Revendicare imobiliară. Decizia nr. 200/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 200/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 08-04-2013 în dosarul nr. 3184/212/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 200/C
Ședința publică din 08 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE Vanghelița T.
Judecător G. L.
Judecător M. G.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta reclamantă C. M., domiciliată în Năvodari, . Tașaul, ., județul C., împotriva deciziei civile nr. 555/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._,
în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. C., M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., . și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenta reclamantă d-na avocat G. Matronica, care depune la dosar împuternicirea avocațială ./_ nr.19/01.04.2013, pentru intimații pârâți C. L. C. și M. C. prin Primar se prezintă dl. avocat N. I., în baza împuternicirii avocațiale ./_/27.12.2012 depusă la dosar, lipsind intimata pârâtă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
După referatul grefierului de ședință:
Ambii apărători având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța luând act de susținerile părților, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată conform art. 150 cod pr.civilă și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Având cuvântul apărătorul recurentei reclamante solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate de Tribunalul C. și pe fond să fie admisă acțiunea. În mod greșit s-a admis excepția de inadmisibilitate acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Instanța de fond, cât și instanța de apel, în rejudecare nu au observat că motivele invocate pentru admiterea excepției inadmisibilității, au fost rezolvate conform sentinței civile nr._/22.12.2009 a Judecătoriei C. și a deciziei civile nr.313/06.09.2010 a tribunalului C.. În cauză nu sunt incidente argumentele instanțelor de fond și de apel în rejudecare, ce s-au fondat pe concluziile de admitere a excepției de inadmisibilitate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În susținerea recursului depune la dosar și concluzii scrise, practică judiciară – decizia civilă nr. 770/C/28.11.2012 a Curții de Apel C. și solicită cheltuieli de judecată conform chitanței . nr._/03.04.2013 depusă la dosar.
Apărătorul intimaților pârâți C. L. C. și M. C. prin primar, solicită respingerea recursului formulat de recurenta reclamantă, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.
CURTEA :
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr._/19.06.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr._ a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâții M. C. prin Primar și C. L. al Municipiului C., s-a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată de către reclamanta C. M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. L. al Municipiului C. și M. C. prin Primar, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâților de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință civilă, în baza materialului probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:
S-a constatat că temeiul de drept al prezentei acțiuni în revendicare este reprezentat de dispozițiile art. 480 și art. 481 din Codul civil din 1864, coroborate cu cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În condițiile existenței unei legi speciale prin care se reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv Legea nr. 10/ 2001, instanța de fond s-a raportat cu precădere la prevederile Deciziei nr. 33/ 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/ 2007, potrivit căreia „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”
Totodată, instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 27 pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. 28/ 2011, prin care s-a hotărât, între altele, că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile”.
Deciziile date de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt obligatorii, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile procesului echitabil se aplică oricărei persoane, care se adresează unui organ jurisdicțional cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil. Garanțiile generale ale dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aplicabile în materie civilă, privesc accesul la justiție, neutralitatea tribunalului, celeritatea și publicitatea procedurii, și egalitatea armelor.
Instanța de fond a reținut că, prin art. 6 alin. 1 al Convenției, se reglementează drepturi procedurale concretizate în garanții asupra punerii în valoare a drepturilor și libertăților recunoscute oricărei persoane, în fața instanțelor judiciare.
Totodată, textul indicat este incident în ordinea internă a statelor semnatare, prin instituirea garanțiilor privitoare la asigurarea desfășurării unui proces echitabil.
Este de subliniat însă că art. 6 alin. 1 din Convenție se raportează numai la acele drepturi și obligații cu caracter civil, care sunt recunoscute în dreptul intern, fără a garanta însă existența acestor drepturi.
În dreptul intern, atât prin reglementarea constituțională cât și prin jurisprudența Curții Constituționale a României, se răspunde cerințelor Convenției Europene, garantându-se prin art. 21 din Constituție, accesul la justiție.
Atunci când însă, o lege sau ordonanță de guvern conține anumite limitări ale accesului la justiție, Curtea Constituțională își exercită atributul exclusiv, procedând la verificarea compatibilității normei interne cu Constituția.
