Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 395/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 395/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 02-10-2013 în dosarul nr. 2678/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 395/C
Ședința publică din 02 octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. P.
JUDECĂTORI - D. P.
- I. B.
GREFIER - M. D.
- cu participarea reprezentantului Ministerului Public
PROCUROR - I. D.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurenții reclamanți G. P., domiciliat în Tulcea, . și G. A., domiciliat în C., ., . civile nr. 2206 din 28 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R.-MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA (fostă D.G.F.P. TULCEA), cu sediul în Tulcea, . Bis.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți G. P. și G. A., personal, lipsind intimatul pârât S. R.-Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea (fostă D.G.F.P. Tulcea).
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-a evidențiat faptul că la dosar s-a depus de intimatul pârât, întâmpinare.
Instanța comunică recurenților reclamanți un exemplar al întâmpinării, care arată că nu doresc lăsarea dosarului la a doua apelare, pentru a lectura conținutul acesteia.
Reprezentantul Ministerului Public precizează că la soluționarea cauzei, la instanța de fond, nu a participat procurorul. Consideră că raportat la obiectul acțiunii este necesară participarea acestuia.
Instanța constată că obiectul cererii de chemare în judecată la instanța de fond l-a constituit numai acordarea sumei de 2.000.000 Euro, cu titlu de daune morale, caracterul politic al condamnării rezultând din lege.
La solicitarea instanței, recurenții reclamanți precizează că într-adevăr obiectul cererii de chemare în judecată la fond l-a reprezentat doar acordarea daunelor morale, motivat de faptul că autorului lor, G. N., i se recunoscuse deja calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 1947 din 21 august 2008 a Ministerului Justiție, înscris care este o probă în susținerea pretențiilor lor.
În aceste condiții, reprezentantul Ministerului Public apreciază că nu se mai impune participarea sa la soluționarea prezentei cauze, întrucât legislația nu prevede obligativitatea participării procurorului în litigiile ce vizează doar art. 5 lit. „b” din Legea nr. 221/2009 privind acordarea de daune morale.
Întrebați fiind, recurenții reclamanți G. P. și G. A. arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația recurenților reclamanți G. P. și G. A., în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Recurentul reclamant G. P., având cuvântul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și acordării daunelor morale, deoarece unele persoane au primit aceste daune, iar altele nu.
Recurentul reclamant G. A., având cuvântul arată că achiesează la concluziile recurentului reclamant G. P..
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea din 11 iunie 2012, ulterior precizată, reclamanții G. P. și G. A. au solicitat obligarea Statului R. la plata sumei de 2.000.000 euro în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru suferințele suportate de aceștia, de tatăl lor, G. N. și de mama lor, G. M., ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui lor și a măsurilor luate față de toată familia de regimul comunist.
In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că începând cu anul 1950, când a fost arestat și până când a decedat, tatăl lor, G. N. a fost urmărit și persecutat, fapt care i-a adus multe suferințe morale și boli datorate stresului.
Și mama reclamanților, în calitate de soție a lui G. N. și reclamanții în calitate de fii ai acestuia au fost supuși aceluiași tratament.
Pentru suferințele suportate de defunctul G. N., acestuia i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 1947/21.08.2008 emisă de Ministerul Justiției.
Au mai arătat reclamanții că, din cauza dosarului politic care îi fusese întocmit și pentru că a fost arestat pentru motive politice, defunctul G. N. nu a putut să-și continue studiile, era concediat ori de câte ori securitatea cerea acest lucru, nu a putut să promoveze, să ocupe funcții de conducere.
Dacă nu s-ar fi luat aceste măsuri abuzive, tatăl reclamanților ar fi obținut venituri mai mari și ar fi putut asigura condiții mai bune de viață familiei.
Au mai arătat reclamanții că și mama lor a avut de suferit urmare măsurilor de persecuție la care a fost supusă în calitate de soție a lui G. N., considerat dușman al poporului, acesteia creându-i-se o atmosferă proastă la serviciu, nu a putut să promoveze în muncă sau să ocupe funcții de conducere.
La rândul său, reclamantul G. A. a dorit să urmeze o carieră militară, dar a fost respins de securitate.
Reclamantul G. P. a fost supus și el unor măsuri politice abuzive din partea securității, el fiind arestat și condamnat politic în anul 1986, motiv pentru care în perioada 1986 – 1989 a făcut de trei ori greva foamei, prima dată în arestul poliției.
Reclamantului G. P. i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 2/2 decembrie 2011 a Ministerului Justiției, decizie emisă în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile.
