Acţiune în constatare. Decizia nr. 227/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 227/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 38324/2/2005
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr.227/C
Ședința publică de la 17 aprilie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE I. B.
Judecător M. P.
Judecător D. P.
Grefier C. D.
Pe rol, soluționarea recursurilor civile declarate de recurenții pârâți P. I., P. M. C., ambii cu domiciliul procesual ales în București, ., ., . și P. M., P. V. G., ambele cu domiciliul procesual ales în București, Calea Floreasca nr.59, sector 1, S.C. R. S.A., cu sediul în București, București, .. 8, sector 1 și recurentul intervenient P. M. BUCUREȘTI-MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, împotriva deciziei civile nr. 528 A din 29.11.2005 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.2958/2003, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. E., cu domiciliul în București, .. 3 și domiciliul procesual ales în București, . sector 1 și intimații pârâți S.C. H. N. S.A., cu sediul în București, . sector 1 și M. M.(moștenitoarea lui S. O.), cu domiciliul în Spania, Madrid, Calle A., nr.12 și ultimul domiciliu cunoscut în România, București, Drumul Taberei nr. 100, ., ., având ca obiect acțiune în constatare/nulitate absolută, evacuare.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 10.04.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea fată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17.04.2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului nr.1 București sub nr.9765/04.06.1999 reclamanta P. E. a chemat în judecată pe pârâții P. M., P. I., P. M. C., P. V. G., S.C. H. N. SA și S.C. R. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat la 21.12.1994, între S.C. H. N. SA și pârâta P. M., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.859/22.03.1998 încheiat la 21.12.1994, între S.C. R. SA și pârâta P. V. G. și să se dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în ., sector 1.
Pârâta P. V. G. a formulat în acest dosar cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1915/08.06.1998, încheiat între reclamanta P. E. și S. O..
Prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/2000, reclamantul P. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta P. E. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1915/08.06.1998 încheiat între reclamanta P. E. și S. O. și obligarea acesteia la plata daunelor materiale.
Ulterior, acțiunea a fost precizată la prima zi de înfățișare în sensul că au calitate de reclamanți și P. M., P. V. G. și P. M. C., renunțându-se la judecata capătului de cerere privind daunele materiale.
Prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/2000, reclamanții P. I., P. M., P. V. G., P. M. C., au solicitat în contradictoriu cu pârâta P. E. evacuarea acesteia din imobilul situat în București, ., sector 1 și reintegrarea reclamanților în acest imobil, însă la acest din urmă capăt de cerere reclamanții au renunțat ulterior.
Prin încheierea de ședință din 26.04.2001, pronunțară în dosarul nr.9675/2001, dosarele nr._/2000 și nr._/2000 au fost conexate la dosarul mr.9675/1999.
La data de 31.05.2002, pârâții reclamanți au formulat o cerere de chemare în judecată forțată a altor persoane, respectiv P. M. București și S. O. în baza art.57 Cod procedură civilă, cerere care a fost respinsă prin încheierea din 21.06.2002, însă acest aspect a fost soluționat prin admiterea apelului formulat și prin anularea sentinței civile apelate, conform deciziei civile 1854/2003 (prin care prezenta cauză s-a reținut în evocarea fondului), constatându-se că numita S. O., una dintre părțile contractului de vânzare – cumpărare nu a fost citată în cauză.
La data de 03.02.2003, CGMB prin Primarul General a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâților – reclamanți, prin care solicita respingerea acțiunii formulată de reclamanta P. E. și admiterea cererii reconvenționale, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1915/08.06.1998 încheiat între S. O. și P. E..
Prin sentința civilă nr.3427/2003, Judecătoria Sectorului I București a luat act de renunțarea reclamantei P. E. la primul capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat la 21.12.1994, între S.C. H. N. SA și pârâta P. M., precum și de renunțarea reclamantei P. E. la capătul nr.3 din cerere, privind evacuarea pârâților P. M., P. M. C., P. V. G. și P. I. din imobilul situat în București, ., sector 1.
Totodată, prin sentința pronunțată s-au respins excepțiile lipsei capacității de exercițiu a pârâtei P. V. G., a inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantei P. E., s-a admis acțiunea principală formulată de reclamanta P. E., astfel cum a fost restrânsă, la al doilea capăt de cerere și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 859/22.03.1998 încheiat la 21.12.1994, între S S.C. R. SA și pârâta P. V. G..
De asemenea, prin aceeași sentință s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta P. V. G. în dosar 9675/1999, ca neîntemeiată, precum și cererea reconvențională formulată de către pârâtul P. I., ca neîntemeiată și cererea de intervenție formulată de P. M. București, în interesul părților, ca neîntemeiată.