Verificarea compatibilității oricărei norme de drept intern cu prevederile Convenției, cade însă, în competența instanțelor ordinare, potrivit art. 20 din Constituție, acestea fiind împuternicite de legiuitor să identifice situațiile în care normele cuprinse în tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale se aplică cu prioritate față de normele dreptului intern.
Așa fiind, față de prevederile art. 20 din Constituție, raportat la art. 32 din Convenția Europeană, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are caracter obligatoriu pentru instanțele române, fiind respectat în dreptul intern puterea autorității de lucru interpretat.
Un reper jurisprudențial cu privire la sfera de aplicabilitate a art. 6 pct. 1 din CEDO este hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speța Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cauză în care s-a tranșat această problemă în sensul că prevederile art. 6 alin. 1 reglementează nu numai condițiile necesare desfășurării unui proces echitabil, ci și dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege.
Ulterior, organele jurisdicționale ale Convenției au dezvoltat o jurisprudență constantă conform căreia, obligația justițiabilului de a parcurge o procedură administrativă prealabilă anterior introducerii cererii sale în fața instanțelor de judecată reprezintă o limitare a dreptului de acces la o instanță admisă de jurisprudența Curții, în cazul în care decizia administrativă astfel dată nu poate fi supusă controlului efectiv al instanțelor (C. împotriva României, 14 septembrie 2004, și N. împotriva României, 13.07.2006).
Din analiza jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, se observă că instanța europeană a statornicit invariabil că art. 6 alin. 1 garantează fiecărei persoane dreptul de a accede la o instanță de judecată în sensul neîngrădirii dreptului de a sesiza instanța cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil însă, acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, astfel de limitări fiind compatibile cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (Yagtzilar împotriva Greciei, 27/98 și L. împotriva României, 26 ianuarie 2006).
Întrucât statul se bucură de „puterea suverană de apreciere”, acestuia îi este recunoscută autonomia în ceea ce privește transpunerea în legislația națională a garanțiilor procedurale consacrate de normele europene, cu condiția păstrării proporționalității dintre măsura luată și scopurile urmărite de către acesta.
Așadar, în mod evident, statul rămâne suveran în a legifera anumite măsuri, ori în a aprecia, scopurile pe care legislația și practica sa administrativă ori jurisprudențială le urmărește.
În Cauza Faimblat împotriva României din 13 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 6 martie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță ( mutatis mutandis, Messochoritis împotriva Greciei,12 aprilie 2001)”.
Cu referire expresă la dreptul nostru intern, „Curtea nu contestă eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații), fiind remarcat faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor judecătorești”.
Principiile consacrate jurisprudențial de Curtea europeană se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale, autoritate căreia îi incumbă sarcina de a garanta supremația Constituției, deci implicit a principiului pacta sunt servanda.
Astfel, este de arătat că, într-una dintre soluțiile sale de referință, (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), Curtea Constituțională a statuat că existența unor proceduri în fața unor organe administrative cu atribuții jurisdicționale nu poate fi privită ca un obstacol pentru accesul la justiție atâta vreme cât hotărârile acestora sunt supuse controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente dintre cele prevăzute de art. 126 din Constituție, potrivit căruia, “Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, singura instanță supremă, potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 304/ 2004, nominalizată expres de Legea fundamentală, în mod constant a statuat că un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/ 2001.
Atâta vreme cât legiuitorul a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, ori a despăgubirilor, a fost asigurat accesul la justiție, context în care nu există o încălcare a prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Î.C.C.J.- Decizia nr. 734/ 6.02.2008; ÎCCJ - Decizia nr. 1774/ 17.03.2008; Î.C.C.J -Decizia nr. 2217/ 9.03.2007; Î.C.C.J.- Decizia nr. 5101/ 19.09.2008; Î.C.C.J.- Decizia nr. 33/ 09.06.2008; Î.C.C.J.- Decizia nr. 27/ 14.11.2011).
