Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1782/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1782/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 5113/101/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1782
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. B.
Judecător C. S.
Judecător G. I.
Grefier A. C.
x.x.x.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă R. V. A.-M. și recurentul pârât S. R. Reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 212 din 9 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul M., Secția I Civilă în dosar nr._, având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că recursurile au fost declarate și motivate în termen, că s-au depus întâmpinări de către recurenta reclamantă și recurentul pârât ce au fost înregistrate sub nr. 9749 din 27.02.2013, respectiv 5518 din 05.02.2013 și că recurentul pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă prin motivele de recurs, după care;
Instanța, luând act de cererea privind judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă a apreciat cauza în stare de soluționare și a luat în examinare recursurile de față.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
La data de 29 mai 2012 reclamanta R. V. A.-M. a chemat în judecată pe pârât S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune materiale ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale, suferințelor grave și prejudiciilor ce s-au adus familiei reclamantei de către autoritățile comuniste, prin măsuri administrative cu caracter politic constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în perioada 1951-1956.
In motivarea acțiunii reclamanta a precizat că în perioada anilor 1951-1956 împotriva familiei sale au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, constând în strămutarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganuli-localitatea Jegalia-Salcâmi, raionul Fetești.
In anul 1951 tatăl adoptiv al reclamantei locuia în . împreună cu soția sa, I. M. .Familia reclamantei avea o situație materială bună,obținând venituri îndestulătoare din activități agricole, fiind cunoscuți în localitate ca oameni înstăriți, tatăl reclamantei fiind învățător și apoi primar .Gospodăria cuprindea o casă cu construcții și anexe, grajd ,pătul, magazie, animale-cal vaci,păsări, circa 12 hectare pământ ,vii teren arabil.
In baza H.C.M nr.326/1951 și Deciziei MAI nr.200/1951 împotriva familiei reclamantei a fost luată în data de 18.06.1951 măsura deportării –dislocării, permițându-le să-și ia numai strictul necesar.Restul bunurilor mobile și imobile au fost lăsate la domiciliu, respectiv :casa mobilată cu două camere acoperită cu țiglă, un pătul, din lănteți acoperit cu țiglă, 1 clădire paiantă de 3x4m acoperită cu țiglă, un grajd din cârpaci, lemn construcție din casă demolată 44 buc., cărămizi arse 2000 buc., var stins,scândură de paltin pentru tâmplărie, stâlpi gard vie 280 buc,.sârmă ghimpată,presă de struguri, tocătoare de nutreț, butoaie diferite,1 junc.10 porci, război de țesut,hârdău 2 buc.pompe stropit vie,recoltă grâu,porumb vin 1500 kg,3000 kg fân,27 buc.oi,pământ 12,36 ha,târșitoare, plug pentru vie,sobe, cazan țuică.
La întoarcerea din B. au aflat că toate bunurile avute în momentul plecării fuseseră confiscate. Li s-a înapoiat numai casa care se afla în stare de degradare, mobila fusese arsă ,iar anexele distruse.
Menționează reclamanta că în baza legi 18/1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 10 ha din cele 12 ha teren.
Reclamanta a depus la dosar acte de filiație, certificate de naștere căsătorie, deces, adresa nr.134 din 2.11.2000 emisă de Direcția Instanțelor Militare, tabel cu bunuri,adeverință emisă de Primăria comunei Podeni.
In dovedirea acțiuni reclamanta a solicitat proba testimonială cu doi martori și încuviințarea unei expertize de specialitate.
Au fost audiați martorii B. Pompilica și H. Ș. care au confirmat că părinții reclamantei au fost ridicați de la domiciliul lor și nu li s-a permis să ia cu ei decât bunurile de strictă necesitate rămânând la domiciliul lor atât bunurile imobile cât și toate uneltele și utilajele necesare gospodăriei dar și animale și alte bunuri mobile .
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât reclamanta nu face dovada confiscării bunurilor ca urmare a măsurii administrative luate și nici a apartenenței bunurilor a căror contravaloare o solicită .
Prin sentința civilă nr. 212 din 9 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosar nr._ s-a admis în parte acțiunea .
A fost obligat bligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de_ lei reprezentând despăgubiri materiale și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei reprezentând onorariu expert.
Pentru a se pronunța astfel, tribuanlul a reținut că reclamanta este descendent gradul I al autorilor I. C. și I. M. împotriva cărora a fost luată la data de 18.06.1951, prin Decizia MAI nr. 200/1951, măsura strămutării și fixarea domiciliului obligatoriu în Jegălia .
Măsura constituie de drept, conform art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsură administrativă cu caracter politic .
Din înscrisurile depuse (adeverință de la Arhivele Statului, adeverință Consiliul Popular al comunei Pătulele, proces verbal de consemnare a bunurilor) coroborate cu declarațiile martorilor audiați ) s-a reținut că la momentul strămutării autorii reclamantei dețineau un imobil casă cu anexe, animale, utilaje și unelte agricole și de uz gospodăresc .
