Divorţ. Exercitarea autorităţii părinteşti. Norme de competenţă internaţională distincte.
| Comentarii |
|
Instanţele române au obligaţia să constate că atunci când este incident dreptul Uniunii Europene, acesta fiind totodată prioritar in aplicare faţă de dreptul intern, trebuie să renunţe la regulile interne, care ar intra în potenţială contradicţie cu dreptul european.
Prin urmare, de vreme ce Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 permite judecarea în mod separat a cererii de divorţ, de cererile prin care se urmăreşte stabilirea răspunderii părinteşti, atâta timp cât sunt prevăzute norme diferite de stabilire a competenţei pe cele două tipuri de cerere, o aplicare strictă, rigidă a regulilor de drept intern poate conduce la o nerespectare a scopului de reglementare a dreptului Uniunii Europene.
Prin cererea adresată Judecătoriei O. şi înregistrată la data de 19.12.2012, reclamantul M. a chemat în judecată pe pârâta E., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părţi din vina exclusivă a pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor să fie efectuată de ambele părţi, precum şi stabilirea domiciliului minorilor la domiciliul său, indicând domiciliul actual al părţilor în mun. O., jud. M., România.
în motivarea acţiunii a arătat că s-a căsătorit cu pârâta în anul 2003 în Italia, căsătorie din care au rezultat minorii L., născut la 31.07.2003 şi A., în vârstă de 4 ani.
A mai arătat că la începutul căsătoriei s-au înţeles bine, existând afecţiune reciprocă, comunicare, aspecte pe care le-a avut în vedere la încheierea căsătoriei şi pe care a încercat să le menţină şi pe parcursul acesteia.
Precizează că problema de care s-a lovit în timpul căsătoriei, a fost aceea că soţia sa îl neglija, considerând mai importanţi prietenii, chefurile cu aceştia, ieşitul în oraş la baruri, etc.
Datorită neacceptării dialogului, a intervenit lipsa comunicării dintre ei, iar odată cu trecerea timpului, această prăpastie s-a adâncit, ajungând să se comporte ca două persoane străine.
Mai mult, arată că relaţiile extraconjugale ale soţiei sunt de notorietate.
Prin serviciul registratură, la 19.02.2013, pârâta a depus note prin care a arătat că nu solicită continuarea divorţului în România, întrucât procedura de separare a fost încheiată în Italia.
Prin sentinţa civilă nr. 2/09.01.2014, Judecătoria O. a admis excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de instanţă din oficiu. A respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul M. s-a căsătorit cu pârâta E., la data de 20.12.2003, căsătorie ce a fost înregistrată sub nr. 00003/2003 în Registrul de stare civilă de pe lângă Primăria S., Italia, act ce a fost transcris, fiind eliberat certificatul de căsătorie nr. 3 din 15.01.2013 de Serviciul de stare civilă din cadrul Consiliului Local al mun. O.
Din relaţiile de căsătorie ale reclamantului cu pârâta au rezultat minorii L., născut la 31.07.2003 şi A., născut la 16.09.2008, ambii în localitatea C. din Italia.
Din cuprinsul memoriului depus la dosarul cauzei la data de 19.02.2013 reiese că pârâta locuieşte în permanenţă, de la încheierea căsătoriei, în Italia, unde este rezidentă, împreună cu cei doi minori, fiul său L., suferind de o maladie rară
Prin acest înscris, pârâta îşi manifestă dezacordul cu privire la continuarea judecării procesului ce face obiectul cauzei pendinte, deoarece procedura de separare a soţilor a fost demarată în 26.08.2012 în Italia, ataşând mai multe înscrisuri în legătură cu aspectele sesizate.