Instanța a mai respins cererea de obligare a reclamantei P. E., la plata cheltuielilor de judecată către pârâți ca neîntemeiată și a obligat pârâtele P. V. G. și S.C. R. SA, la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinței s-a arătat în esență că în ceea ce privește fondul acțiunii principale și anume validitatea contractului de vânzare – cumpărare nr. 859/22.03.1998 încheiat la 21.12.1994, între S S.C. R. SA și pârâta P. V. G., instanța a reținut că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor nr.9 din Legea nr.112/1995, care prevede că doar chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari pot cumpăr aceste apartamente, ori, titular al contractului de închiriere al imobilului era P. M. și nu fiica sa, P. V. G..
Instanța a mai constatat că încheierea contractului s-a făcut în scopul fraudării legii, respectiv art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995, care interzice cumpărarea apartamentelor de către chiriașii titulari sau de membrii familiei lor care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală, după 01.01.1990, în localitatea de domiciliu, ori, în speța dedusă judecății titularul contractului de închiriere și anume pârâta P. M. dobândise pe data de 29.05.1990, proprietatea asupra apartamentului nr.48, din . nr.5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu și din considerentele sentinței penale nr.778/13.12.1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București (fila 141).
Prin urmare, nici P. M. și nici fiica sa, pârâta P. V. G. nu aveau calitatea, potrivit Legii nr.112/1995 de a dobândi imobilul din ., sancțiunea prevăzută de art.11 din Legea nr.112/1995, fiind nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995.
S-a mai reținut în hotărârea primei instanțe că la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 859 a cărui nulitate absolută se cere, singura hotărâre existentă era sentința civilă nr.9836/1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, care consfințea dreptul de proprietate asupra imobilului în persoana numitei S. O., iar sancțiunea ce se impunea pentru un contract încheiat cu statul, care nu mai era proprietar, era nulitatea absolută în condițiile în care pârâții cunoșteau situația juridică a imobilului.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termen, reclamanta P. E., pârâții P. I., P. V. G., P. M. și P. M. C., Municipiul București, prin Primarul General și S.C. R. SA.
Prin decizia civilă nr.1854/2003 a Tribunalului București – secția a IV-a Civilă. S-au admis apelurile declarate, s-a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului.
În motivarea acestei decizii s-a arătat în esență că una dintre părțile contractului de vânzare – cumpărare a cărui anulare se solicită prin cererea reconvențională, respectiv S. O., nu a fost citată în cauză, astfel încât judecata cauzei s-a făcut cu încălcarea dispozițiile art. 105 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.528 A/29.05.2005, după evocarea fondului, instanța de apel a luat act de renunțarea reclamantei P. E. la judecata primului capăt de cerere, privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat la 21.12.1994 între S.C. H. N. SA și pârâta P. M., precum și la renunțarea reclamantei P. E. la capătul 3 din cerere, privind evacuarea pârâților P. M., P. M. C., P. V. G. și P. I., din imobilul situat în București, ., sector 1.
S-a admis acțiunea principală formulată de reclamanta P. E., domiciliată în București, ..3, sector 1, astfel cum a fost restrânsă, la al doilea capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâții P. I., P. M. C., P. M. și P. V. G., cu domiciliul ales în București, Calea Floreasca, nr.59, sector 1, S.C. H. N. SA, cu sediul în București, . sector 1 și S.C. R. S.A., cu sediul în București, .. 8, sector 1.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 859/22.03.1998 încheiat între pârâtele S S.C. R. SA și P. V. G..
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta P. V. G., în dosar nr.9675/1999, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă P. E. și pârâta S. O., cu domiciliul ales în București, ..3, sector 1, ca nefondată.
S-a respins cererea conexă, astfel cum a fost precizată, ce a făcut obiectul dosarului 1918/2000, ca nefondată.
S-a respins cererea conexă formulată, astfel cum a fost precizată, ce a făcut obiectul dosarului_/2000, ca nefondată.
S-a respins cererea de intervenție formulată de P. M. București, ..47, sector 5, în interesul pârâților, ca neîntemeiată.
S-a respins cererea pârâților de obligare a reclamantei P. E. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Au fost obligate pârâtele P. V. G. și .C. R. SA la plata sumei de 5.296.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv câte 2.648.000 lei fiecare.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut în esență că prin sentința civilă nr.9836/09.12.1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă (fila 187 dosar apel) a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către S. O. în contradictoriu cu pârâtele P. Sectorului 1 București și S.C. H. N. S.A. și s-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., Sector 1 și au fost obligate pârâtele să retrocedeze reclamantei acest imobil.
