Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 6995/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6995/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 25-06-2013 în dosarul nr. 10338/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 6995
Ședința publică de la 25 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. B. - Președinte Secție
Judecător - M. C. - Președinte Instanță
Judecător - O. C. G. - Judecător
Grefier D. M.
XXX
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința din 11 Iunie 2013, privind judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă M. M., împotriva deciziei civile nr. 39/22.02.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect Despăgubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 11 Iunie 2013, au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 11.06.2012 sub nr._, reclamanta Mirica Maira a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea Statului R. la 250.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat tatălui sau - defunctul T. M. si familiei sale, pentru faptul ca a fost urmărit de către securitate timp de 26 ani, după eliberarea acestuia din închisoare in anul 1963, cat si pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării nelegale din 1958 si nerestituite până în prezent, precum si pentru cele aproximativ 24 luni muncite in închisorile comuniste in categoriile cele mai grele de munca, tatăl reclamantei nefiind retribuit pentru această muncă.
De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul nelegal si abuziv al condamnării tatălui său, să constate anularea de drept a acestei condamnări și să constate caracterul nelegal si abuziv al urmăririi de către securitate a tatălui reclamantei, după eliberarea acestuia din închisoare in anul 1963.
In motivarea in fapt a acțiunii, reclamanta a arătat ca prin sentința nr. 297/28.07.1958, tatăl său T. M. a fost condamnat la 20 ani munca silnica, 10 ani degradare civila si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar ca urmare a acestei condamnări, familia reclamantei a fost aruncata in . si fiind nevoita sa suporte rușinea si oprobriul public.
Reclamanta a mai arătat ca după eliberarea tatălui reclamantei din închisoare, in anul 1963, regimul comunist nu a renunțat la intimidarea si persecutarea politica a tatălui reclamantei, urmărindu-l încă 26 ani, mai precis până în octombrie 1989, încălcându-i astfel dreptul la respectarea vieții private si de familie.
In drept, reclamanta si-a întemeiat acțiunea pe dispoz. art. 5,14,17 si 19 din Convenția Internațională cu privire la drepturile civile si politice, art. 1, 2 si 5 din Legea 221/2009, art. 998-1000 Cod civil.
În dovedirea acțiunii, au fost depuse următoarele înscrisuri: sentința penală nr. 3297/28.07.1958 pronunțată de Tribunalul M. C., acte de stare civila, bilet de eliberare nr. 2658/1963, adresa nr. 2054/2010 emisa de Primăria Maglavit, proces-verbal încheiat la 07.04.1965, adresa nr. 916/2010 emisa de Min. Apărării Naționale, declarație notariala nr. 513/2010 data la BNP Budiana I., din Calafat, proces verbal de opisare a averii din 03.06.1958, proces verbal de interogatoriu, fisa de evidenta, fisa de zile muncite, note informative din dosarul CNSAS privind pe autorul T. M..
Pârâtul S. R. prin DGFP D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca lipsita de obiect in ceea ce privește constatarea caracterului nelegal si abuziv al condamnării tatălui sau, condamnarea tatălui reclamantei fiind apreciată de legiuitor ca fiind de drept cu caracter politic, si constatarea anularii de drept a acestei condamnări, fata de dispoz. art. 2 din Legea 221/2009, si ca inadmisibila, in privința daunelor morale solicitate, având în vedere ca prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, care reglementează posibilitatea acordării de daune morale pentru condamnările cu caracter politic, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010 si ca prescrisa cererea privind daunele materiale întemeiate pe dispoz. art. 998-999 Cod civil.
La 06.11.2012, la cererea instanței, reclamanta a depus la dosar precizare cu privire la daunele materiale solicitate, raportat la bunurile despre care reclamanta a invocat confiscarea acestora ca urmare a condamnării tatălui reclamantei din 1958, arătând ca este vorba de: doi boi, doua butoaie din lemn, carul cu boi si o târșitoare, evaluate la 6700 euro, iar pentru despăgubirile constând in lunile muncite în închisorile comuniste în categoriile cele mai grele de munca de către tatăl reclamantei, pentru care nu a fost retribuit, reclamanta a precizat că solicită suma de_ euro, raportat la salariul mediu actual pe economie si 519 zile muncite efectiv așa cum rezulta din fișa de zile muncite depusa la dosar la fila 33.
La 04.12.2012, reclamanta a depus la dosar o alta precizare la acțiune, prin care a arătat că solicită instanței să constate caracterul nelegal si abuziv al urmăririi de către securitate a tatălui reclamantei, după eliberarea acestuia din închisoare în anul 1963, raportat la Constituția României din acea perioadă si art. 14 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice, obligarea Statului R. la plata sumei de 235.000 euro, reprezentând daune morale pentru repararea pagubei suferite de tatăl reclamantei si familia sa, ca urmare a celor 26 ani cat a fost urmărit de securitate, in temeiul art. 998-1000 C.civ. si obligarea la 15.000 euro daune materiale, aferente celor 519 zile de munca silnica neretribuita, in raport de dispoz. art. 998-999 C.civ., reclamanta renunțând la celelalte capete de cerere si temeiurile juridice invocate prin acțiunea dedusă judecății.