în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei instanţelor din România de a soluţiona cauza, instanţa apreciază că legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei adoptată la Haga la 19.10.1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007 şi dispoziţiile Regulamentului CE 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
La soluţionarea cererii de stabilire a domiciliului copiilor minori şi a exercitării autorităţii părinteşti, judecătorul trebuie să ţină seama de interesele minorilor, autorităţile având obligaţia de a depune eforturi rezonabile pentru ca atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, iar copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-şi exprima ei înşişi în mod clar preferinţele, interesele superioare ale acestora să fie promovate (Cauza Ignaccolo-Zenide c. României).
în concluzie, interesul superior al minorilor presupune, având în vedere criteriile arătate mai sus, ca acesta să locuiască şi să fie în aproprierea persoanelor de care sunt legaţi afectiv, astfel încât dezvoltarea lor fizică, morală şi socială să nu fie afectată de diferiţi factori cum ar fi cel schimbarea bruscă a mediului în care a locuit şi a trăit până în acest moment.
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulamentul CE 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi, articolul 6 stabilind caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de aceste norme mai sus enunţate.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE 2201/2003, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuinţă în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Noţiunea de reşedinţă obişnuită, fiind interpretată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, ca fiind locul care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial, criteriile ce trebuie luate în considerare fiind în special durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare.
Faţă de faptul că, cei doi minori locuiesc de la naştere, din anul 2003 şi respectiv anul 2008, pe teritoriul Italiei, unde se află şi părinţii lor, instanţa constată că aceştia au reşedinţa obişnuită în acest stat membru al Uniunii Europene.
Conform art. 12 alin. 3 din regulament, „Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alineatul 1 atunci când
a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru, şi
b) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului. „
Este adevărat că dispoziţiile art. 12 alin. 3 din regulament prevede un caz de prorogare a competenţe, însă, faţă de faptul că, competenţa statului cu care minorii au o strânsă legătură, respectiv România, nu a fost acceptată de pârâtă, apreciind că, competenţa instanţelor române nu este în interesul minorilor care locuiesc în chip statornic în Italia, având în vedere în principal interesul acestora şi ţinând cont de dispoziţiile art. 17 din regulament, instanţa se declară necompetentă, motiv pentru care va admite excepţia invocată şi va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Chiar dacă reclamantul a depus un extras al unui înscris, întocmit de Tribunalul din C., Italia, din care reiese că, ambele tribunale de reşedinţă sunt competente, iar conflictul dintre părţi privind separarea acestora ar trebui să se rezolve în favoarea celui sesizat iniţial, instanţa apreciază că aceste dispoziţii care nu sunt motivate în drept, nu sunt obligatorii şi că stabilirea competentei nu poate fi făcută decât conform normelor legale prevăzute de Regulamentul CE 2201/2003, aşa cum a şi procedat în speţa pendinte.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul reclamant M.
în motivare a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond română s-a considerat necompetentă în soluţionarea prezentului litigiu, referindu-se la dispoziţiile din Regulamentul CE 2201/2003, aplicabile răspunderii părinteşti, de vreme ce în şedinţa publică din 09.01.2014, respectiv la ultimul termen de judecată, reclamantul apelant a solicitat instanţei să ia act de renunţarea la petitul privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorilor la reclamant, instanţa urmând să se pronunţe doar cu privire la desfacerea căsătoriei.
Ori, chiar dacă instanţa de judecată considera că din oficiu ar trebui să rezolve şi problema minorilor, aceasta trebuia să se considere competentă în temeiul prorogării de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin2 lit. a, respectiv art. 2 alin 3 lit. b.
Totodată, instanţa a ignorat încheierea de şedinţă din 12.07.2013, pronunţată de Tribunalul din C., care a stabilit în mod indubitabil şi anterior Judecătoriei O. că, deşi ambele tribunale sunt competente cu soluţionarea cauzei, conflictul trebuie să se rezolve în favoarea instanţei întâi sesizate, care este Judecătoria O. Ori, cu ocazia judecăţii la Tribunalul din C., E. (în calitate de reclamantă în acel dosar), prin reprezentantul său, avocat, a declarat că aderă şi renunţă la recursul pentru separare depus în faţa acestui tribunal.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, tribunalul a constatat apelul nefondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin 1 din Regulamentul CE 2201/2003 sunt deopotrivă legal sesizate cu soluţionarea unei acţiunii de divorţ instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, precum şi instanţele judecătoreşti din statul de cetăţenie al celor doi soţi.