În baza acestei sentințe, Primarul M. București a emis dispoziția nr.870/30.06.1994 și Procesul Verbal de predare – primire încheiat la data de 13.12.1994 între S. O. și S.C. H. N. S.A.
Prin contractul de închiriere nr._/21.11.1994 S.C. H. N. S.A a închiriat pârâtei P. M. imobilul mai sus menționat care fusese restituit în cadrul acțiunii în revendicare fostului proprietar S. O., iar ulterior prin contractul de vânzare – cumpărare nr.859/22.03.1998 S.C. R. SA a vândut același imobil către pârâta P. V. G..
Instanța de apel a reținut că acest contract de vânzare – cumpărare este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art.9 din Legea 112/1995, care prevăd că doar chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari pot cumpăra aceste apartamente, or titular ar contractului de închiriere al imobilului în litigiu era P. M. și nu fiica sa P. V. G..
Totodată Tribunalul București – ca instanță de apel a constatat că încheierea contractului s-a făcut în scopul fraudării legii, respectiv a art.9 alin.6 din Legea 112/1995, care interzice cumpărarea apartamentelor de către chiriașii titulari sau de membrii familiei lor care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală, după 01.01.1990 în localitatea de domiciliu, ori, în speța dedusă judecății titularul contractului de închiriere și anume pârâta P. M. dobândise pe data de 29.05.1990, proprietatea asupra apartamentului nr.48, din Șoseaua Ș. cel M. nr.5, prin contractul de vânzare – cumpărare nr._, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu și din considerentele sentinței penale nr.778/13.12.1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București (fila 141).
Prin urmare, nici P. M. și nici fiica sa, pârâta P. V. G. nu aveau calitatea, potrivit Legii nr.112/1995 de a dobândi imobilul din ., sancțiunea prevăzută de art.11 din Legea nr.112/1995, fiind nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995.
Mai mult decât atât, prin sentința civilă nr._/20.11.1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a admis acțiunea formulată de către S. O., de la care reclamanta P. E. a cumpărat imobilul din ., dispunându-se schimbul forțat de locuințe și evacuarea familiei P. din acest imobil.
Având în vedere că această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului (fila 382 dosar fond), în anul 1996, rezultă că la data încheierii contractul de vânzare – cumpărare nr.859/22.03.1998 P. V. G. nu mai avea calitatea de chiriaș neputând cumpăra în baza Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește susținerile pârâților în sensul că instanța de fond a apreciat în mod eronat încălcarea dispozițiilor art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995, întrucât prin sentința penală nr.778/1991 Judecătoria Sectorului 2 București a anulat contractul de vânzare – cumpărare cu privire la apartamentul nr.48 din ., nr.5, astfel încât acest act nu a existat niciodată și nu se mai poate pune în discuție împrejurarea că unul din membrii familiei ar fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după 01.01.1990, acestea sunt nefondate întrucât art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995 are în vedere ipoteza în care cumpărătorul, în baza Legii nr.112/1995, sau unul din membrii familiei sale au mai achiziționat un alt imobil, după 01.01.1990, fiind fără relevanță dacă ulterior s-a pronunțat nulitatea acelui contract de vânzare – cumpărare.
Mai mult decât atât, contractul de vânzare – cumpărare a apartamentului nr.48 din ., nr.5, a fost anulat printr-o sentință penală, respectiv nr.778/1991 a Judecătoriei Sectorului 2 București (fila 141 dosar fond), prin care s-a reținut că pârâta P. M., inculpată în acel dosar, a săvârșit infracțiunea de fals în declarații, uz de fals și înșelăciune, astfel încât dacă s-ar admite punctul de vedere al pârâților, în sensul că acest contract de vânzare – cumpărare a fost declarat nul și nu ar mai fi aplicabile prevederile art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995, ar însemna ca pârâta P. M. să-și invoce propria culpă și săvârșirea unei infracțiuni pentru protecția unui drept, lucru care nu poate fi admis.
Rațiunea pentru care s-a adoptat art.9 alin.6 din Legea nr.112/1995, este acela de a putea permite vânzarea – cumpărarea imobilelor doar de către persoane care nu au și nici nu au avut vreodată vreo proprietate după 01.01.1990, cu excluderea persoanelor care au înstrăinat o proprietate după această dată, astfel încât atâta timp cât pârâta P. M. a achiziționat un imobil după data de 01.01.1990, nu mai era posibilă vânzarea – cumpărarea unui alt imobil de către fiica sa, P. V. G., în baza Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de către P. V. G., în dosarul nr.9675/1999, precum și cererile conexe precizate ce au făcut obiectul dosarelor nr._/2000 și nr._/2000, instanța de apel le-a respins ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul București – ca și instanță de apel a reținut în esență că prin sentința civilă nr.9836/09.12.1992 Judecătoria Sectorului 1 București definitivă și irevocabilă (fila 187 dosar apel) a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către S. O. în contradictoriu cu pârâtele P. Sectorului 1 București și S.C. H. N. SA, s-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., sector 1 și au fost obligate pârâtele să retrocedeze reclamantei acest imobil.
