Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 10/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 23627/212/2010
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 10/FM
Ședința publică din 04.02.2013
Complet specializat pentru cauze cu minori și de familie
PREȘEDINTE - VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
Grefier - C. M.
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de recurenta reclamantă G. A. N., domiciliată în C., ., ., ., județul C. și recurentul pârât P. E., domiciliat în C., ., . civile nr. 276/12.04.2012 pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, având ca obiect partaj bunuri comune.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din 28.01.2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru concluzii scrise completul de judecată a amânat pronunțarea asupra recursurilor data de 04.02.2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la 15.06.2010, reclamanta G. A. N. l-a chemat în judecată pe pârâtul P. E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că apartamentul situat în Constanta, ., ., ., județul Constanta este bunul ei propriu, să se dispună partajarea în cote egale a bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei și ieșirea din indiviziune cu privire la un autovehicul Skoda O. Tour, achiziționat în 20.05.2006 și datoria . de întreținere imobil.
În motivarea cererii, s-a arătat că, părțile s-au căsătorit în 28.09.1991, iar prin sentința civilă nr._/27.11.2009 Judecătoria Constanta a dispus desfacerea acesteia; imobilul a fost dobândit ca urmare a faptului că prețul vânzării-cumpărării a fost donat reclamantei de părinții ei, în urma vânzării de către terți a garsonierei situate în Constanta, ., . în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/06.05.1992 la notariatul de Stat Constanta; imobilul este înstrăinat în august 1996 către N. F. contra sumei de 41.000 lei, banii cu care părinții ei au înțeles să o gratifice; ca urmare, este cumpărat în timpul căsătoriei imobilul din Constanta, ., ., AP 51, . doua camera și dependințe, vândut în 2002, ca urmare fiind achiziționat imobilul în litigiu, pentru care a operat subrogația reală cu titlu universal.
La XX, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că situația prezentata de reclamantă nu corespunde realității, bunul imobil fiind dobândit anterior celui ce face obiectul prezentului litigiu a fost bun comun, cumpărat de reclamanta, în baza mandatului tacit reciproc specific căsătoriei în timp ca el se afla în voiaj; diferența de preț ca urmare a vânzării imobilului anterior a fost achitată din veniturile lui la care s-au adăugat și împrumuturi personale contractate de el, în vederea achiziționării și efectuării de îmbunătățiri.
În argumentarea apărării, pârâtul a mai susținut că autoturismul Skoda O. Tour a fost achiziționat ca urmare a contractării unui împrumut, aflat în derulare și pe care îl achită și în prezent, iar cheltuielile de întreținere cu imobilul au fost achitate de exclusiv de el.
La termenul din XX, în raport de răspunsurile la interogatoriul administrat pârâtului la 25.02.2011, în temeiul art. 129-130 instanța a calificat cele arătate de pârât prin răspunsul la întrebarea nr. 13 ca fiind o cerere reconvențională și a pus în vedere apărătorului pârâtului să formuleze precizări scrise, să indice suma solicitata și să asigure timbrajul corespunzător. În ședința publică din data de 14.04.2011, în temeiul art. 20 al 1 din legea 146/1997, instanța a anulat ca netimbrata cererea reconvențională.
În data de 16.06.2011, reclamanta, cu acordul pârâtului a renunțat la partajarea bunului comun constând în autoturismul Skoda O. Tour achiziționat în 20.05.2006.
Prin sentința civilă nr._/30.06.2011, Judecătoria C. a admis în parte cererea reclamantei și constatat că imobilul situat în Constanta ., . propriu al acesteia; a fost respins capătul de cerere privind partajarea datoriei comune constând în cheltuielile legate de întreținere și s-a luat act de renunțarea reclamantei la partajarea bunului comun constând în autoturism Skoda O. Tour;
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că, prin sentința civilă nr._/27.11.2009 Judecătoria Constanta a dispus desfacerea căsătoriei părților; în ceea ce privește primul capăt de cerere instanța a avut în vedere dispozițiile art. 31 lit. f din C. familiei, conform căruia devin proprii: bunul dobândit în schimbul altui bun propriu; prețul vânzării unui bun propriu; creanța prețului de vânzare a unui bun propriu; bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu; indemnizația de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu; despăgubirea datorata pentru pagubele cauzate unui bun propriu; aceste bunuri devin proprii în baza subrogației reale cu titlu universal, instituție care presupune înlocuirea juridică a unui bun cu altul.
Prima instanță a mai amintit că, potrivit art. 5 al.1 din decretul 32/1954, calitatea de bun propriu trebuie dovedită, dovadă care, între soți, se poate face prin orice mijloc de proba; aceasta înseamnă că oricare dintre soți poate, chiar împotriva sau peste conținutul unui act scris, dovedi că anumite bunuri nu sunt comune, ci proprii, inclusiv că în realitate s-a plătit un preț mai mare decât cel indicat în înscris.