Nu există o ierarhie în stabilirea competenţelor prevăzute de textul de mai sus, alegerea unei sau alteia din instanţele deopotrivă competente rămânând la latitudinea reclamantului.
Odată însă sesizată, una din instanţele de mai sus, aceasta aplică cauzei deduse judecăţii, lex fori - legea procedurală a statului instanţei sesizate.
Ori, sub acest aspect, urmează a se constata că la data sesizării instanţei române cu prezenta acţiune de divorţ, erau în vigoare dispoziţiile vechiului cod de procedură civilă, care în art. 607 reglementează competenţa în materia divorţului, ca fiind cea a instanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Doar dacă soţii nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află ultimul domiciliu comun, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului, sau când acesta nu are domiciliul în ţară, competenţa revine instanţei de la domiciliul reclamantului.
Ori, în speţă, din actele dosarului rezultă că părţile s-au căsătorit la 20.12.2003, căsătoria fiind înregistrată în Registrul de Stare Civilă de pe lângă Primăria S., Italia, tot pe teritoriul italian, unde aceştia au şi ultimul domiciliu comun, precum şi reşedinţa actuală.
în aceste împrejurări, instanţa competentă în soluţionarea prezentei acţiunii de divorţ este instanţa italiană, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de fond.
Mai mult decât atât, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE 2201/2003, cu privire la competenţa în materia răspunderii părinteşti, apreciind că, de asemenea, această competenţă revine instanţei din statul membra în care minorii la care urmează a se stabili răspunderea părintească îşi au reşedinţa obişnuită -în speţă Statul Italian.
Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 alin. 1, cu privire la răspunderea părintească se verifică indiferent dacă reclamantul cere sau renunţă ulterior la exercitarea autorităţii părinteşti şi a locuinţei minorului, de vreme ce, potrivit art. 613 alin4 Cod procedură civilă, instanţa urmează să se pronunţe din oficiu şi asupra acestor aspecte.
Este adevărat că art. 12 alin. 1 din regulament prevede prorogarea competenţei, de soluţionare a cauzelor privind răspunderea părintească, în sensul că, „ instanţele judecătoreşti din statul membra care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când (a) cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi (b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părintelui, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului”.
în speţa de faţă, s-a constatat însă că intimata a contestat competenţa instanţei române în soluţionarea prezentei cauze, aşa încât şi sub acest aspect, instanţa competentă în soluţionarea cauzei rămâne instanţa italiană.
Nu poate fi reţinut motivul de apel referitor la încheierea instanţelor din Italia, în sensul că, instanţa română este competentă, întrucât a fost cea dintâi sesizată de vreme ce, stabilirea competenţei se face în raport de dispoziţiile legale internaţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
Aşa fiind, sentinţa atacată este temeinică şi legală, apelul fiind respins ca nefondat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Consideră decizia nelegală şi într-un fel contradictorie, instanţa de apel confundând elemente esenţiale, cum ar fi reşedinţa şi domiciliul ca aspecte care definesc competenţa instanţelor conform art. 607 Cod de procedură civilă, care reglementează competenţa teritorială în materia divorţului.
A criticat hotărârea pronunţată de către instanţa de fond, argumentând în faţa instanţei de apel că, în opinia sa şi în conformitate cu dispoziţiile art. 12, alin. 2, lit. A din regulamentul 2201/2003 al CE., competentă de a soluţiona prezenta cauză sunt, într-adevăr atât instanţa italiană cât şi instanţa din România.
