Conflict de competenţă. Sentința nr. 4/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 10-01-2014 în dosarul nr. 1501/33/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE AEPL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4/10.01.2014
Ședința Camerei de Consiliu din data de 10 ianuarie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. – M. C.
GREFIER: A. A. M.
Pe rol fiind soluționarea regulatorului de competență, vizând stabilirea instanței competente material să soluționeze cererea de recurs formulată de pârâta S.C. „S. I. S.R.L., privind și pe intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect pretenții.
Prezenta s-a dat în Camera de Consiliu, fără citarea părților.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3970/26.02.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._ , s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva pârâtei ..
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 – decembrie 2011 si suma de 98,21 lei, reprezentând penalități de întârziere.
S-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 03.01.2013, sub nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune a chemat în judecată pe pârâta . solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 818,21 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010-decebrie 2011 în cuantum de 720 lei, penalități aferente în cuantum de 98,21 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea in fapt a cererii, reclamanta a arătat că, prin H.G. nr. 977/2003, a fost instituită obligația persoanelor juridice cu sediul în România de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, legea prezumând calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice. Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea de plano a calității de beneficiar, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății R. de Radiodifuziune și a Societății Române de televiziune, republicată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, H.G. nr. 977/2003 și Legea nr. 41/1994.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. Obligația de a plăti o sumă de bani ca și natură juridică este o obligație de a da și poate avea două izvoare: contractul sau legea.
Prin urmare, instanța consideră că, în vederea justei soluționări a cauzei, trebuie să cerceteze izvorul raportului juridic în temeiul căruia reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. În ceea ce privește soluționarea justă a acestei probleme, instanța apreciază că în primul rând trebuie să dea eficiență principiului disponibilității și, astfel, trebuie să procedeze la o verificare a temeiurilor în drept pe care reclamanta și-a justificat cererea și numai dacă constată că acesta nu a menționat în cuprinsul cererii de chemare a în judecată temeiurile de drept ale solicitării sale să realizeze o analiză proprie a izvorului raportului obligațional.
Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus și cercetând conținutul cererii de chemare în judecată, instanța constată că reclamanta în cuprinsul solicitării sale a menționat în mod expres temeiurile de drept pe care își întemeiază pretențiile, respectiv prevederile HG NR. 977/2003.
Din această cauză, instanței nu-i rămâne decât să aprecieze dacă, în speța de față, temeiurile de drept invocate de reclamantă sunt sau nu pertinente pentru soluționarea cauzei.
În conformitate cu art. 40 din Legea nr. 41/1994, veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune provin, printre altele din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. Conform aliniatului 3 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, instituindu-se conform art. 53 din Constituția României contribuții financiare speciale. În acest sens, Curtea Constituționala sesizata cu exceptai de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a reținut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, că art. 31, 134 și art. 135 alin. (1) din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că, "în funcție de contextul economico-social și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului, care stabilește destinatarii acestor măsuri, să aibă caracter discriminatoriu".
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța consideră că, pe de o parte, temeiurile de drept indicate de reclamantă în conținutul cererii sale sunt pertinente în ceea ce privește judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, din aceste texte de lege rezultă că izvorul raportului juridic existent între reclamantă și pârâtă este un text de lege. Izvorul raportului juridic obligațional având ca obiect plata unei sume de bani fiind un text de lege, instanța reține că spre deosebire de un izvor contractual unde reclamantul, pe lângă temeiul în drept a cererii sale, trebuie să facă dovada executării propriilor obligații (excepție făcând contractele unilaterale unde e suficientă doar dovada temeiului juridic), iar apoi să afirme neexecutarea obligațiilor de către pârâta debitoare, în acest caz în vederea admiterii unei cereri cu asemenea obiect, reclamantei nu-i revine decât sarcina dovedirii existenței temeiului de drept pe care își întemeiază cererea, urmată apoi de individualizarea (determinarea) concretă a sumei datorate prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă în mod exact cuantumul sumei datorate.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv aceea a indicării temeiului în drept pe care reclamanta își întemeiază cererea, instanța constată că, din considerentele de mai sus, rezultă că aceasta a fost îndeplinită în totalitate de către reclamantă.
În ceea ce privește dovedirea lichidității creanței, instanța constată că această obligație este îndeplinită ope legis de reclamantă, deoarece dispozițiile pct. 4 din anexa H.G. nr. 977/2003 stabilesc un cuantum fix al taxei, respectiv de 30 lei lunar.