Pentru a ajunge la concluzia admiterii acțiunii, judecătoria a analizat succesiunea actelor și prețul imobilelor înstrăinate și vândute, demers în urma căruia a rezultat că o garsonieră proprietate părinților reclamantei a fost înstrăinată de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7803/8 august 1996 pentru suma declarata de 3.000.000 lei vechi, iar din cuprinsul contractului de intermediere încheiat la .. Constanta, intre părțile acestui contract rezultă faptul ca prețul real al vânzării a fost de 41.000.000 lei vechi; la 9 august 1996, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7828 la B.N.P. Boruna Chirata, părțile au achiziționat imobilul situat în . procesul verbal (în realitate antecontract de vânzare-cumpărare) încheiat în 24.07.1996 la S.C. Jitomi 777 S.R.L., între vânzători și reclamantă rezulta faptul ca prețul real al tranzacției a fost în suma de 38.000.000 lei vechi.
În aceste condiții, coroborat cu depoziția martorilor audiați (T. C. și C. M.), judecătoria a concluzionat că părinții reclamantei au înțeles să înmâneze reclamantei suma de 38.000.000 lei vechi, cu titlul de dar manual, în scopul achiziționării imobilului din . titlu gratuit pentru care nu funcționează restricția de formă prevăzută de art. 813 C. civ., și anume încheierea în formă autentică pentru validitatea actului juridic.
Prima instanță a mai arătat că, ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 615/27.06.2002 la B.N.P. C. A., soții P. au înstrăinat imobilul din . de_ lei vechi (9.500 USD, precontract de vizare-cumpărare), pentru ca, în data de 30.08.2002 să fie achiziționat imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2680/30.08.2002 la B.N.P. E. T., contra sumei de_ lei vechi.
Judecătoria a apreciat că se impune înlăturarea depozițiilor celor doi martori audiați la propunerea pârâtului, datorită caracterului evident subiectiv al acestora, ei precizând că știu aspectele relatate doar de la pârât, iar acestea nu sunt susținute în cauza de alte mijloace probatorii; mai mult, martorul D. I. L. a învederat că primul imobil – cel aflat în . achiziționat de pârti cu banii de la nuntă, dar, în realitate părțile s-au căsătorit în 1991, iar pârâtul nu a făcut vorbire de acest aspect în cadrul apărărilor sale.
În acest context, prima instanță a stabilit că, deși apartamentul situat în . dobândit de reclamantă în perioada căsătoriei cu pârâtul, deoarece din prețul obținut a fost achiziționat imobilul din . răsturnata prezumția comunității de bunuri instituită de art. 30 alin. (1) C. fam., atât timp cat pârâtul nu a contribuit cu nicio suma de bani la dobândirea imobilului și prețul acestuia a fost achitat în întregime de către reclamanta din bani donați de către mama sa, fiind astfel aplicabile în cauza dispozițiile art. 31 lit. f) C. fam., alături de cele de la lit. b) a aceluiași articol, imobilul având calitatea de bun propriu.
În ceea ce privește partajarea datoriei comune constând în cheltuieli de întreținere imobil, judecătoria a avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 1169.civ., reclamanta nu și-a probat susținerile, nu precizat din ce este formată suma respectivă, perioada de timp și nici nu a depus la dosar până în momentul încheierii dezbaterilor un act doveditor în acest sens, astfel că a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat în termen legal apel pârâtul susținând că, în mod nelegal, prima instanță a admis cererea reclamantei de renunțare la judecată, cu privire la autoturismul supus partajului, deoarece în ședința din 16.06.2011, apărătorul reclamantei a făcut o cerere de renunțare la judecată, fără să aibă o împuternicire specială în acest sens, iar reclamanta nu a avut depusă la dosar o cerere de renunțare la judecată, care să întrunească cerințele legale; pârâtul a susținut că, prin admiterea acestei cereri, s-a scos din masa partajabilă autoturismul, cu scopul diminuării valorii masei de partaj și al pronunțării unei sentințe, fără calea de atac a apelului.
În motivarea apelului, s-a mai arătat că, în mod nelegal, s-a constatat că imobilul din . este bun propriu al reclamantei, fiind desființate pur și simplu trei acte notariale, prin niște declarații mincinoase, deoarece apartamentul a fost cumpărat în anul 2002 de către ambii soți, reclamanta cunoscând că este bun comun și și-a dat consimțământul la stabilirea acestui regim juridic; apelantul a mai susținut că declarațiile martorilor reclamantei nu sunt relevante, niciunul dintre martori nefiind de față la înmânarea sumelor pretins donate sau cunoscând scopul pentru care au fost dați banii.
Apelantul a mai susținut că interpretarea conform căreia mama reclamantei ar fi înmânat acesteia o sumă foarte mare, 38.000.000 lei vechi, cu titlu de dar manual, este una greșită, situația neîncadrându-se în domeniul de aplicare al regulilor privind darul manual, iar argumentarea în sensul că sunt incidente dispozițiile art.31 lit. b și lit. f C. fam. reprezintă o construcție juridică facilă, fără fundament în situația de fapt și de drept.