A învederat de asemenea că, şi în situaţia în care, în conformitate cu art. 2 alin. 3, lit. B, competenţa trebuie acceptată în mod expres, suntem în prezenţa unei competenţe alternative.
A învederat instanţa de apel şi faptul că, fiind competente să soluţioneze cauza atât tribunalul din C., Italia, cât şi Judecătoria O., este normal ca Judecătoria O. să se pronunţe pe fondul problemei aduse în faţa sa pentru soluţionare, cu atât mai mult cu cât, în încheierea de şedinţă din data de 12.07.2013, pronunţată de tribunalul din C., s-a apreciat că, deşi ambele tribunale sunt competente cu soluţionarea cauzei conflictului, conflictul trebuie să se rezolve în favoarea celui sesizat iniţial.
Aminteşte faptul că, în legătură cu acest aspect, pârâta E., prin reprezentant convenţional, a aderat la această idee (deşi anterior trimisese un memoriu la instanţa de fond prin care preciza că nu este de acord cu soluţionarea divergenţelor în România), situaţie în care nu mai putem spune că există o opoziţie din partea pârâtei, aşa cum se reţine în hotărârea Tribunalului cu privire la soluţionarea acestei cauze de către Judecătoria O.
Cu alte cuvinte, deci, atât instanţa italiană, cât şi pârâta, conform încheierii din 12.07.2013, pronunţată de Tribunalul din C., au fost de acord cu competenţa de soluţionare a conflictului survenit între părţi în favoarea Judecătoriei O., numai că, în mod eronat, Judecătoria O., şi, ulterior, Tribunalul, apreciază că sunt competente să soluţioneze această cauză, instanţele italiene.
Consideră că este un conflict negativ de competenţă care poate fi evitat în condiţiile în care se analizează cu atenţie inclusiv faptul că pârâta este de acord cu soluţionarea acestei cauze în România, pentru a evita punerea părţilor pe drumuri şi tergiversarea soluţionării cauzei pentru o perioadă îndelungată de timp.
Motivarea instanţei de apel potrivit căreia intimata a contestat competenţa instanţei din România nu mai poate fi reţinută, atâta timp cât, ulterior acestei contestări, în 12.07.2013, intimata este de acord ca desfacerea căsătoriei părţilor să fie soluţionată la Judecătoria O, aspect menţionat în încheierea de şedinţă din 12.07.2013 a Tribunalului C.
Având în vedere cele susţinute, a solicitat admiterea recursului.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare. A depus note scrise prin care sobcită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de divorţ la Judecătoria O.
Examinând decizia prin prisma criticilor aduse şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:
Instanţele de fond au efectuat o greşită interpretare a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, privind competenta, recunoaşterea si executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială si în materia răspunderii părinteşti, în vigoare în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei.
Astfel, criteriile de competenţă enumerate la art. 3 din Regulament sunt alternative, ceea ce înseamnă că nici unul dintre ele nu prevalează asupra celuilalt.
Prin hotărârea CJCE în cauza C-168/08, Lâszlo Hadadi/Csilla Mârta Mesko, hotărârea din 10 iulie 2009, Curtea constată că: „... în cazul în care sorii deţin amândoi aceeaşi dublă cetăţenie, regulamentul se opune înlăturării competentei instanţelor din unul dintre statele membre în cauză, pentru motivul că reclamantul nu are alte elemente de legătură cu acest stat.
Prin urmare, Curtea arată că instanţele statelor membre a căror cetăţenie o deţin cei doi sori sunt competente în temeiul regulamentului, aceştia din urmă având posibilitatea de a sesiza, la alegerea lor, instanţele unuia sau ale altuia dintre aceste state.”
Este evident deci în raport de considerentele mai sus expuse că reclamantului îi revine dreptul de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, iar în cazul de faţă, reclamantul a optat pentru a introduce acţiunea la instanţa română.