Cu privire la transpunerea în legislația națională a garanțiilor procedurale consacrate de normele europene este de precizat că Legea nr. 10/ 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piață a bunului ce nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, principiul restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 din Codul civil, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În cazul imobilelor expropriate, principiul este acela al acordării măsurilor reparatorii în natură, restituirea prin echivalent fiind o măsură subsidiară, aplicabilă în cazul în care imobilul a fost înstrăinat sau este afectat total sau parțial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Pentru imobilele expropriate, modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent este reglementată de art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, care are caracterul unei norme speciale, aplicabilă preluărilor abuzive în forma exproprierii. Această lege are caracter special, și în consecință, se aplică în mod prioritar și este incidentă tuturor acțiunilor introduse după . (14 februarie 2001). Este de adăugat că dispozițiile actuale ale Constituției, așa cum apar acestea în urma revizuirii legii fundamentale, prevăd că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată în interesul legii, obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial în condițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, a clarificat temeiul juridic care trebuie urmat în cazul pretențiilor referitoare la imobile expropriate, promovate prin acțiuni introduse după . Legii nr. 10/ 2001.
Având în vedere că Legea nr. 10/ 2001 își definește domeniul de aplicare, procedura și excepțiile, perfecționează sistemul reparator și procedural, stabilește controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, fiind o lege specială, față de dispozițiile Codului civil sau ale art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, se apreciază că aceasta suprimă acțiunea dreptului comun, determinând inaplicabilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil din 1864.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil din 1864.
De altfel, aceasta imposibilitate de opțiune a fost adoptată foarte clar și de către legiuitor, prin introducerea în cuprinsul Legii nr. 10/ 2001 a art. 46 alin. 4, prin Legea nr. 1/2009, care prevede ca „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile acestei legi se aplica cu prioritate”.
Rezultă că, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 - cum este și cazul reclamantei C. M. - nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).
În consecință, fără a limita ori îngrădi accesul la un proces echitabil în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de către pârâți, cu consecința respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare formulată de reclamanta C. M., fără a mai supune analizei fondul cauzei.
Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Hotărârea C. c. României; Hotărârea S. și alții. c. României; Hotărârea S. și alții. c. României; Hotărârea R. c. României; Hotărârea P. c. României; etc.), se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, decât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În stabilirea caracterului necesar al unei cheltuieli ar trebui să se țină cont de faptul că angajarea unui consilier juridic de către o instituție a statului, pe baza unui contract individual de muncă, sau în temeiul unui raport de serviciu, impune obligația contractuală a acestuia de reprezentare a autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află. Reprezentarea se materializează în îndeplinirea de acte juridice în numele și în interesul angajatorului, în limitele cadrului legal al raportului de serviciu sau al raportului juridic de muncă.
Atribuțiile consilierului juridic sunt reglementate de art. 4 din Legea nr. 514/ 2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, conform căruia „consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității, avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic”. Practic, în temeiul acestor prevederi consilierul juridic are sarcina de a apăra drepturile și interesele legitime ale persoanelor juridice care i-au numit sau la care sunt angajați, în raport cu orice autorități sau instituții publice și cu orice alte persoane fizice sau juridice.
Ca atare, atâta timp cât autoritatea sau instituția publică are angajat consilier juridic (în cazul de față fiind vorba chiar de un serviciu juridic, astfel cum reiese din adresa nr._/ 22.11.2011 a Primăriei Municipiului C., acesta, în temeiul Legii nr. 514/ 2003 și al clauzelor contractului său individual de muncă sau al raportului de serviciu, este obligat să asigure reprezentarea în fața instanței de judecată a angajatorului său. Din acest punct de vedere, instanța de judecată, chemată să acorde cheltuieli de judecată reprezentând onorariul achitat unui avocat ales de autoritatea sau instituția publică aflată în slujba statului, trebuie să analizeze dacă această cheltuială a fost sau nu absolut necesară pentru buna desfășurare a judecății. În cazul în care reprezentarea s-ar fi putut realiza de consilierul juridic al autorității sau instituției publice, recurgerea la serviciul unui avocat nu reprezintă o măsură absolut necesară pentru asigurarea apărării, astfel încât cheltuiala cu onorariul de avocat ar fi o cheltuială voluptorie.
În cauza supusă analizei, s-a constatat că obiectul acesteia îl reprezintă plângerea contravențională împotriva unui procesul-verbal emis de intimat. Prin prisma obiectului cererii și ținând seama de datele concrete ale cauzei, instanța de fond a apreciat că toate acestea nu sunt de natură a ridica probleme deosebite intimatului, în formularea apărării sale prin intermediul propriilor consilieri juridici.
Fără doar și poate, în temeiul art. 2 alin. 3 și art. 29 alin. 1 din Legea nr. 51/ 1995, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, iar autorității sau instituției publice nu îi este interzis a-și angaja avocat în litigiile supuse judecății.