Un alt argument de apel al pârâtului îl constituie faptul că, din cartea sa de muncă și din celelalte înscrisuri doveditoare rezultă că a avut venituri foarte mari pe tot parcursul căsătoriei, el fiind cel care propriu-zis a susținut din punct de vedere material nevoile căsătoriei, în timp ce fosta soție nu a lucrat decât o foarte scurtă perioadă de timp și a avut venituri foarte mici, iar problema muncii în gospodărie nu se pune deoarece din căsătorie nu au rezultat copii; în aceste condiții, apelantul a pretins că partajul bunurilor trebuia făcut în cote de 50% pentru fiecare parte, cu echilibrarea valorică a loturilor.
Prin decizia civilă nr. 276/12.04.2012, Tribunalul C. a admis apelul și schimbând în parte sentința nr._/30.06.2011, a Judecătoriei C. a constat că imobilul situat în C., ., ., ., este bun comun, achiziționat cu contribuția exclusivă a reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, la termenul de judecată din 15.04.2011 reprezentantul convențional al reclamantei, avocat R. V., a învederat primei instanțe că reclamanta renunță la partajarea autoturismului Skoda O. Tour, urmând ca aceasta să depună la dosar cerere în acest sens; la termenul din 16.06.2011, avocatul reclamantei a depus la dosar cererea de renunțare semnată personal de reclamantă (fila 56, dosar), iar pârâtul prin apărător nu s-a opus.
Având în vedere dispozițiile art.246 alin.1 C. pr.civ., tribunalul a concluzionat că, în mod corect, prima instanță a luat act de cererea reclamantei de renunțare la partajarea autoturismului, fiind îndeplinite condițiile acestui text de lege, deoarece nu avocatul reclamantei a renunțat la cerere, ci însăși reclamanta, prin cererea semnată de aceasta.
Pentru a ajunge la concluzia caracterul de bun propriu al imobilului supus partajului tribunalul a apreciat că împrejurarea că dobândirea imobilului inițial din . realizat cu contribuția exclusivă a unuia dintre soți sau cu contribuția ambilor soți nu schimbă natura juridică a imobilului din . obiectul partajului, de bun comun, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu suma de bani provenind de la părinții reclamantei, din vânzarea unei garsoniere.
Instanța de apel a constatat că bunul a fost achiziționat cu contribuția exclusivă a reclamantei deoarece garsoniera de pe . bunicii reclamantei, care și-a exprimat în timpul vieții dorința ca acest imobil să-i revină acesteia, iar cei doi soți nu au avut posibilități materiale la acel moment pentru a achiziționa un imobil, deoarece el lucra la C.F.R., iar ea la o florărie; împrejurarea că ulterior, pe parcursul căsătoriei, pârâtul a avut venituri mari, a fost apreciată ca lipsită de relevanță sub aspectul contribuției la dobândirea bunului, atât timp cât s-a dovedit, din simpla examinare a antecontractelor de vânzare cumpărare, că imobilul actual a fost dobândit cu prețul obținut din vânzarea imobilului inițial, achiziționat cu bani proveniți în totalitate de la părinții reclamantei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta, prin care au criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. pr. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate și respingerea apelului cu menținerea soluției primei instanțe.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că, în mod greșit instanța de apel reține ca întemeiată critica privind caracterul de bun propriu al imobilului supus partajului, aprecierea instanței cu privire la „calitate de bun comun” a imobilului în cauză fiind fundamentată pe motive contradictorii, realizându-se o greșită aplicare a legii.
În opinia reclamantei, în mod greșit, instanța de apel reține că imobilul situat în . partajului, niciuna dintre părțile litigante nesolicitând „constatare calitate bun comun și partajare”, instanța de control judiciar acordând ceea ce nu s-a cerut; de asemenea s-a produs și o greșită aplicare a legii „constatând calitatea de bun comun a imobilului”, în condițiile unei motivații contrare care califică bunul ca fiind propriu prin aplicarea în speță a dispozițiilor art. 31 lit. b și f Codul familiei.
Recurenta a învederat că, în mod corect, prima instanță a reținut imobilului din . propriu în baza subrogației legale cu titlu universal, deoarece, din succesiunea actelor și prețul imobilelor înstrăinate, coroborate cu depozițiile martorilor reclamantei, rezulta că părinții reclamantei au înțeles să înmâneze acesteia suma de 38.000.000 lei vechi, cu titlu de dar manual, în scopul achiziționării imobilului inițial, cei doi soți neavând posibilități materiale la acel moment pentru a achiziționa imobilul, pârâtul lucrând la C.F.R. – controlor, iar reclamanta la o florărie; cu banii obținuți exclusiv din vânzarea imobilului situat în ..2002) a fost achiziționat imobilul în litigiu (30.08.2002).
În opinia recurentei, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale, prin probele administrate în cauză a fost răsturnată prezumția comunității de bunuri instituită de art. 30 Codul familiei, atât timp cât pârâtul nu a contribuit cu nicio sumă de bani la achiziționarea imobilului și prețul acestuia a fost achitat în întregime de către ea cu banii donați de către mama ei, fiind astfel aplicabile în cauză dispozițiile art. 31 lit.f Codul familiei alături de cele ale art. b, imobilul având calitatea de bun propriu.