În baza acestei sentințe, Primarul M. București a emis dispoziția nr.870/30.06.1994, și procesul verbal de predare – primire încheiat la 13.12.1994, între S. O. și S.C. H. N. SA.
Împotriva sentinței sus menționate s-a formulat cerere de revizuire care a fost admisă, prin sentința civilă nr.2555/05.04.1999 a Judecătoriei B. (fila 292 dosar nr.2958/2003), prin care s-a respins acțiunea formulată de S. O. în contradictoriu cu P. Sectorului 1 București și RA Imobiliară București.
Prin decizia civilă nr.1773/1999 a Tribunalului B., prin sentința civilă(fila 165 dosar nr.2958/2003), s-a admis însă apelul declarat de S. O., s-a desființat sentința civilă nr.2555/1999 a Judecătoriei B. și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Rejudecând cererea de revizuire, Judecătoria B., prin sentința civilă nr.2436/18.05.2000 a admis cererea și pe fond a respins acțiunea în revendicare a numitei S. O..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel S. O., care a fost admis prin decizia civilă nr.937/2001 a Tribunalului B., care a schimbat în tot sentința șipe fond a respins cererea de revizuire, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de către familia P..
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs CGMB, P. M., P. V. G. și P. M., recursuri ce au fost respinse, prin decizia civilă nr.326/2001 a Curții de Apel Ploiești – Secția Civilă (fila 181 dosar fond).
Așadar, instanța constată că, în raport de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr.1915/08.06.1998, a cărui nulitate se solicită, nu există nici un fel de motive pentru a se dispune constatarea nulității absolute a acestui act, întrucât la momentul încheierii contractului, sentința civilă nr.9836/09.12.1992 a Judecătoriei Sectorului 2 București, care consfințea dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul vânzătoarei S. O., era în vigoare și nu fusese desființată prin intermediul vreunei căi extraordinare de atac.
În consecință, având în vedere că la data de 08.06.1998, imobilul se afla în proprietatea vânzătoarei S. O. în baza sentinței civile nr.9836/09.12.1992, singura sentință pronunțată în acel moment, tribunalul constată că nu există nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1915/08.06.1998 încheiat între S. O. și P. E., astfel încât se impune atât respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâta P. V. G. cât și a celorlalte două cereri conexe.
Este adevărat faptul că prin sentința civilă nr.9255/2001 a Judecătoriei B., irevocabilă prin decizia civilă nr.2208/2002 a Curții de Apel Ploiești, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria B. și s-a dispus anularea dovezii de îndeplinire a procedurii de citare nr._/16.04.1999 emisă de Judecătoria B. în dosarul nr.6313/1998, în care s-a pronunțat sentința civilă nr.2555/1999, prin care s-a admis cererea de revizuire și s-a desființat sentința civilă nr.9836/1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, respingându-se cererea în revendicare formulată de S. O. (fila 206 dosar nr.2958/2003).
În baza acestei sentințe, pârâții P. au formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr.1773/1999 a Tribunalului B. (prin care s-a trimis spre rejudecare cererea de revizuire inițială soluționată prin sentința civilă nr.2555/1999 a Judecătoriei B. – Secția civilă, prin decizia civilă nr.259/21.03.2003, a admis cererea, a schimbat în tot decizia civilă nr.1773/1999 a Tribunalului B. și în consecință a respins apelul ca tardiv formulat.
Așadar, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că prin decizia civilă nr.1773/1999 a Tribunalului B., a fost trimisă cererea de revizuire inițială spre rejudecare, iar ulterior, cererea de revizuire a fost respinsă în mod irevocabil, prin decizia civilă nr.362/2002 a Curții de Apel Ploiești, iar pe de altă parte, prin decizia civilă nr.259/2003 a Tribunalului B. - Secția civilă, decizia civilă nr.1773/1999 a Tribunalului B. a fost schimbată în sensul că apelul s-a respins ca tardiv formulat.