Prin sentința civilă nr.2206 din 28 martie 2013 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții sunt fiii defuncților G. N., decedat la 23.04.1990 și G. M., decedată la data de 02.12.1996. Prin certificatul de moștenitor nr. 60/15 martie 1998 emis de B.N.P. M. P. s-a reținut că reclamanții sunt străini prin renunțare de succesiunea tatălui lor, G. N., iar referitor la succesiunea mamei lor, G. M., este străin prin renunțare numai reclamantul G. A..
Prin Sentința nr. 570/1949 pronunțată de Tribunalul M. C., defunctul G. N. a fost condamnat în temeiul art. 228 Cod penal, combinat cu art. 1 alin. 2 Cod penal, la o pedeapsă de 2 ani închisoare corecțională cu suspendarea executării pedepsei și i s-a computat perioada arestului preventiv.
Prin decizia nr. 1947 din 21.08.2008 emisă de Ministerul Justiției, defunctului G. N. i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Reclamantului G. P. i s-a stabilit o indemnizație reparatorie de 23 lei în baza Decretului Lege nr. 118/1990.
Tribunalul a reținut că reclamanților nu li se cuvin daune morale în actuala configurație a Legii nr. 221/2009.
S-a arătat că potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnările pentru faptul prevăzut la lit. a aceluiași articol, printre care și cele prevăzute de art. 208 Cod penal, faptă pentru care a fost condamnat tatăl reclamanților.
S-a constat, de asemenea, că art.5 alin.(1) lit.a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 iar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
De asemenea, a reținut că în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.”
Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată în interesul legii potrivit art. 330 Cod proc. civ., I.C.C.J. a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.
Decizia Inaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In consecință, s-a afirmat că nu este posibil înlăturarea în speță a deciziilor Curții Constituționale, acțiunea fiind respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții G. P. și G. A. care au arătat că hotărârea este nelegală pentru că instanța a respins cererea fără să țină seama de probele administrate și pentru că procesul a fost judecat fără participarea procurorului, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. 5 din Legea nr. 221/2009.
Arată recurenții că au invocat excepția de neconstituționalitate ivită în România ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 2010, decizii prin care a fost eliminat art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, recurenții apreciind că, prin aceste decizii, instanța constituțională a încălcat Constituția prin discriminarea introdusă între cetățenii care au beneficiat de prevederile normei legale sus menționate, primind despăgubiri morale, și ceilalți cetățeni, care nu mai pot beneficia de aceste prevederi, deși toți au suferit de pe urma regimului comunist. Apreciază că prin deciziile pronunțate Curtea Constituțională a încălcat prevederile Legii nr. 47/1992 de funcționare a acestei Curți, ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și normele Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Susțin că tatăl lor, decedat în aprilie 1990, nu a primit nicio despăgubire pentru suferințele îndurate de el și familia sa și amintesc decizia nr. 9096/06.11.2010 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, într-o cauză, majorarea sumei stabilite cu titlu de daune morale.
Consideră că este greșită respingerea de către prima instanță a excepției de neconstituționalitate invocată.
Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Cererea reclamanților de acordare de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnării autorului lor, G. N., prin sentința nr. 570/1949 a Tribunalului M. C., la pedeapsa închisorii pentru delictul de nedenunțare a complotului prevăzut de art. 228 combinat cu art. 1 alin. 2 din Codul penal, precum și pentru suferințele suportate de familia acestuia, soția și cei doi copii, reclamanții din cauză, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, pentru acordarea de despăgubiri morale acest act normativ având prevederi cuprinse la art. 5 alin. 1 lit. a ,text care prevede că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie – 22 decembrie 1989 pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv la data pronunțării acestor decizii, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, dispozițiile constatate ca neconstituționale încetându-și efectele juridice, potrivit art. 147 alin. 1 di Constituție, la 45 de zile de la publicarea deciziei de neconstituționalitate, dacă în acest interval Parlamentul nu pune aceste dispoziții în acord cu Legea fundamentală.
Principala critică formulată de către recurenți vizează soluția dată de Curtea Constituțională a României excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, prin deciziile 1358 și 1360/21 octombrie 2010, soluție pe care aceștia o consideră a fi, la rândul ei, neconstituțională, pentru că nu ține seama de discriminarea creată între persoanele care au obținut hotărâri de acordare de despăgubiri anterior pronunțării deciziilor menționate și persoanele care nu au obținut astfel de hotărâri până la această dată.
Ori, în raport de dispozițiile art. 126 alin. 1 din Constituția României, instanțele judecătorești au misiunea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Prin decizia nr. 819/3 iulie 2008, Curtea constituțională a României a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Așadar, instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege sau de a refuza aplicarea acestora, creând în locul lor alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. 4 din Constituție.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Prin urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica.