În critica deciziei apelate s-a mai arătat că, în cauza dedusă judecății, obiectul darului manual nu îl constituie imobilul apartament, ci suma de bani ce constituie prețul vânzării acestuia, iar dacă înscrisul autentic cuprinde mențiunea dobândirii bunului imobil de către reclamanta G. A. N., „în timpul căsătoriei cu P. E.”, aceasta se datorează statutului de soți din acea perioadă, aspect obligatoriu a fi menționat în actele notariale, în considerarea aplicării prezumției comunității de bunuri a soților.
Recurenta a mai subliniat că pârâtul nu a învestit instanța de judecată cu soluționarea cererii de partaj bunuri comune, în care să dovedească contribuția sa la dobândirea acestora, cu consecința sistării stării de indiviziune.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. pr. civ., solicitând casarea hotărârii desființarea modificarea decizie atacate, admiterea respingerea apelului și respingerea acțiunii menținerea soluției primei instanțe.
În susținerea căii de atac, s-a precizat că, în mod nelegal instanța a admis cererea reclamantei de renunțare la judecată cu privire la autovehiculului supus partajului, deoarece, conform art. 246 C. pr. civ., cererea se face de către reclamant fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, care să fie verificată de către judecător, prin identificarea celui care face cererea în baza actului de identitate sau a altuia asemenea.
Recurentul a învederat că, în ședința din 16.06.2011, apărătorul reclamantei a făcut cerere de renunțare la judecată fără să aibă o împuternicire specială în acest sens; de asemenea, nici partea reclamantă nu a avut depusă la dosar o cerere de renunțare la judecată, care să îndeplinească cerințele legale, fiind încălcat un principiu procedural al partajelor judiciare, în sensul că instanța trebuie să își exercite rolul activ și s-a scos din pasa partajabilă autoturismul cu scopul ca valoarea masei partajabile să fie mult diminuată și, pe cale de consecință, s-a pronunțat o sentință fără calea de atac a apelului.
În critica deciziei recurate s-a mai arătat că, deși instanța de apel a determinat corect caracterul de bun comun al apartamentului în litigiu supus partajului, ar constatarea că acesta a fost dobândit prin contribuția exclusivă a fostei soții este greșită și nu reprezintă realitatea.
În dezvoltarea acestei critici, s-a precizat că este de principiu că stabilirea cotei ce se cuvine fiecărui copartajant se face asupra întregii mase partajabile, dar în cazul de față, prin sentința care s-a pronunțat de către Judecătoria C. în dosarul civil nr._/212/2011 s-a constatat că bunul supus partajului, autoturismul la care s-a renunțat anterior, este dobândit în proporție de 50% pentru fiecare parte.
Recurenta a învederat că nu s-a avut în vedere că, la semnarea celor 3 acte autentice, fosta soție și-a dat acordul în ceea ce privește regimul juridic al bunurilor, în sensul că sunt bunuri comune: apartamentul supus partajului a fost cumpărat în anul 2002 de către ambii soți, deci reclamanta cunoștea că este bun comun și și-a dat consimțământul la stabilirea acestui regim juridic; acordul este dat în formă autentică și nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestui act; de asemenea și contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996 este încheiat tot în numele ambilor soți, chiar dacă este semnat numai de reclamantă (declară că este căsătorită, iar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 30 și 35 din codul familiei).
În motivarea căii de atac, s-a arătat că soții au vândut acest imobil considerându-l tot ca bun comun, căci la încheierea acestui act de vânzare-cumpărare soția nu se opune și nu are nici un fel de pretenție proprie.
În opinia recurentului și interpretarea că mama reclamantei ar fi înmânat acesteia o sumă foarte mare (38.000.000 lei vechi) cu titlu de dar manual este o interpretare greșită a textelor de lege incidente, situația în discuție neîncadrându-se în domeniul de aplicație al regulilor privind darul manual - fiind completamente greșită susținerea instanței precum că, atunci când un părinte contribuie la dobândirea în timpul căsătoriei a unui bun, acesta reprezintă o donație în favoarea exclusivă a copilului lor. Apoi, donațiile la care se referă dispozițiile art. 31 lit. b din Codul familiei sunt donații în sensul legii, adică donații făcute în formă autentică, textul referindu-se la o facilitate binevoitoare, situația de fapt nepermițând instituția subrogării în drepturi prin înlocuirea unei valori cu o altă valoare.
Mai mult, recurenții solicită a se observa că, așa cum rezultă din cartea de muncă și din celelalte documente doveditoare, a avut un venit foarte mare pe tot parcursul derulării căsătoriei, el fiind cel care a susținut din punct de vedere material nevoile căsătoriei, acela care a contribuit majoritar la dobândirea bunului supus partajului; de asemenea, întotdeauna între prețul de cumpărare și prețul de vânzare, ca și prețul de achiziționare a imobilului în litigiu, au fost diferențe foarte mari, care nu permit ca instituția subrogării să fie aplicabilă.