Această situație însă nu este de natură să schimbe împrejurările cauzei în speța dedusă judecății întrucât decizia civilă nr.937/2001 a Tribunalului B., prin care, în rejudecarea cererii de revizuire, s-a respins cererea de revizuire ca nefondată, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.362/2002 a Curții de Apel Ploiești nu a fost în nici un moment desființată prin decizia civilă nr.259/2003 a Tribunalului B. - Secția civilă, astfel încât, în prezent, titlul de proprietate al vânzătoarei S. O. este valabil și putea face obiectul înstrăinării către reclamanta P. E..
S-a mai reținut că toate celelalte susțineri ale pârâților, prin cererea reconvențională sau prin cererile conexe, în sensul că actul de vânzare – cumpărare încheiat între S. O. și P. E., are la bază hoția, minciuna, falsul, etc., că notarul public s-a complicat în a lua de bun toate „surogaturile de maculatură” aduse de reclamantă (fila 2 dosar nr._/2000) sunt simple afirmații ale pârâților, fără conținut juridic, nedovedite în nici un fel și nu pot fi apreciate ca și motive legale de nulitate absolută a contractului de vânzare – cumpărare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții P. I., P. M., P. M. C., P. V. G., S.C. R. SA și Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate.
I Recurenții P. I., P. M. C., P. M. și P. V. G. au înțeles să critice legalitatea hotărârii instanței de apel sub următoarele aspecte:
1. Instanțele de fond și de apel nu au stabilit corect cadrul procesual și au dat dovadă de părtinire în raport cu mandatarul reclamanților, numitul P. M., refuzând să dispună prezentarea personal în instanță a reclamantei S. O., deși recurenții au contestat în mod constant mandatul dat numitului P. M..
2. Sentința civilă nr.9836/1992 pronunțată în acțiunea în revendicare imobiliară a fost pronunțată în contradictoriu cu P. Sectorului 1 București, iar nu cu P. Capitalei, prin urmare această hotărâre judecătorească nu are efecte juridice și nici nu putea fi modificată de instanța de apel Tribunalul București în prezenta cauză.
3. Reclamanta S. O. nu a avut calitatea de proprietară a imobilului în litigiu, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr.2555/1999 a Judecătoriei B..
4. Instanța de apel, fără nicio motivare nu a luat în considerare hotărârile esențiale care indicau fără nici un dubiu nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.1915/08.06.1998.
Acest contract a fost încheiat prin fraudarea legii, întrucât anterior perfectării acestui contract, fusese încheiat contractul de vânzare – cumpărare nt.859/23.03.1998, act ce fusese transcris la Judecătorie și ulterior intabulat.
5. Contractul de închiriere nr._/21.12.1994 ce a stat la baza vânzării acestui imobil către chiriași nu a fost niciodată anulat, aspect neavut în vedere de instanța de fond și de apel.
II Pârâta S.C. R. SA București a criticat legalitatea legalitatea hotărârii Tribunalului M. București conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Susține recurenta că soluția instanțe de apel este nefondată sub aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată motivat de faptul că nu a avut nici o culpă procesuală în litigiul declarat de celelalte părți, S.C. R. SA având doar calitatea de mandatar legal al vânzătorului – P. M. București, efectele contractului de vânzare – cumpărare realizându-se direct în patrimoniul mandantei.
Se mai arată pe fondul litigiului, că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât nu s-a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr.778/13.12.1991 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a anulat contractul de vânzare – cumpărare al imobilului din Șoseaua Ș. cel M., și în consecință P. M. nu intră în categoria persoanelor care dobândiseră sau înstrăinaseră o locuință după anul 1990.
III Pârâtul Municipiul București a criticat la rândul săi legalitatea hotărârii Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, apreciind că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art.9 al.(6) din Legea 112/1995, contractul de vânzare – cumpărare nr.851/22.03.1998 cu pârâta P. V. G. fiind încheiat cu respectarea tuturor exigențelor legale, actul neavând o cauză ilicită.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București sub nr.4054/2005 (nr.nou_/2/2005) iar prin încheierea nr.4295/11.06.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ s-a admis cererea de strămutare formulată de petentul P. I. și s-a dispus strămutarea dosarului de recurs la Curtea de Apel C., cu păstrarea actelor de procedură.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel C. la data de 03.08.2012.
Pe parcursul soluționării cauzei a decedat pârâta S. O. (09.04.2009 – fila 36 dosar recurs Curtea de Apel C.), situație în care a operat o transmisiune a calității procesuale pasive, în cauză fiind introdusă moștenitoarea acesteia M. M. ( fostă S.), conform certificatului de moștenitor nr.104/30.09.2009 emis de Biroul Notarului Public M. P. – București, ., . 6, (fila 66 dosar recurs – Curtea de Apel C. – supliment).