Tribunalul a arătat că deși că nu există un act de confiscare a bunurilor, dat fiind faptul că din adeverința eliberată de arhivele statului reiese că la nivelul anului 1957 imobilul casă de locuit ce a aparținut părinților reclamantei fusese atribuit numitului preot R., că deși la data de 27.07.1955 le-au fost ridicate restricțiile imobiliare, la data de 14.02.1957 imobilul nu le fusese restituit iar pârâta nu a făcut vreo dovadă că le-ar fi fost ulterior restituit vreunul din bunurile rămase la data strămutării, cererea de despăgubire formulată de reclamantă este întemeiată .
Cât privește cuantumul despăgubirii, din raportul de expertiză reiese că acesta este de 69.222 lei, reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile și imobile indicate de reclamantă .
Din perspectiva art. 5, alin. 1, lit. b față de trimiterile acestui articol la Legea 10/2001 și Legea 247/2005 instanța a apreciat că în sfera de aplicare a acestei norme legale intră doar bunurile imobile, fie prin natura fie prin destinația lor, așa încât doar sumele reținute la pct.-ele 1-3, 7-11, 14, 17, 25-27 din raportul de expertiză, corespunzând bunurilor de această natură și însumând_ lei pot fi acordate cu titlu de despăgubiri materiale, conform legii nr. 221/2009 .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta reclamantă, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acțiunii pentru întreaga sumă rezultată din expertiză ca fiind contravaloarea bunurilor, respectiv 69 222 lei.
S-a susținut că instanța de fond în mod netemeinic a respins cererea pentru restituirea contravalorii bunurilor mobile, interpretând restrictiv dispozițiile art. 5 lit. b din Legea 221/2009, scopul avut de legiuitor fiind de acordare a unor reparații integrale, materiale și morale. S-a arătat că textul legal nu distinge între bunurile mobile și imobile, deci instanța nu poate limita dreptul la despăgubiri numai la bunurile imobile.
Recurenta reclamantă a susținut că a făcut dovada bunurilor confiscate și nerestituite, cu martori și înscrisuri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică nelegală, că în mod greșit instanța și-a întemeiat soluția pe declarațiile unor martori care sunt inexacte, că în raportul de expertiză nu sunt corect evaluate bunurile, că se pot acorda despăgubiri doar pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare ori în cauză nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească faptul că măsura confiscării a fost dispusă ca efect al măsurii administrative.
S-a susținut că nu se putea dovedi cu martori dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra bunurilor confiscate și faptul confiscării, în sine, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 lit. b din Legea 221/2009.
S-a criticat admiterea cerii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de recurenta reclamantă nu este fondat iar recursul declarat de recurentul pârât este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente
Potrivit art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 persoanele îndreptățite pot solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din economia Legii 221/2001 rezultă că s-a avut în vedere nu numai repararea prejudiciului moral, aspect care nu face obiectul cauzei de față, dar și repararea prejudiciului material, prin restituirea bunurilor confiscate sau acordarea contravalorii acestora, una din condițiile impuse de textul legal fiind aceea a dovedirii bunurilor care au fost confiscate ca efect al aplicării măsurii administrative cu caracter politic.
Promovând acțiunea pentru obligarea statului la plata daunelor materiale pentru bunurile ce au aparținut autorului său, supus unei măsuri administrative cu caracter politic, reclamanta trebuia să dovedească mai multe aspecte, în condițiile art. 1169 cod civil și art. 5 din Legea 221/2009.
Astfel, trebuia mai întâi dovedit dreptul de proprietate al autorului asupra bunurilor imobile sau mobile, legea nefăcând o distincție între aceste categorii juridice, dovada trebuind să fie făcută cu acte, din care să rezulte caracteristicile imobilului, pentru a fi evaluat, având în vedere că în prezent bunul nu mai există. Reclamanta a susținut că tatăl său avea în proprietate o casă, bun ce a fost restituit și asupra căruia nu poartă litigiul și anexe la casă, bunuri imobile pe care le solicită la restituire.
Din certificatul emis de Arhivele Statului (fila 16 din dosarul tribunalului) rezultă situația averii autorului I. C-tin la data dislocării, când se confirma că acesta avea în patrimoniu o casă, fără a se face vorbire și despre construcțiile anexă. Nici din declarațiile martorilor nu a rezultat existența construcțiilor anexă, martorii nu au putut preciza structura construcțiilor, materialele din care erau edificate, numărul de încăperi, numai în aceste condiții putând fi făcută o evaluare a bunurilor.