Recurentul a mai învederat că cererea reclamantei de a se constata că este bun propriu intervine la peste 15 ani de la dobândirea primului apartament, motiv pentru care este o cerere neconformă cu realitatea, căci, dacă ar fi considerat că este bun propriu, nimeni și nimic nu ar fi împiedicat-o să facă acest lucru încă din anul 1996.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de pârât, curtea constată că recursul acestuia este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare, pe când recursul reclamantei este întemeiat și trebuie admis cu consecința respingerii apelului pârâtului ca nefundat.
Astfel, soluția instanței de apel prin care s-a schimbat sentința nr._/2011 a Judecătoriei C. în sensul că apartamentul nr. 5, ., din . nu este bun propriu al reclamantei, ci bun comun al părților, dar achiziționat cu contribuția exclusivă a reclamantei este greșită atât din perspectiva înțelesului înscrisurilor administrate în fața primei instanțe (304 pct. 8 C. pr. civ.) cât și din perspectiva dispozițiilor art. 30 și 31 Codul familiei (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).
Succesiunea actelor de vânzare – inițial începută cu înstrăinarea garsonierei părinților recurentei – raportată la situația de fapt și probele administrate de prima instanță, infirmă concluzia instanței de apel privind caracterul de bun comun al apartamentului, concluzie bazată pe raționamentul simplist al dobândirii bunului în timpul căsătoriei.
Astfel, P. E. și G. A. N. au fost căsătoriți în perioada 28.09._09 când s-a pronunțat desfacerea căsătoriei lor pe baza acordului soților; părțile nu au precizat dacă, după încheierea căsătoriei, au trăit într-o locuință proprietate dar, în lipsa oricăror informații din partea acestora și în contextul cauzei, singura concluzie care se impune este aceea că, până în august 1996, părțile nu au avut vreo proprietate imobiliară.
În contractul autentificat sub nr. 7828/09.08.1996, se indică faptul că ambii soți P. aveau domiciliul la adresa din C., ., . adresă își au domiciliul și părinții reclamantei – G. I. și G. – după cum rezultă din contractul autentificat sub nr._/06.05.1992 la Notariatul de Stat C..
Aceste două acte permit două concluzii: 1.) părinții reclamantei aveau o locuință atunci când au vândut garsoniera din . până la decesul vânzătoarei care și rezervat dreptul de abitație era ocupată) și 2.) soții P. au locuit cu părinții reclamantei din moment ce aveau același domiciliu (sau au locuit în altă parte, dar titlul locativ, dacă a existat, nu le-a permis obținerea unor înscrisuri pentru dovedirea dreptului lor de folosință, astfel încât nu au putut obține buletine de identitate în care domiciliul este indicat apartamentul fam. G. I. și G.).
Cert este că, în perioada 1991-1996, familia P. nu a avut o locuință proprie fiind ori tolerați în apartamentul părinților reclamantei ori locuind în altă casă, dar fără a se găsi în posesia unui act scris în baza căruia să declare un domiciliu legal.
Mai trebuie observat că declarația martorilor propuși de reclamantă se coroborează perfect situației reieșind din contractele de vânzare-cumpărare nr._/1998, nr. 7828/09.08.1996 și nr. 7803/08.08.1996 referitoare la proveniența sumei de bani cu ajutorul căreia a fost achiziționat apartamentul din .> Astfel, bunica paternă a reclamantei, G. A., a „vândut” fiului și nurorii sale garsoniera situată în C., ., . menționat că prețul s-a achitat înaintea autentificării și că înstrăinătoarea și-a rezervat asupra întregului bun un drept de abitație viageră.
În anul 1996, după ce dreptul de abitație astfel constituit în favoarea lui G. A. a fost radiat (după cum reiese din contractul de vânzare-cumpărare nr. 7803/1996), părinții reclamantei au vândut această garsonieră.
Vânzarea s-a făcut prin mijlocirea unei agenții imobiliare, S.C. „Gilvi” S.R.L., la sediul căreia s-a încheiat contractul de intermediere din 01.08.1996; din acest contract rezultă că părțile s-au înțeles asupra sumei de 41.000.000 lei ca reprezentând valoarea garsonierei.
Curtea apreciază că acesta este prețul primit de G. G. și I., iar nu suma de 3.000.000 lei, știută fiind practica anterioară O.G. 12/1998 a celor care tranzacționau imobile, de a declara notarului public un preț mai mic decât cel real, în vederea eludării taxelor datorate statului cu ocazia autentificării; în plus, contractul de intermediere conține și o clauză privind plata unui comision către agenția imobiliară, iar dovada că suma indicată în act este cea plătită în realitate rezultă din finalizarea tranzacției astfel cum a fost negociată în agenția imobiliară de către numitul N. F. și la data de 08.08.1996 (în contractul de intermediere se stabilise data de 09.08.1996).
Din această sumă de 41.000.000 lei, G. G. și I. au dat fiicei lor G. A. N. suma de 38.000.000 lei, sumă care a constituit contravaloarea apartamentului cumpărat de P. A. N. la 09.08.1996.