După stabilirea cadrului procesual sub aspectul părților implicate în conflictul judiciar și citarea legală a tuturor acestora, inclusiv a moștenitoarei pârâtei S. O., la termenul de judecată din 6 martie 2013 recurenta pârâtă P. M., asistată de avocat a invocat excepția de ordin public ce viza necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 1 București de a soluționa pe fond acțiunea în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare ce avea ca obiect imobilul din Municipiul București, ., având în vedere valoarea acestui imobil la data sesizării instanței de judecată.
Precizează recurenții că acțiunea era de competența în primă instanță a tribunalului, iar căile de atac, apel și recurs erau de competența curții de apel și respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai arată că deși valoarea acestui imobil rezultă din înscrisurile depuse la dosar – devizele constructorului și actul de vânzare – cumpărare încheiat chiar de reclamanta P. E., instanța de fond nu a pus niciodată în discuția părților problema evaluării obiectului cererii dedusă judecății și nu și-a verificat niciodată competența materială.
Apărătorul intimatei reclamante P. E., d-nul avocat Urmosi R. a solicitat respingerea excepției de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1 București întrucât această excepție trebuia invocată la data investirii instanței iar nu direct în recurs.
Curtea, constatând că pentru soluționarea acestei excepții se impune administrarea de probatorii – înscrisuri cu privire la valoarea de circulație a imobilului în litigiu la momentul sesizării primei instanțe, expertiza extrajudiciară de evaluare a bunului, etc.– a acordat un nou termen în acest sens.
Ulterior s-au depus la dosar de către recurenții pârâți înscrisuri reprezentând anunțuri din ziare reprezentând oferte de vânzare a unor imobile comparabile ca și poziție și structură cu imobilul în litigiu și prețurile practicate pe piața imobiliară din București – Sector 1 ( filele 96 – 98 dosar recurs) și o expertiză extrajudiciară de evaluarea imobilului la nivelul lunii aprilie 2000.
Curtea, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă va analiza cu prioritate excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1 București – excepție absolută dirimantă ce face inutilă în cazul admiterii sale, cercetarea motivelor de recurs ce vizează fondul litigiului.
Excepția este fondată pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art.84 Cod procedură civilă pentru a caracteriza acțiunea dedusă judecății, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamanta a înțeles să îl atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acestor acțiuni, acestor termeni.
În speță se reține că reclamanta P. E., prin acțiunea înregistrată la data de 04.06.1999 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București a dedus judecății o acțiune în nulitate absolută a contractului de vânzare – cumpărare nt.859/22.03.1998 încheiat între pârâta S.C. R. SA și pârâta P. V. G., contract ce viza imobilul situat în Mun.București, ., sector 1 compus din construcție S+P+ 1 Etaj și terenul aferent de 282 mp.
La rândul său pârâtul P. I., prin cererea conexă formulată la data de 20.09.2000 solicitase instanței să constate nulitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1918/8 iunie 1998 încheiat între vânzătoarea S. O. și cumpărătoarea reclamantei P. E., cu privire la același imobil (fila 1 dosar nr._/2000 al Judecătoriei Sectorului I București).
Prin urmare, acțiunile cu care era investită Judecătoria Sectorului I București erau acțiuni evaluabile în bani, competența primei instanțe de judecată urmând a fi stabilită în funcție de valoarea imobilului la data sesizării instanței de judecată.
În acest sens prin decizia civilă nr.32/09.06.2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a unificat jurisprudența în această materie, statuând că „în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației”.
Prin urmare, acțiunile conexe înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului I București au avut un obiect evaluabil în bani, - constatare nulitate contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu privire la imobilul din București ., Sector 1, situație în care competența în primă instanță se impune a fi stabilită în funcție de valoarea obiectului cererilor stabilită la momentul înregistrării cererilor.
Curtea constată că acțiunea principală a fost înregistrată la data de 04.06.1999, iar dosarul civil nr._/2000 a fost înregistrat la Judecătoria Sectorului 1 București la data de 20.09.2000.
Ambele cereri au fost formulate sub imperiul Legii nr.59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă.
Potrivit disp.art.2 lit.(b) din Codului de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea 59/1993:
„ Tribunalele judecă:
1) în primă instanță:
a) (….)
b) Procesele și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei ( ROL – lei vechi).
Prin urmare, acțiunea principală în raport cu care se stabilea competența materială în primă instanță a fost promovată sub incidența Legii 59/1993, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile OUG nr.138/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr.479/20 octombrie 2000, prin care s-a modificat competența instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii deduse judecății.