În continuare, instanța apreciază că, după ce a dovedit existența unui temei legal al cererii sale și a dovedit lichiditatea creanței sale, reclamantei nu-i rămâne decât sarcina afirmării neexecutării obligației de către pârâta-debitoare, acestuia din urmă revenindu-i obligația potrivit art. 1169 cod civil să dovedească netemeinicia celor susținute de reclamanta, depunând la dosarul cauzei chitanțe de plată prin care să arate că obligația a fost stinsă în totalitate sau cel puțin parțial.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat neexecutarea obligației de a plăti o sumă de bani din partea pârâtei, instanța consideră că în vederea respingerii cererii, pârâta trebuia să depună la dosarul cauzei chitanțe de plată din care să rezulte contrariul celor arătate de reclamant. Or, pârâta nu a depus nici un înscris la dosar și nici un a formulat cereri în apărare.
Prin urmare, instanța va admite cererea și va obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 – decembrie 2011.
În ceea ce privește plata penalităților, solicitată de reclamantă prin cerere, instanța reține următoarele.
În conformitate cu prevederile art. 1073 Cod civil coroborate cu prevederile art. 1082 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a prestației datorate acestuia de către debitor, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, care sunt datorate de acesta din urmă cu excepția situației în care dovedește intervenția unei cauze străine exoneratoare de plată.
Prin urmare, din analiza celor două texte legale rezultă în mod clar faptul că reclamanta suferind o neexecutare din partea debitorului a obligației acestuia din urmă beneficia de dreptul la dezdăunări cu excepția situației în care pârâta justifica prin dovezi depuse la dosar intervenția unei cauze străine exoneratoare de obligație.
Cercetând sub acest ultim aspect actele depuse la dosar, instanța constată că pârâta nu a invocat intervenția în cauză a unui astfel de eveniment, astfel încât va considera că prezumția de culpă stabilită de prevederile art. 1082 Cod civil rămâne în ființă.
Prin urmare, instanța consideră că solicitarea reclamantei de obligare a debitoarei la plata unor penalități de întârziere este întemeiată. Legat de cuantumul acesteia, așa cum acesta fost solicitat de reclamantă, instanța constată următoarele:
Daunele-interese pe care instanța le poate acorda unui reclamant în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestației debitorului sunt de 2 feluri: daune-interese moratorii și daune interese compensatorii.
Dacă în conformitate cu regula generală stabilită de prevederile art. 1084 Cod civil,. în cazul obligațiilor de a face sau de a da instanța sesizată cu cererea de acordare a unor daune-interese poate admite și stabili în sarcina debitoarei în funcție de solicitarea reclamantului daune-interese moratorii sau daune-interese compensatorii, în situația existenței în sarcina debitoarei a obligației de a plăti o sumă de bani, instanța de judecată nu poate acorda în conformitate cu prevederile art. 1087 Cod civil decât daune-interese moratorii, al căror cuantum va fi egal cu valorea dobânzii legale, dacă părțile prin contract sau legea printr-o dispoziție specială nu a stabilit altfel.
Prin urmare, izvorul obligației debitoarei fiind prevederile H.G. nr. 977/2003, instanța consideră că, în ceea ce privește justa soluționare a cauzei sub aspectul solicitării cuantumului penalităților de întârziere, trebuie să procedeze la verificarea faptului dacă actele normative mai sus amintite cuprind sau nu o dispoziție specială derogatorie de la regula generală stabilită prin prevederile art. 1087 Cod civil.
Cercetând cauza sub acest aspect, instanța constată următoarele:
În conformitate cu art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Așadar, modul de calcul al penalităților pentru perioada ianuarie 2010- decembrie 2011 presupune aplicarea unui procent de 0,04% pe zi de întârziere.
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța, instanța constată că, în speță de față, existând o reglementare derogatorie de la prevederile art. 1087 Cod civil în ceea ce privește modul de calcul al penalităților de întârziere ce se pot acorda reclamantei la cerere, ceea ce va avea ca efect aplicarea acestora conform regulii specialia generalibus derogant.
În consecință, pentru motivele de mai sus, instanța va admite cererea reclamantei și, în consecință, va obliga pârâta la plata sumei de 98,21 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, instanța poate obliga la cerere partea care a căzut în pretenții să-i plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea procesului. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părțile trebuie să le efectueze pentru desfășurarea regulată a procesului civil și sunt compuse în principiu din: taxa de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei și onorariul de expert, etc.
Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cerere de chemare în judecată sau cerere reconvențională ori întâmpinare obligarea la plată a părții ce a căzut în pretenții.
Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamantă, instanța constată că nu există la dosar înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă în vederea desfășurării în bune condiții a procesului de față, motiv pentru care va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, recurenta ., solicitând instanței casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând în motivarea recursului că nu a fost legal citată.
Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în sarcina acesteia nu există o obligație de a plăti unele servicii de care nu a beneficiat.
La data de 23 august 2013, intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 3970/2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-N., în dosarul nr._, ca fiind legală și temeinică.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr._ .
Tribunalul Specializat Cluj, prin decizia civilă nr. 485/R/23.09.2013, pronunțată în dosar nr._ , a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Cluj, ridicată din oficiu și, în consecință:
A fost declinată competența de soluționare a prezentei cauze, privind pe recurenta . și pe intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 3970/26 februarie 2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosarul nr._, în favoarea TRIBUNALULUI CLUJ.
Motivând decizia pronunțată, Tribunalul Specializat Cluj, a reținut în considerentele acesteia, următoarele:
„Până la . Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială de recurs a celor trei tribunale comerciale, era reglementată de dispozițiile art. 2 pct. 3, raportate la cele ale art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale.
Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.. la actele de comerț obiective, art. 4 C.. la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.. și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
D. fiind faptul că cererea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. la data de 3 ianuarie 2013, după data intrării în vigoare a noului Cod civil, dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 nu sunt aplicabile.
În consecință, se impune verificarea aplicabilității dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după . Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de „lege specială” la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
D. fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul apreciază că singura interpretare posibilă a noțiunii de „lege specială” trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, față de noul Cod civil, în relația normă specială – normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative arătate în cuprinsul prezentului aliniat care au rămas neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În consecință, Tribunalul Specializat Cluj ar fi competent să soluționeze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată ar fi o hotărâre pronunțată în primă instanță în materia profesioniștilor.
Obiectul prezentului litigiu constă în pretenții care vizează creanțe fără legătură cu activitatea vreunui profesionist. Or, creanța dedusă judecății, constând într-o taxă nu este de natură să atragă competența de soluționare a instanței specializate întrucât nu vizează activitatea profesioniștilor, fiind lipsit de relevanță faptul că una dintre părți este un profesionist.
Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art.1591 alin.2 coroborat cu art.2 pct.3 C. pr. civ., tribunalul specializat va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului, în favoarea Tribunalului Cluj”.
Pe rolul Tribunalului Cluj – Secția Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 1165/03.12.2013, pronunțată de Tribunalul Cluj – Secția Civilă, în dosar nr._ , s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj.
A fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de pârâta ., împotriva sentinței civile nr. 3970/2013, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Cluj-N., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, dispunându-se trimiterea dosarului Curții de Apel Cluj, pentru soluționarea acestuia.
Motivând decizia pronunțată, Tribunalul Cluj – Secția Civilă a reținut în considerentele acesteia, următoarele:
„În ședința publică din data de 03.12.2013, Tribunalul, din oficiu, în baza art. 158 alin. 1 și art. 159 pct. 3 C.pr.civ., a invocat excepția necompetenței materiale, apreciind că a fost învestită cu un litigiu între profesioniști.
Excepția este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, noțiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil”.
Având în vedere calitatea părților din prezenta cauză, Tribunalul apreciază că Tribunalul Specializat Cluj este competent în soluționarea cauzei. Din perspectiva dispozițiilor legale citate este irelevantă calificarea activității desfășurate de S. R. de Radiodifuziune în lumina reglementării legale anterioare.
Față de considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 158 alin. 1 și art. 159 pct. 3 C.pr.civ., urmează să fie admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj și se va declina competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 4062/23.02.2013, pronunțată în dosarul nr._/211/2012, al Judecătoriei Cluj-N., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
În temeiul art. 20, 21 C.pr.civ. se va constata ivit conflictul negativ de competență și se va dispune trimiterea dosarului la Curtea de Apel Cluj, Secția I-a civilă, pentru soluționarea conflictului”.