Din aceleași considerente, Curtea apreciază că, în mod corect, s-a stabilit că prețul apartamentului din . P. A. N. la 09.08.1996 nu este cel declarat în contractul 7828/1996 de 10.000.000 lei, declarat exclusiv pentru fiscalizare, ci acela menționat în procesul-verbal din 24.07.1996, de 38.000.000 lei, sumă la care părțile au achitat agenției imobiliare comisionul de intermediere.
Apartamentul din . vândut de soții P. familiei B. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 615/27.06.2002 la B.N.P. „C. A.”, act prin care s-a menționat că prețul vânzării a fost de_ lei (aproximativ 9.440 USD conform cursului B.N.R. al zilei de 33.499 lei); suma corespunde cu cea de 9500 USD indicată în contractul de intermediere din 03.06.2002 (fila 65 dosar) pentru că, la cumpărare, dobânditorii au folosit un credit bancar cu inscripție ipotecară.
La 30.08.2002, soții P. au cumpărat apartamentul din . autentificat la B.N.P. „E. T.” sub nr. 2680, în care prețul tranzacției a fost declarată suma de_ lei, ceea ce înseamnă aproximativ 7.334 USD la cursul B.N.R. al zilei de 32.722 lei; referitor la acest ultim contract niciuna dintre părți nu a indicat dacă prețul menționat în act este cel real sau, contrar mențiunilor din act privind respectarea O.G. 12/1998, s-au fraudat sumele datorate cu titlu de taxă de timbru și onorariu notarial.
În plus, față de situația complexă reieșind din aceste acte, trebuie menționat că reclamanta nu a făcut dovada niciunui venit salarial în perioada 1991-2002, iar veniturile obținute de pârât nu ar fi putut conduce la dobândirea unui imobil precum apartamentul din .> Astfel, din carnetul de muncă . nr._ rezultă că în perioada 1986 – 13.03.1995 P. E. a fost angajat ca sudor sau mecanic ajutor în Depoul C.F. Palas, pentru ca, abia la 13.03.1995, acesta să schimbe locul de muncă și funcția, respectiv conductor tren; în perioada 15.05.1996 – 16.01.1997, P. E. a încetat relațiile de muncă cu S.N.C.F.R. C. pentru a se îmbarca în intervalul 01.04.1996 – 23.08.1996 ca marinar debutant, pentru un salariu al cărui cuantum pârâtul nu l-a precizat.
Potrivit prevederilor Codului familiei (care a guvernat relațiile patrimoniale dintre foștii soți P.), în dreptul românesc s-a stabilit un regim matrimonial în care erau permise două categorii de bunuri: bunuri comune ale soților și bunuri proprii ale fiecăruia dintre ei.
Principiul conducător al acestui regim matrimonial era conținut de art. 30 din Codul familiei, conform căruia bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune; excepțiile de la această regulă au fost reglementate de art. 31 Codul familiei, iar cele două texte au permis stabilirea a două grupe de bunuri care puteau coexista în patrimoniul fiecărui soț, determinarea apartenenței unui anume bun la una din categoriile patrimoniale făcându-se prin aplicarea celor două criterii care reies din analiza art. 30 și 31 Codul familiei: data dobândirii bunului de unul dintre soți și încadrarea într-una din categoriile pe care legea le considera bunuri proprii.
Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate comune deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire; contribuția poate fi directă (constând în munca sau mijloacele ambilor soți) sau indirectă ( prin economisirea unor resurse comune).
Deoarece comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, bunul dobândit de oricare dintre ei este unul al ambilor soți chiar dacă numai unul a contribuit efectiv la această dobândire.
Cu toate acestea, în unele situații de excepție (și deci limitativ prevăzute de lege), se acceptă că anumite categorii de bunuri vor fi bunuri proprii ale unuia dintre soți, chiar dacă aceste bunuri au fost dobândite în timpul căsătoriei.
Prima dintre excepțiile de la regula prevăzută de art. 30 Codul familiei era situația prevăzută de lit. b) a art. 31 Codul familiei potrivit cu care nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.
Bunurile donate devin proprii datorită caracterului personal al dobândirii lor, căci, deși dobândite după încheierea căsătoriei, intră în patrimoniul unuia dintre soți prin acte al căror caracter este esențialmente intuituu personae; de aceea, pentru a respecta voința dispunătorului, bunul nu va intra în comunitatea de bunuri a soților dacă donatorul nu va dispune altfel, căci nu se poate presupune că acesta a înțeles că-l avantajeze și pe soțul celui gratificat.
Deoarece stabilește că sunt proprii „bunurile dobândite prin donație”, fără a face vreo distincție, bunurile astfel primite nu vor fi comune, indiferent dacă donația a fost una directă sau indirectă, deghizată sau dar manual (excepție făcând donațiile remuneratorii, care în măsura răsplătirii serviciului prestat, au caracter oneros și intră în comunitatea de bunuri).
Art. 31 lit. b Codul familie stipulează că dispunătorul poate să prevadă că bunul va deveni comun; doctrina care a analizat această dispoziție a subliniat justificat că voința donatorului ca bunul să aparțină ambilor soți trebuie să fie neîndoielnică, putând fi manifestată în mod expres, dar și tacit.