Art.2 alin.(1) lit.(b) din codul de procedură civilă (modificat prin Legea 59/1993) în vigoare la data sesizării Judecătoriei Sectorului 1 București, prevedea că tribunalele judecă în primă instanță, procesele civile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile al căror obiect are o valoare de peste 15o milioane lei vechi (ROL). În doctrină și în jurisprudență s-a reținut că valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată conform art.112 pct.3 Cod procedură civilă.
Instanța de judecată sau pârâții pot contesta evaluarea făcută de reclamantă, situație în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii. Momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului pentru determinarea competenței materiale este acela al înregistrării cererii de chemare în judecată(Codul de procedură civilă Comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, M. Tăbârca, Gh. B., Universul Juridic 2007 pag.77).
În speță se reține că deși reclamanții din acțiunea principală și din cererile conexe nu au precizat valoarea obiectului cererilor deduse judecății, conform art.172 pct.3 Cod procedură civilă, în raport de dispozițiile art. 129 ultim (al.) Cod procedură civilă și de dispozițiile art.105 al.(1) Cod procedură civilă, Judecătoriei îi revenea obligația de a pune în discuția părților, necesitatea lămuririi acestei probleme esențiale pentru stabilirea competenței materiale a instanței și ulterior a căilor de atac căreia îi era supusă sentința, cu atât mai mult cu cât la dosar există depus chiar contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.1915/8 iunie 1998 de BNP Al.R. Z. încheiat între vânzătoarea S. O. și reclamanta cumpărătoare P. E., în care se menționa prețul imobilului în litigiu ca fiind de 1 miliard de lei vechi (fila 5, 6 dosar nr._/2000 al Judecătoriei București Sector 1).
Împrejurarea conform căreia valoarea de circulație a imobilului situat în București, . Sector 1 compus din Subsol (4 camere și hol), parter (garaj, hol, 1 cameră, vestibul, 2 camere, hol, bucătărie, cămară, grup sanitar), etaj, birou, trei dormitoare, baie, hol, terasă, pod (mansardă) și teren în suprafață de 282 mp era superioară valorii de 150 milioane lei vechi menționată de art.20 alin.(1) lit.(b) din Codul de procedură civilă (modificat prin Legea 59/1993) în vigoare la data promovării acțiunii principale și a cererilor conexe – rezultă și din înscrisurile noi depuse în recurs – expertiză de evaluare extrajudiciară a imobilului și anunțuri de vânzare cu privire la imobile ce prezintă aceleași caracteristici tehnico – edilitare (ca structură și amplasament în Mun.București).
În raport de dispozițiile art.725 Cod procedură civilă (astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr.479/2 octombrie 2000, Curtea constată că în raport de valoarea imobilului ce a făcut obiectul cererilor de constatare a nulității contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de părți, competența de soluționare în primă instanță aparținea Tribunalului M. București, iar nu Judecătoriei Sectorului 1 București.
În acest sens art.725 Cod procedură civilă prevedea că „Procesele în curs de judecată la data schimbării competențelor instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe…”.
În speță se constată că Judecătoria Sectorului 1 București nu fusese legal investită, în raport de dispozițiile art.2 alin.(1) lit.(b) din Legea 59/1993, care prevedea că litigiile ce au ca obiect valorificarea unor drepturi și obligații ce rezultă din raporturi juridice, cererile al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei, imobilul în litigiu având o valoare de circulație cu mult peste această limită legală, conform probatoriului mai sus menționat.
În raport de această constatare se impun a se lămuri în continuare problemele ce vizează sancțiunea nerespectării normelor legale mai sus invocate ce reglementează competența materială a tribunalului și admisibilitatea invocării excepției de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1 București, direct în calea de atac a recursului.
Se impune a se preciza că analiza legalității actelor de procedură se va realiza în raport de dispozițiile vechiului Cod de Procedură civilă (1865), iar nu în raport de dispozițiile Noului Cod de procedură civilă (legea 134/2010) soluție ce rezultă din dispozițiile art.24 coroborate cu art.25 al.(1) din Noul Cod de procedură civilă.
În acest sens art.24 din legea 134/2010 privind Codul de Procedură civilă (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.545/3 august 2012) dispune că „ Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..”
La rândul său art.25 al.(1) prevede că „ Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.
Prin urmare actul de procedură atacat – în speță hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță – rămâne supus dispozițiilor vechiului Cod de procedură civilă, sub imperiul căruia s-a pronunțat, și urmează a fi analizat în raport de dispozițiile art. 105 al.(1) Cod procedură civilă.
Art. 105 al.(1) Cod procedură civilă vechi prevede că „Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”.