Cu toate acestea, la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de o autoritate sau instituție publică ce a beneficiat de serviciile unui avocat, instanța de judecată trebuie să analizeze dacă reprezentarea prin avocat a fost o măsură absolut necesară pentru desfășurarea activității, respectiv dacă apărarea putea și trebuia să fi fost asigurată de consilierul juridic, funcționar al autorității / instituției publice în discuție.
De altfel, se impune a fi subliniată necesitatea evitării procedeului încheierii de către autoritățile sau instituțiile publice de contracte de asistență juridică cu unul sau mai mulți avocați, apreciindu-se că se evită astfel discreditarea și umilirea nejustificată a consilierului juridic, dată fiind o realitate axiomatică, în sensul că prestându-și activitatea profesională permanent, cu caracter de continuitate la persoana juridică în cauză, se prezumă că, în afara unor împrejurări speciale, consilierii juridici cunosc problematica activității specifice a persoanei juridice în serviciul căreia se află, mult mai bine decât un avocat din afară.
Cum în prezenta cauză nu s-a constatat existența unor împrejurări speciale, instanța a apreciat această cheltuială judiciară angajată de către intimat ca fiind una voluptorie, lipsită de caracterul necesar, astfel încât a respins cererea de acordare a acestor cheltuieli.
În ceea ce privește diferența de taxă judiciară de timbru de 3030.845 lei, de la plata căreia a fost scutită reclamanta, urmare a admiterii cererii sale de ajutor public judiciar, aceste cheltuieli au rămas în sarcina statului, potrivit art. 19 alin. 1 din O.U.G. nr. 51/ 2008.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâții M. C. prin Primar și C. L. al Municipiului C. criticând-o pentru greșita soluționare a cererii referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deși în cauză, culpa procesuală aparține intimatei reclamante, iar cuantumul acestor cheltuieli de judecată rezultă fără echivoc din chitanțele depuse la dosarul cauzei.
Calea de atac a apelului a fost exercitată și de către reclamanta C. M., care a criticat sentința civilă pe motive de nelegalitate și netemeinicie, arătând că Judecătoria C. nu era competentă din punct de vedere material spre a soluționa fondul pricinii deduse judecății, instanța competentă fiind Tribunalul C..
O altă critică se circumscrie greșitei soluționări a fondului litigiului prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii civile, soluție care rezultă dintr-o interpretare subiectivă a Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se arată că imobilul care a aparținut apelantei reclamante și care a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului este demolat, iar acesteia i se pot acorda despăgubiri bănești fără a se periclita siguranța raporturilor juridice civile.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul C. a pronunțat decizia civilă nr.555 din 1 noiembrie 2012, prin care a admis apelul declarat de apelanții M. C. prin primar și C. local C. împotriva sentinței civile nr._ din 19 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria C..
A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligată reclamanta C. M. către pârâții M. C. prin primar și C. L. C. la plata cheltuielilor în sumă de 1572 leu.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă C. M. ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanta C. M. a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001- solicitând măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 216 m.p. și construcție, situat în C., ., județul C..
Conform dispoziției nr.3982 din 30 noiembrie 2012 a fost soluționată notificarea formulată de către reclamantă.
Reclamanta C. M. nu a exercitat calea de atac prevăzută de art.26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 împotriva dispoziției nr.3982 din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului C..
Astfel cum a reținut instanța de fond, persoanele care au utilizat procedura legii nr.10/2001 – cum este cazul reclamantei C. M., nu au deschisă ulterior calea acțiunii în revendicare – întemeiată pe dreptul comun, în considerarea regulii electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
În atare situație, instanța de fond a soluționat corect excepția inadmisibilității acțiunii civile, fără a încălca accesul reclamantei la justiție ocrotit de art.6 din CEDO și dreptul acesteia la un proces echitabil.
Cu privire la apelul declarat de către apelanții pârâți, instanța de apel a reținut că potrivit art. 274 cod pr.civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.
Cu alte cuvinte obligația de față a cheltuielilor de judecată este subsumată existenței culei procesuale, partea care a pierdut procesul este obligată la cheltuieli de judecată.