Pe de altă parte, solicitarea recurenților reclamanți de înlăturare a efectelor deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională s-a făcut pe calea invocării excepției de neconstituționalitate a situației rezultată din aplicarea acestor decizii, deci nu pe calea invocării unei excepții de neconstituționalitate a unei prevederi dintr-o lege sau dintr-o ordonanță asupra căreia Curtea Constituțională se poate pronunța, astfel cum cer prevederile art.11 lit. d din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin încheierea din 11 februarie 2013 instanța de fond, Tribunalul Tulcea, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată, încheiere care, potrivit art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, putea fi atacată de către reclamanți cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare. Reclamanții nu au înțeles să declare recurs împotriva încheierii prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate invocată astfel că această hotărâre a devenit irevocabilă iar reclamanții nu pot invoca, omisso medio, critici împotriva modului de soluționare de către instanța de fond a excepției de neconstituționalitate.
În fine, se reține că în mod just instanța de fond a stabilit că nu se impune acordarea nici unei compensații de pe urma autorului G. N. și că . legii speciale nu a prezumat dreptul la despăgubiri de natura celor pretinse prin acțiune, statul fiind cel care stabilește categoriile ce urmează a fi despăgubite și cuantumul acestor sume.
Susținerile în sensul că prin însăși adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a născut și recunoscut un drept de acordare a unor despăgubiri nu sunt întemeiate, întrucât caracterul complinitoriu al drepturilor afirmate prin această lege față de cele deja acordate sferei celor îndreptățiți a fost evident, chiar mai înainte ca acest aspect să facă obiectul controlului de conformitate cu legea fundamentală prin deciziile Curții Constituționale (care însă în final a constatat acest raționament al legiuitorului ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Nu se poate așadar susține că reclamanții au obținut, ope legis, de la data intrării în vigoare a legii speciale, un drept la despăgubiri, chiar fondat pe dreptul comun, cuantumul acestuia urmând a fi acordat în orice situație – și că singurul element pus în sarcina instanțelor ar fi doar cuantumul sumei ce urmează a fi conferit cu această natură.
Curtea reține, totodată, că nu se poate evoca existența unei speranțe legitime în accepțiunea dată de jurisprudența CEDO, din moment ce dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanți – ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
Concursul forului național constituțional asupra unei legi în vigoare prin analizarea – pe parcursul producerii efectelor sale juridice – a conformității cu Constituția nu echivalează cu abrogarea sau modificarea ei de către legiuitor, iar declararea legii ca neconformă legii fundamentale are ca efect nu stingerea unui drept valabil, ca în cazul abrogării exprese ori implicite, ci însăși negarea existenței vreunui drept legal pe care să-și fundamenteze pretențiile cei interesați.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții săi până la gradul II.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.
Prin urmare, în lipsa unui temei legal care să justifice pretențiile reclamanților, în mod corect a apreciat instanța de fond că acțiunea lor este nefondată.
În ceea ce privește critica referitoare la nulitatea hotărârii atacate cu recurs pentru neîndeplinirea condiției participării procurorului, Curtea constată că nici această critică nu este întemeiată.
Condiția participării procurorului la soluționarea procedurilor declanșate în temeiul Legii nr. 221/2009 este prevăzută în mod expres la art. 4 alin. 5, text care folosește sintagma „judecarea acestor cereri”, ceea ce conduce la concluzia, dată fiind toponimia textului, respectiv după arătarea cererilor menționate la alin. 1-3, că participarea obligatorie a procurorului la judecată se impune când se solicită instanței să constate caracterul politic fie al condamnării „pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2” (alin. 1 al art. 4), fie al măsurilor administrative „altele decât cele prevăzute la art. 3” (alin. 2 al art. 4).
În speță, reclamanții recurenți nu au solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării autorului lor, G. N., pentru că în cazul acestuia condamnarea în temeiul art. 228 din Codul penal anterior constituie de drept condamnare politică, fiind menționată ca având acest caracter la art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, situație în care participarea procurorului la judecată nu era obligatorie.
În consecință, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți G. P., domiciliat în Tulcea, . și G. A., domiciliat în C., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2206 din 28 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R.-MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA (fostă D.G.F.P. TULCEA), cu sediul în Tulcea, . Bis, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 octombrie 2013.
PREȘEDINTEJUDECĂTORI
M. P. D. P.
I. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond E.N.
Tehnored.dec.jud.recurs D.P./02.12.2013/2 exp.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 43/2013.... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 194/2013. Curtea de... → |
|---|