Acest text legal consacră un caz de nulitate necondiționată de producerea vreunei vătămări. Simplul fapt că actul de procedură a fost săvârșit de o instanță necompetentă atrage nulitatea acestuia.
Deși textul se referă la „judecătorul” necompetent, în realitate, necompetența se raportează la instanță, întrucât competența este definită ca fiind aptitudinea unei instanțe/organ de jurisdicție de a soluționa un litigiu.
Nulitatea intervine indiferent dacă norma de competență încălcată are caracter imperativ sau dispozitiv, deci indiferent după cum necompetența este absolută sau relativă. Vor diferi doar condițiile de invocare a nulității.
Necompetența materială era sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă (aplicabil în speță) de ordine publică și putea fi invocată în orice stare a pricinii, chiar direct în recurs.(art.159 pct.(2) coroborat cu art.162 Cod procedură civilă), spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă care prevede că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocate de părți și de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (art.130 Noul Cod de procedură civilă neaplicabil în speță).
De asemenea art.304 pct.3 Cod de procedură civilă (1865) prevedea că se poate solicita casarea unei hotărâri „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, iar art.306 Cod procedură civilă prevedea că „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este însă obligată să le pună în dezbaterea părților.”
Din aceste scurte considerente teoretice rezultă să sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, în vigoare la data soluționării acțiunii la fond (1999 – 2005) necompetența materială a instanței era de ordine publică și putea fi invocată în orice stare a pricinii, de către părțile interesate, și chiar de instanța de judecată din oficiu, soluționarea cauzei cu încălcarea normelor de competență materială fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești conform art.105 al.(1) Cod procedură civilă coroborat cu art. 108 al.(1) Cod procedură civilă.
În concluzie, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, fiind o excepție peremptorie, absolută, putea fi invocată pentru prima oară în recurs, iar în raport de valoarea litigiului dedus judecății, este întemeiată, (acțiunile în nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare cu privire la imobilul din București, . Sector 1), fiind soluționată de Judecătoria Sectorului 1 București cu încălcarea competenței materiale a tribunalului M. București.
Curtea constată că prin decizia civilă nr.1854/2003, Tribunalul București – Secția a IV a civilă a anulat sentința nr.3427/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a reținut cauza pentru evocarea fondului, în raport de dispozițiile art.297 alin.(1) teza a II-a coroborat cu art. 105 al.(2) Cod procedură civilă, reținând că judecata litigiului în fața instanței de fond s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale relativ la citarea părților în procesul civil, respectiv s-a realizat fără citarea pârâtei S. O..
Cu toate acestea, Tribunalul M. București nu a verificat propria sa competență materială în raport de valoarea litigiului dedus judecății, dosarul civil nr.2958/2003 al Tribunalului M. București fiind soluționat în apel și nu de către tribunal ca și instanță de fond, cum era corect în raport de dispozițiile legale mai sus invocate, în speță fiind aplicabilitatea disp.art.297 al.(2), iar nu dispozițiile art.297 al.(1) cum greșit s-a reținut.
Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod procedură civilă se vor admite toate recursurile și pentru o soluționare unitară a cererilor se va casa decizia civilă nr.528A/29.09.2005 pronunțată de Tribunalul M. București – Secția a IV –a Civilă, cu consecința trimiterii dosarului spre rejudecare, în primă instanță Tribunalului C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile civile declarate de recurenții pârâți P. I., P. M. C., ambii cu domiciliul procesual ales în București, ., ., . și P. M., P. V. G., ambele cu domiciliul procesual ales în București, Calea Floreasca nr.59, sector 1, S.C. R. S.A., cu sediul în București, București, .. 8, sector 1 și recurentul intervenient P. M. BUCUREȘTI-MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, împotriva deciziei civile nr. 528 A din 29.11.2005 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.2958/2003, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. E., cu domiciliul în București, .. 3 și domiciliul procesual ales în București, . sector 1 și intimații pârâți S.C. H. N. S.A., cu sediul în București, . sector 1 și M. M.(moștenitoarea lui S. O.), cu domiciliul în Spania, Madrid, Calle A., nr.12 și ultimul domiciliu cunoscut în România, București, Drumul Taberei nr. 100, ., ..
Casează Decizia civilă nr.528A/29.09.2005 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță Tribunalului C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.04.2013.
Președinte, I. B. | Judecător, M. P. | Judecător, D. P. |
Grefier, C. D. |
Jud.fond: B.C.
Red.decizie jud.M.P./19.04.2013
Tehnored.decizie gref.C.D./25.04.2013
3 ex.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 193/2013. Curtea de Apel... | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 487/2013.... → |
|---|