Prin aceeași precizare, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției invocate de parat prin întâmpinare, susținând ca in speță termenul de prescripție de 3 ani curge de la data când a primit de la CNSAS notele informative de urmărire si fisa privind zilele de munca efectuate de tatăl reclamantei in închisorile comuniste, respectiv 07 aprilie si 18 octombrie 2011, iar in plus pentru daunele morale solicitate, prescripția nu putea curge mai devreme de 08.06.2011 când s-a publicat in Monitorul Oficial sentința nr. 813/2010 prin care s-a constatat calitatea de lucrător al securității a lui M. V. si ca prin acțiunile sale s-au îngrădit mai multe drepturi si libertăți persoanelor pe care le-a pus sub urmărire, printre care si tatăl reclamantei – T. M..
Tribunalul D. prin decizia civilă nr.39 de la 22.02.2013 a respins acțiunea formulată de reclamanta M. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, așa cum a fost precizată, având ca obiect Despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Analizând cu prioritate, conform art. 137 C.proc.civ., excepțiile invocate, instanța a constatat ca acestea sunt întemeiate, astfel ca le-a admis, si pe cale de consecință, a respins acțiunea dedusa judecății, așa cum a fost precizata, pentru următoarele considerente:
In ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterul nelegal si abuziv al urmăririi de către securitate a tatălui reclamantei, după eliberarea acestuia din închisoare in anul 1963, raportat la Constituția României din acea perioada si art. 14 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice, instanța a constatat ca este inadmisibila cererea reclamantei, având în vedere, pe de o parte, ca aceste acte normative nu reglementează o acțiune prin care sa se constate caracterul nelegal al urmăririi de către securitate, așa cum susține reclamanta, ci doar statuează asupra existentei unor drepturi ale cetățenilor, iar pe de alta parte, art. 111 C.pr.civ. prevede admisibilitatea acțiunilor având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar nu constatarea unui anumite împrejurări de fapt sau constatarea unei încălcări a unui drept prevăzut de Constituție sau un pact internațional.
Rezulta deci ca dispozițiile articolului mai sus citat au în vedere cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă neputând fi folosite pentru constatarea existenței sau inexistenței unui fapt juridic sau unei împrejurări de fapt (încălcarea unui drept printr-o anumita activitate).
Pe de altă parte, în temeiul art. 4 din Legea 221/2009, instanța judecătoreasca poate constata caracterul politic al condamnărilor si altor masuri administrative pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele prevăzute ca fiind de drept cu caracter politic de art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009, care pot constitui condamnări sau masuri administrative cu caracter politic, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.(1) din OUG nr.214/1999, dar in speță reclamanta nu a înțeles sa sesizeze instanța cu o asemenea cerere permisa expres de Legea 221/2009, astfel ca instanța a apreciat ca sesizarea instanței de judecata se justifica numai in situația reglementata de art. 1 alin.(3) din legea speciala menționată mai sus, iar cererea reclamantei întemeiată pe Constituția României din perioada de după 1963 si art. 14 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice nu poate fi primita.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la daunele morale si materiale întemeiate pe dispozițiile art. 998 -999 C. civ., instanța a constatat că această excepție este întemeiată, întrucât, față de acest temei juridic si împrejurarea ca fapta ce se invoca si prejudiciul au fost suferite in perioada 1963-1989, sunt incidente dispozițiile art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958.
Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 care în acord și cu prevederile art. 1886 c.civil prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În speță, atare drept s-a născut la data producerii prejudiciului, și în situația cea mai favorabilă reclamantei la 22 decembrie 1989, dată după care tatăl sau era liber să reclame, să solicite îndreptarea nedreptăților suferite în timpul vechiului regim.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În speță, în raport cu cele susținute de reclamantă în justificarea acțiunii sale, în despăgubiri, acțiunea de față nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripției decât data de 22 decembrie 1989, sau ianuarie 1990, cel mai favorabil solicitantului, sub acest aspect fiind neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că termenul de prescripție curge de la data când a obținut anumite documente de la CNSAS ori a cunoscut, in urma publicării, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea de lucrător al securității a lui M. V. si ca prin acțiunile sale s-au îngrădit mai multe drepturi si libertăți persoanelor pe care le-a pus sub urmărire, atât timp cât dispozițiile legale din materia prescripției dreptului la acțiune menționate mai sus raportează momentul începerii curgerii termenului de prescripție de 3 ani la data când s-au cunoscut paguba ( fapta prejudiciabila) si autorul – S. roman, neprezentând relevanta data obținerii înscrisurilor doveditoare ale pagubei invocate, așa cum a încercat să susțină reclamanta.