De asemenea, din adeverința 432 din 10.04.1969 a Consiliului Popular Pătulele rezultă că în anul 1950 autorul avea în patrimoniu 26 ovine.Obiectul probei trebuia să îl constituie situația averii autorului la data când a fost aplicată măsura administrativă, adică la 18.06.1951, așadar, reclamanta trebuia să dovedească dacă la data respectivă animalele mai erau în patrimoniul autorului, mai ales că a trecut un an între data când se confirmă prin acte deținerea bunurilor și data când măsura administrativă a fost aplicată .
Cea de a doua probă care trebuia administrată cu necesitate este aceea a preluării bunurilor ca urmare a aplicării măsurii administrative.
Art. 5 din Legea 221/2009 stabilește cu claritate că fac obiectul cererii pentru acordarea de despăgubiri materiale doar bunurile care au fost confiscate de stat ca urmare a arestării cu caracter politic sau aplicării măsurii administrative cu caracter politic. Dacă bunurile pe care autorul le-a avut în patrimoniu au fost preluate de stat sub o altă formă, adică prin aplicarea altor acte normative sau cu caracter administrativ, atunci este evident că ele nu pot fi solicitate în procedura de față, ci puteau face obiectul Legii 10/2001, lege cu caracter reparator care a privit toate modalitățile de preluare abuzivă de către stat a bunurilor imobile.
Nici una dintre probele administrate în cauză nu face trimitere la modalitatea în care au fost preluate bunurile, mobile sau imobile, și nu s-a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte că la data când autorul a fost dislocat s-a întocmit cel puțin un inventar al bunurilor.
Inventarul întocmit de reclamantă și depus la dosar la fila 18 este un act întocmit odată cu introducerea acțiunii, iar nu de la data preluării bunurilor. Aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic pentru unul dintre membrii familiei nu presupune, cu necesitate, preluarea de către stat a tuturor bunurilor, fiind posibilă ipoteza încredințării acestora de către proprietari unor alte persoane. Instanța reține, din declarația martorei B. Pompilica, prezentă în domiciliul autorilor la data aplicării măsurii, că mai întâi a fost luată de organele administrative soția autorului, I. M., autorul nefiind acasă și atunci când s-a întors în domiciliu, acesta a plecat după soția sa. Aceasta presupune că autorul ar fi avut timp să își încredințeze gospodăria altor persoane.
Cum în actele depuse la dosar se confirmă aplicarea măsurii și situația bunurilor imobile care au fost restituite, nu și faptul că averea a fost confiscată, nu se poate vorbi despre o prezumție simplă de preluare de către stat a bunurilor mobile, materiale de construcții, inventar agricol și imobile (anexe gospodărești) odată cu strămutarea autorului.
Declarațiile martorilor audiați în dosar nu sunt concludente sub acest aspect, orice dubiu profitând în acest caz pârâtului, deoarece, nefiind încheiat un inventar în iunie 1951, instanța nu a putut să-și formeze convingerea cu privire la veridicitatea acestei stări de fapt afirmate de reclamantă, doar pe depoziția ambiguă, echivocă, a martorilor audiați în cauză. Aceasta, întrucât relatările martorilor referitoare la descrierea concretă a naturii și cantității bunurilor pretinse a fi fost confiscate nu au fost de natură a conduce la determinarea și individualizarea concretă a acestora de către instanță, pentru a se putea stabili, chiar și cu aproximație, valoarea bunurilor confiscate, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Concluzia care se impune este aceea că expertiza tehnică realizată, actele și declarațiile de martori nu au fost suficiente pentru a se contura elementele de fapt necesare dezlegării cauzei, starea de fapt care a fost reținută nu este în concordanță cu cerințele impuse de art. 5 lit. b din Legea 221/2009.
Legea 221/2009 are un caracter reparator de complinire față de celelalte legi prin care s-a urmărit acoperirea prejudiciilor materiale suferite de persoanele cărora statul comunist le-a preluat bunuri, în orice manieră. Din acest caracter rezultă și faptul că dispozițiile sale trebuie aplicate în mod strict, doar cu referire la bunurile prevăzute expres și la modalitățile de preluare la care textele legale fac referire.
Prin urmare, bunurile care fac obiectul legii sunt cele care au fost preluate de stat odată cu aplicarea măsurii administrative cu caracter politic, iar pentru a se naște dreptul la despăgubiri reclamanta trebuie să facă dovada preluării, nu numai dovada că au existat în patrimoniul autorului bunurile respective, astfel că sunt incidente dispoz. art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, potrivit cu care recursul pârâtului urmează să fie admis și să se modifice sentința în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
În mod corespunzător, se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă R. V. A. M. împotriva sentinței civile nr.212 din 9 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.212 din 9 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurenta reclamantă R. V. A. M..
Modifică sentința civilă nr.212 din 9 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ în sensul că respinge în tot acțiunea privind acordarea daunelor materiale.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Februarie 2013.
Președinte, E. B. | Judecător, C. S. | Judecător, G. I. |
Grefier, A. C. |
Red./tehnored. GI
3ex/4.03.2013
Jud. fond S.C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 7517/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 5493/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
