani care a fost virată în contul pârâtei poate reprezenta alte raporturi juridice stabilite între părți, pe care instanța nu le poate analiza în acest litigiu, însă această sumă de bani nu poate fi considerată că ar reprezenta prețul celor 10 ha teren în lipsa consimțământului pârâtei de a vinde terenul.
Prin urmare, în mod corect a fost respinsă acțiunea, întrucât reclamanta nu a dovedit existența unui antecontract valabil între părți, în lipsa consimțământului pârâtei P. F. nu s-au putut stabili raporturi juridice specifice unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Acțiunea cu care reclamanta a investit instanța a avut două petite, cel principal de valorificare a antecontractului și cel subsidiar, de rezoluțiune a antecontractului și în considerentele deciziei instanța de apel a arătat că „ în mod corect instanța de fond a respins și petitul privind rezoluțiunea antecontractului, deoarece repunerea părților în situația anterioară nu ar putea avea loc, chiar dacă s-ar fi încheiat vreo convenție, deoarece terenul a fost defrișat”.
Curtea consideră că respingerea petitului subsidiar de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară se datorează faptului că nu există încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare teren. Dacă nu există antecontractul valabil încheiat acesta nu poate fi executat și evident nu poate fi rezoluționat un contract care nu există.
Considerentele mai sus arătate de instanța de apel referitoare la defrișarea terenului forestier aflat în proprietatea pârâtei sunt străine de prezenta cauză, întrucât instanța nu a fost investită cu o acțiune în răspundere delictuală, ci cu executarea unui antecontract, situație în care aceste considerente referitoare la petitul subsidiar al acțiunii vor fi înlăturate.
În recurs reclamanta a depus un înscris denumit „notă de relații” nr. 405/3.02.2014 a Ocolului Silvic V. cu privire la adresa nr. 2645/2006, prin care dl. inginer C. G. a arătat că la data de 30.10.2006 nu a făcut verificări în proprietatea deținută de pârâta P. F. și că pe nota de constatare scrisă de către P. C. G. și semnată de dl. inginer, nu s-a regăsit poziția referitoare la P. F. și nu știe cine a înregistrat nota de constatare la Ocolul Silvic V., însă acest înscris, precum și adresa nr. 402/3.02.2014 a Ocolului Silvic V. referitoare la faptul că pe proprietatea pârâtei nu există tăieri de arbori, sunt irelevante în cauză, întrucât instanța nu a analizat toate raporturile juridice care pot să existe între reclamantă și pârâtă, ci doar invocatul antecontract de vânzare-cumpărare al terenului forestier.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod proc. civ., curtea ca respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
Pârâta nu a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta . C. SRL împotriva deciziei civile nr. 243/A din 31.10.2013 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
T. D. A.-T. N. M. C. V.
GREFIER
M. L.-T.
Red. A.T.N. dact. GC
2 ex/7.03.2014
Jud. apel: G.G. P., D.Ț.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 680/2014. Curtea de Apel CLUJ | Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