Acceptarea posibilității ca intenția ca bunul donat să devină comun să nu se exteriorizeze într-o formă categorică a avut drept consecință admiterea oricărui mijloc de probă (inclusiv martori și prezumții) a voinței donatorului de gratificare a ambilor soți.
Aceste probe trebuie să releve cu certitudinea intenția dispunătorului (care, prin ipoteză nu este exprimată formal, dar poate subînțeleasă), căci în lipsa unor asemenea dovezi neechivoce, bunul va fi considerat propriu al soțului căruia i s-a dat.
Analizând lucrările prezentei cauze (în special declarațiile martorilor T. C. și C. M. și situația că, inițial, garsoniera din . bunicii reclamantei G. A. N.), Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanță a stabilit că părinții reclamantei i-au donat acestiea (nu și soțului ei) suma de bani cu care s-a cumpărat prima locuință a foștilor soți P..
În primul rând, este neîndoielnic că părinții reclamantei nu au avut o nevoie locativă atunci când au „cumpărat” garsoniera numitei G. A. (bunica reclamantei); drept dovadă stă faptul că „vânzătoarea” a continuat să trăiască în imobilul asupra căruia își rezervase un drept de abitație, iar la decesul ei, proprietarii au vândut garsoniera pentru suma de 41.000.000 lei (conform contractului de intermediere din 01.08.1996).
După ce anterior autentificării contractului 7803/08.08.1996 au primit de la cumpărător diferența de 40.000.000 lei, G. G. și I. i-au dat reclamantei întreaga sumă de 38.000.000 lei, care astfel a putut ca, în ziua imediat următoare, să achiziționeze apartamentul din .> Pârâtul P. E. a pretins (în răspunsul la interogatoriul care i-a fost luat – filele 45-46, dosar Judecătorie) că prețul acestui apartament a fost de 10.000.000 lei, dar nu era în țară la momentul cumpărării (ci era îmbarcat); apoi, a negat că banii pentru această achiziție, susținând că „am avut și noi bani”, dar nu a putut preciza care a fost suma proprie până la completarea prețului de 10.000.000 lei.
În aceste condiții, cum materialul probator a demonstrat, deasupra oricărui dubiu, că suma necesară cumpărării apartamentului din . donată de părinții reclamantei acesteia, sumă care, în temeiul art. 31 lit. b Codul familiei a devenit bun propriu al reclamantei G. A. N., acest imobil a devenit bun propriu al reclamantei în baza art. 31 lit. f.
Conform acestui text nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare; în acest caz, bunul dobândit în timpul căsătoriei devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal, păstrându-se distincția (și valoarea) dintre grupa bunurilor comune și grupa bunurilor proprii.
Subrogația reală generală, adică subrogația reală universală și cu titlu universal, înseamnă înlocuirea unei valori cu o altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu. Din această perspectivă, ceea ce interesează nu este un anume lucru privit în individualitatea sa materială, ci valoarea pe care el o reprezintă, astfel că noul bun achiziționat va rămâne în activul patrimonial, dar nu prin conținutul său material, de vreme ce acesta a fost schimbat, ci prin valoarea pe care o reprezintă, ea producându-se automat, ori de câte ori această înlocuire se referă la conținutul unui patrimoniu.
Cu excepția notabilă a art. 31 lit. f C. fam., subrogația reală generală nu era reglementată de legislația civilă, dar este cât se poate de logic ca atunci când un bun este înlocuit cu un altul, acesta din urmă să aibă aceeași afectațiune și același regim juridic în masa de bunuri respectivă, în virtutea adagiului in judiciis universalibus, pretium succedit loco rei ..
Or, față de situația că suma reprezentând prețul apartamentului din . un bun propriu al reclamantei, bun dobândit - ca urmare a folosirii ca preț a acestei sume într-un contractul de vânzare-cumpărare -, este tot un bun propriu al reclamantei, fiind fără relevanță că, în actul de cumpărare, nu s-a menționat caracterul de bun propriu și s-a inserat prevederea că dobânditorul este căsătorit.
După reținerea caracterului de bun propriu al apartamentului din . a se finaliza aceste raționamente cu concluzia că apartamentul din . un bun propriu al reclamantei în temeiul acelorași prevederi ale art. 31 lit. f Codul familiei.
Astfel, prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 03.06.2002, soții P. au promis să vândă soților B. apartamentul din . de 9.500 USD (primind un avans de 3.500 USD, iar contravaloarea sumei de 6000 USD la data autentificării 27.06.2002).
Cu suma astfel obținută s-a achiziționat apartamentul în prezent disputat pentru care s-a plătit conform actului autentic suma de 24.000.000 lei (adică 7334 USD); niciuna dintre părți – iar pârâtul avea aici un interes esențial – nu a susținut măcar (și cu atât mai puțin dovedit) că acest preț nu a fost cel real, deși P. E. a susținut că prețul l-a constituit contravaloarea bunului vândut „plus diferența de bani de la noi” (răspuns la întrebarea nr. 11 a interogatoriului).