Cum acțiunea în despăgubiri, derivând din daune morale si materiale solicitate de reclamanta a fost înregistrată la 11.06.2012, rezultă cu evidență că a fost promovată cu depășirea termenului legal de prescripție.
Pentru aceste considerente, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune față de precizarea formulată la 04.12.2012 și temeiul juridic invocat – art. 998-999 cod civil și, pe cale de consecință, a fost respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor reprezentând daune morale si materiale.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Mirica M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A susținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea anulări de drept a condamnării autorului său, potrivit art.2 din Legea 221/2009, și a apreciat în mod greșit că petitul având ca obiect constatarea caracterului nelegal și abuziv al urmăririi de către securitate este inadmisibil, potrivit art. 111 Cod pr. civ., întrucât se referă la o situație de fapt, și nu la un drept.
În acest mod, s-au încălcat prevederile art.2 alin.3, pct.1, art.5 și art. 14 alin.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/31.10.1974.
Cu privire la daunele materiale și morale solicitate, a arătat că s-a reținut în mod eronat incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care, în opinia sa, termenul începe să curgă de la data când reclamanta a obținut documentele de la CNSAS, ori de la data când a cunoscut, în urma publicării, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea de lucrător al securității a lui M. V..
Recursul este nefondat, și potrivit art. 312 pct.1 Cod pr. civ., se va respinge, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra capătului de cerere vizând constatarea anulării de drept a condamnării autorului său, T. M., dispusă prin sentința nr. 297/28 iulie 1958, pronunțată de Tribunalul M. C., nu este fondată, câtă vreme acest aspect constituie o chestiune prejudicială soluționării cererii privind constatarea caracterului nelegal și abuziv al condamnării dispuse prin hotărârea judecătorească mai sus menționată, cerere la care reclamanta a renunțat expres, prin precizarea la acțiune din data de 6.11.2012 ( fila 85).
În virtutea principiului disponibilității, reglementat de art.129 Cod pr.civ., reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cererilor deduse examinării judecătorești, având dreptul să renunțe oricând la judecată, potrivit art. 246 Cod pr. civ.
Într-o atare situație, instanța nu mai este ținută să analizeze împrejurările care constituie argumente în susținerea cererii la judecata căreia reclamantul a renunțat.
Cererea privind caracterul nelegal și abuziv al urmăririi de către securitate a autorului reclamantei s-a respins în mod corect ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 111 Cod pr. civ., care consacră în mod expres posibilitatea părții care justifică un interes de a solicita constarea existenței sau inexistenței unui drept. Or, prin acțiunea de față, reclamanta a solicitat instanței constatarea existenței unei stări de fapt, care ar fi condus la afectarea unui drept, cerere care nu se circumscrie domeniului de aplicare a legii speciale nr.221/2009, ci a fost întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în Constituția României ulterioară anului 1963 și pe art.14 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Este nefondată și critica referitoare la modul de soluționare a cererii având ca obiect despăgubiri, constând în daune materiale și morale, respinsă de Tribunal ca fiind prescrisă.
Potrivit art.7 alin.1și art. 8 alin.1din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv, în materia răspunderii civile delictuale, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Reclamanta a arătat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data când a luat cunoștință de documentele emise de CNSAS sau, eventual, de la data publicării hotărârii judecătorești prin care s-a constatat calitatea de lucrător al securității a lui M. V.( sentința civilă nr. 813/16.02.2010, pronunțată în dosarul nr._ al CA București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal).
Aceste susțineri nu pot fi însă primite, întrucât persoana păgubită a cunoscut atât paguba creată ca urmare a pretinsei fapte ilicite a Statului R., săvârșită în intervalul 1963-1989, care, prin organele sale represive, i-au creat o stare permanentă de tensiune și au traumatizat-o și marginalizat-o, încă de la momentul producerii efectului prejudiciabil, iar imposibilitatea de a se adresa instanței de judecată pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fondată pe prevederile art. 998-999 Cod civil, a încetat cel târziu în ianuarie 1990, prin instaurarea unui regim democratic. Ulterior acestui moment, titularul dreptului care reclamă protecție juridică nu a mai fost împiedicat de nicio cauză exterioară, obiectivă și insurmontabilă, în demersul inițiat pentru valorificarea lui.
Cum acțiunea în despăgubiri constând în daune morale și materiale a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. la data de 11.06.2012, în mod legal, s-a reținut că este prescrisă, potrivit art.3 și 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, criticile formulate de recurenta reclamantă sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Față de considerentele expuse, Curtea apreciază că recursul este nefondat, și îl va respinge ca atare, potrivit art.3041și 312 pct.1 Cod pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă M. M., împotriva deciziei civile nr. 39/22.02.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Decizie irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 25 Iunie 2013
Președinte, L. B. | Judecător, M. C. | Judecător, O. C. G. |
Grefier, D. M. |
Red.jud.O.C.G.
2 ex/AS/28.06.2013
j.f.M.E.N.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 8508/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 6994/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