Cum reclamanta a pierdut procesul, potrivit art. 274 cod pr.civilă a fost obligată la plată cheltuielilor de judecată către apelanții pârâți.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr.555 din 1 noiembrie 2012 – pronunțată de Tribunalul C. a declarat recurs, reclamanta C. M. ca fiind nelegală și netemeinică.
Motivează recursul arătând că în mod eronat cele două instanțe de fond și apel au respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicarea unui imobil preluat abuziv de S. R., întemeiată pe dreptul comun.
Procedând în acest mod cele două instanțe i-au îngrădit dreptul la accesul liber la justiție.
Cele două instanțe au interpretat eronat și trunchiat decizia nr.33/2008 pronunțată de Î.C.C.J.
Astfel, după cuvântul inadmisibil mai există o completare a conținutului deciziei, în sensul că acțiunea este inadmisibilă numai în măsura în care aduce atingere unui alt drept de proprietate sau raporturilor juridice.
În condițiile în care imobilul - teren și construcție nu mai poate fi restituit în natură – reclamanta beneficiază de despăgubiri și că acordarea nu ar aduce atingere celor două aspecte învederate de instanța supremă.
Instanța nu trebuia decât să verifice dacă solicitarea reclamantei ar fi produs însă un prejudiciu din cele expuse de instanța supremă și în condițiile prezentei cauze să admită acțiunea, nu să o respingă ca inadmisibilă.
Susține că decizia menționată a fost pronunțată în scopul unificării practicii instanțelor de judecată cu referire la speța de față și nu de a îngrădi accesul liber la justiție al cetățeanului.
Consideră că în cauza de față de pot aplica prevederile deciziei menționate, în sensul că solicitarea reclamantei nu aduce atingere nici uneia dintre cele două elemente enunțate în decizie și că acțiunea este admisibilă.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
Potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, reclamanta a declanșat procedura administrativă, notificând unitatea deținătoare pentru a-i acorda măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 216 m.p. și construcție situat în C., ., județul C..
Conform art.25 din Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare a emis dispoziția nr.3982 din 30 noiembrie 2005, prin care i s-a răspuns reclamantei la notificarea formulată.
Aceasta, conform disp. art.26 alin.3 din aceeași lege avea posibilitatea să formuleze contestație împotriva dispoziției emise de Primarul Municipiului C., dar a preferat să formuleze o acțiune civilă întemeiată pe disp. art. 480 cod civil, acționând în judecată pârâții C. L. C., M. C. prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor – solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu și în subsidiar acordarea de măsuri compensatorii.
În mod corect cele două instanțe – în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii civile au pornit de la principiul generalia specialibus derogant care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială care este pe deplin incident în cazul prevederilor art. 480 cod civil (norma generală) și a celor din legea nr.10/2001 (norma specială).
Curtea constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond, dând o interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura legii nr.10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin.2 din legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 alin. 2 alin.2 din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială – legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea prin Decizia nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenta invocă dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă i s-a negat dreptul de acces la instanță, dar și art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
Art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă Curtea Europeană a drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, cu este compatibil cu limitări implicite și că statele dispus în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statut că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de drept la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art.26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Esența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, recurenta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă) dacă urma procedura Legii nr.10/2001 prin exercitarea căilor de atac.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 act adițional la Convenție, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza S. Taub împotriva României, cauza A. Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009 etc.).
În schimb, CEDO a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condiționată, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000 contra Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006 etc.).
Jurisprudența CEDO este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M. A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Față de aceste considerente, constată că recurenta nu deține un bun și un drept la restituire în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept stabilit în procedura legii nr._ și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
Pentru considerente expuse, Curtea în baza art. 312 cod pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul.
În baza art. 274 cod pr.civilă va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 409,2 lei către pârâții M. C. prin primar și C. local C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul civil formulat de recurenta reclamantă C. M., domiciliată în Năvodari, ., județul C., împotriva deciziei civile nr. 555/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul C., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. C., M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., . și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, ca neîntemeiat.
Obligă recurenta la plata către pârâții M. C. prin Primar și C. L. C. a sumei de 409,2 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 8 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
Vanghelița T. G. L. M. G.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: G.M.
Jud.apel: C.M.P.
B.M.
Red.dec.Jud.V.T./2ex./24.04.2013
Tehnored.gref.RD/25.04.2013
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 8/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 375/2013. Curtea de... → |
|---|