În acest context, trebuie arătat că declarațiile martorilor propuși de pârât nu conțin informații care să poată fi folosite în cauză (ex.: „părțile aveau economii” fără să se precizeze cuantumul acestora sau „pârâtul a fost un om strângător”) ori sunt lipsite de credibilitate (ex.: primul apartament a fost cumpărat cu „banii de la nuntă”); apoi, nu poate fi reținută ca fiind adevărată afirmația că apartamentul din . fost cumpărat cu banii aduși de pârât în „voiajele pe mare”, atât timp cât nici măcar pârâtul nu a putut preciza care era nivelul acestor venituri ce, oricum, nu puteau fi mari având în vedere funcția ocupată „marinar debutant”.
De aceea, în mod corect, Judecătoria a concluzionat - prin jocul combinat al prevederilor art. 31 lit.b și lit. f din Codul familiei, pornind de la împrejurarea că părinții reclamantei i-au donat acesteia o sumă de bani cu care s-a cumpărat primul apartament care, prin efectul subrogației reale, a fost înlocuit, tot ca bun propriu, cu apartamentul din . reclamantei este întemeiată și a stabilit că acest imobil nu face parte din comunitatea de bunuri a foștilor soți P., împrejurare față de care recursul reclamantei este întemeiat;.
Pentru situația că pârâtul critică în calea sa de atac împrejurarea că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că el nu are nicio contribuție la dobândirea acestui bun, față de modificarea soluției Tribunalului în sensul că apartamentul este bun propriu, aceste nemulțumiri ale pârâtului sunt lipsite de fundament și nu mai trebuie analizate.
Referitor la pretenția recurentului pârât potrivit căreia, în mod greșit, prima instanță a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea părții din cererea de partaj care viza constatarea calității de bun propriu a autoturismului și se solicita împărțirea în cote egale, Curtea apreciază că instanța de apel a procedat corect la respingerea acestei nemulțumiri, reiterate și în recurs.
Astfel, prin acțiunea introductivă G. A. N. a afirmat că unul dintre bunurile comune este un autoturism și a cerut împărțirea lui în cote egale. Referitor la acest autovehicul, P. E. a pretins în întâmpinare că ar fi un bun propriu prin efectul subrogației reale cu titlu universal și a situației că, pentru achiziționarea lui, ar fi contractat un împrumut de nevoi personale.
După calificarea acestei afirmații din întâmpinare ca valorând cerere reconvențională (încheierea din 25.02.2011) și după învederarea obligației legale de a timbra cererea, prima instanță a anulat în ședința din 15.04.2011 cererea reconvențională a lui P. E..
La același termen, apărătorul reclamantei a învederat oral că reclamanta renunță la cererea de includere în masa partajabilă a autoturismului; la 16.06.2011 s-a depus și o cerere de renunțare (fila 56 dosar Judecătorie) de care instanța a luat act prin hotărârea pronunțată la 30.06.2011.
În recurs, la solicitarea instanței, reclamanta G. A. N. a învederat expres că cererea de la fila 56 a dosarului Judecătoriei conține scrisul și semnătura avocatului și nu a negat împuternicirea pe care i-a dat-o apărătorului în vederea renunțării la judecată privind acest bun.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 246 C. pr. civ. și pe cele ale art. 1546 C. civil raportat la art. 69 alin.1 C. pr. civ., față de constatarea că, în recurs, s-a înlăturat orice dubiu privind voința reală a reclamantei G. A. N. de a renunța la judecata unei părți a cererii sale, soluția Judecătoriei este corectă, astfel încât recursul pârâtului (care nu are o cerere proprie privind bunul) va fi respins în întregime.
Având în vedere disp. art. 274 C. pr. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, față de împrejurarea că recursul reclamantei a fost admis cu consecința respingerii apelului pârâtului și având în vedere situația că reclamanta a suportat onorariul avocatului ales în sumă de 6.000 lei (3.000 lei chitanța . nr.3/01.02.2012 – fila 36 bis dosar apel și 3.000 lei chitanțele . nr.25/18.05.2012 și nr.40/25.10.2012 – filele 51 și 52 dosar recurs), o taxă juridică de timbru aferentă recursului sumă de 1.145 lei (încheierea din 19. 09. 2012 prin care s-a stabilit cuantumul taxei, datorată de reclamantă chiar dacă, prin încheierea din 01.10.2012, s-a admis plata eșalonată a acestei sume) și timbru judiciar de 4 lei, va fi obligat intimatul pârât la plata către recurenta-reclamantă a acestor sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamantei G. A. N., domiciliată în C., ., ., ., județul C., formulat împotriva deciziei civile nr. 276/12.04.2012 pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul ca nefondat.
Respinge recursul pârâtului P. E., domiciliat în C., ., ., ., formulat împotriva aceleiași decizii.
Obligă pârâtul către reclamantă la 7.149 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
VANGHELIȚA T. G. L. M. G.
Grefier,
C. M.
Jud.fond C.I.B.
Jud.apel C.G.; C.C.
Red.dec.jud. L.G. 28.03.2013
Dact.gref.M.C. 28.03.2013/3 ex.
| ← Strămutare. Sentința nr. 2/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 83/2013. Curtea de... → |
|---|