Pe rolul Curții de Apel Cluj cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Examinând prezentul conflict negativ de competență, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 5 Cod Proc. Civ, Curtea urmează să stabilească în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competența de soluționare a prezentei cauze, motivat pe următoarele considerente :
Este adevărat că cererea introductivă de instanță a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. după data intrării în vigoare a NCC, respectiv la data de 03.01.2013, dar nu este mai puțin adevărat că acest aspect nu impietează asupra calității părților, aceea de „profesioniști”, după cum, nu impietează nici asupra naturii juridice a litigiului, aceea de „litigiu între profesioniști”, considerente în raport de care, instanța competență să se pronunța asupra recursului pendinte este, în mod evident, instanța specializată în litigii cu profesioniști, adică instanța care fusese competentă să judece și litigiile între comercianți, astfel cum fuseseră acestea definite de art. 3, art. 4 și art. 56 din vechiul Cod Comercial.
La fel de adevărat este și faptul că în cauză nu-și găsesc aplicare prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, însă, așa cum corect a reținut Tribunalul Cluj – Secția Civilă, în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, text legal care prevede că „ noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul Civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului Civil”.
Prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 alin. 1 lit. a C. proc. civ., însă dispozițiile art. 2 pct. 2 și 3 C. proc. civ. au rămas în vigoare, astfel încât, Curtea constată că, calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțată în primă instanță, într-un litigiu între profesioniști, de Judecătoria Cluj-N. (Judecătoria fiind competentă în primă instanță să judece prezentul litigiu în baza art. 1 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.), este de competența Tribunalului Specializat Cluj, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată, „tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ si al municipiului București, si au, de regula, sediul in municipiul reședința de județ”, alin. 2 și 3 ale aceluiași articol arătând ce se cuprinde în circumscripția fiecărui tribunal, respectiv, ce secții sau complete specializate pot funcționa în cadrul fiecărui tribunal, astfel:
„(2) In circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București.
(3) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale”.
Art. 37 Legea nr. 304/2004 republicată, prevede următoarele:
„(1) In domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate.
(2) Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului București si au, de regula, sediul in municipiul reședința de județ.
(3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competenta tribunalului in domeniile in care se înființează”.
Este adevărat că prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, actualizată, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2010, s-a prevăzut că, „Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: 1. La articolul 2 punctul 1, litera a) se abrogă”, dar nu este mai puțin adevărat că abrogarea criteriului valoric de determinare a competenței materiale a instanței specializate în judecarea litigiilor comerciale, criteriu care opera între judecătorie și Tribunalul Comercial Cluj, nu între Tribunalul Comercial Cluj și Tribunalul Cluj – Secția Civilă, – art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ. -, nu atrage automat și necondiționat o transpunere a competenței Tribunalului Specializat Cluj, la Tribunalul Cluj – Secția civilă, și aceasta pentru că, într-o atare situație, absolut ipotetică, nu și-ar mai găsi justificare și raționare existența și funcționarea instanței specializate.
Că este așa, se poate deduce fără îndoială din textul art. 226 din aceeași lege, text legal care prevede următoarele:
„(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;
d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
(2) La înființarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ține seama de următoarele criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secției;
b) specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) își va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil”.
În același timp, potrivit art. 227 din aceeași lege, „dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după . Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225”.
În conformitate cu prevederile art. 228 alin. 1 din aceeași lege, „până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și M., în condițiile art. 226”, alin. 2 al aceluiași articol prevăzând că „la stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței”.
Rezultă, așadar, din întreaga economie a textelor legale mai sus citate, că intenția legiuitorului, exprimată în mod expres și neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca tribunalele specializate – cum este și Tribunalul Specializat Cluj – să-și mențină aceeași arie de competență materială ca și fostul Tribunal Comercial Cluj, practic, Tribunalul Specializat Cluj păstrând aceeași competență materială pe care a avut-o și fostul Tribunal Comercial Cluj.
D. urmare, Curtea constată că prezenta cerere de recurs este de competența materială în primă instanță a Tribunalului Specializat Cluj.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 22 alin. 5 C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competența materială de soluționare a cererii de recurs formulată de pârâta S.C. „S. I. S.R.L., vizând și pe intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența materială de soluționare a cererii de recurs formulată de pârâta S.C. „S. I. S.R.L., vizând și pe intimata S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Dată în ședința Camerei de Consiliu și pronunțată în ședință publică, azi, 10 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE GREFIER
C.-M. C. A. A. M.
Red.C.M.C./dact. C.M.C.
4 ex./10.01.2014
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Succesiune. Decizia nr. 620/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