Dacă ambele părţi introduc în mod concomitent acţiunea, dar la instanţe diferite, trebuie a se stabili care este prima instanţă sesizată; ori, instanţa italiană a stabilit deja că instanţa română este prima sesizată şi a declinat competenţa în favoarea acesteia.
In aceste condiţii, în conformitate cu principiul încrederii reciproce între instanţele de judecată din statele membre ale Uniunii Europene, consacrat în preambulul Regulamentului -„Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar” -, instanţa română trebuie a respecta soluţia instanţei italiene, chiar dacă ar fi fost aparent greşită; evident, nu este cazul de o astfel de eroare şi nu este nici rolul instanţei române de a critica în mod cu totul nepermis soluţia unei instanţe dintr-un stat membru UE.
Pe de altă parte, capătul principal de cerere este cel prin care se solicită desfacerea căsătoriei, iar în raport de această cerere trebuie stabilită în primul rând competenţa instanţei române, urmând a se aprecia ulterior pe competenţa asupra judecării cererii de stabilire a răspunderii părinteşti.
Instanţa de apel a greşit când a stabilit competenţa exclusiv pe baza unor norme interne, considerând că fiind o normă de procedură, trebuie să fie rezolvată pe baza legii forului.
Ori, fiind edictate norme de competenţă de drept comunitar, instanţele române trebuie să se raporteze în primul rând la acestea, după care în completare să constate dacă este cazul, de aplicare a legii forului.
Având în vedere toate argumentele mai sus expuse, se poate concluziona că aparţine competenţa de judecare a cererii de divorţ instanţei române, şi anume Judecătoriei O., reţinându-se şi că nu s-a invocat în termenul prevăzut de lege excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe.
Nu în ultimul rând, trebuie apreciat că în cazul menţinerii unei soluţii de declinare a competenţei, coroborată cu o soluţie similară din partea instanţei italiene, s-ar fi ajuns la o situaţie de nerespectare a dreptului de acces la instanţă, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare a prevederilor art. 6 din CEDO.
De altfel, pârâta-intimată s-a declarat de acord cu judecarea cererii de divorţ în România, la Judecătoria O., ceea ce înseamnă că a înţeles să evite pericolul ca divorţul să nu poată fi pronunţat, cu toate că este în principiu dorit de ambele părţi să nu se ajungă în impasul de a nu fi judecat nici în ţara de cetăţenie, nici în ţara de reşedinţă, iar o altă instanţă dintr-un alt stat membra nu se prefigura pe regulile de competenţă din Regulament.
în ceea ce priveşte cererile prin care se solicită exercitarea autorităţii părinteşti asupra celor doi copii minori şi de stabilire a domiciliului acestora, soluţia instanţelor de fond prin care au constatat că nu se poate renunţa la aceste cereri potrivit dispoziţiilor art. 396 şi 400 din Codul civil este de principiu corectă.
Eronată este însă argumentarea potrivit căreia dat fiind interesul superior al minorilor, care locuiesc în chip statornic în Italia, având deci o strânsă legătură cu acest stat membra , stabilirea necompetenţei instanţei române de a judeca o cerere de stabilire a răspunderii părinteşti ar atrage o eventuală imposibilitate de judecare a cererii de divorţ în România.
Este evident că potrivit art. 8 din Regulament, „Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membra sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membra la momentul la care instanţa este sesizată.”
Totodată, nu suntem în cazul unei prorogări de competenţă astfel cum impun disp. Art. 12 din Regulament: “Instanţele judecătoreşti din statul membra care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când
(a) cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi
(b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.”
întrucât competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres de către soţi doar cu privire la divorţ, nu cu privire la celelalte cereri, instanţa română nu poate constata că şi-a prorogat competenţa şi pe cererea privind răspunderea părintească, cu atât mai mult cu cât nu este în acord cu interesul superior al minorilor judecarea unei astfel de cereri într-o ţară în care minorii nu au domiciliul statornic, şi în condiţiile în care unul dintre copii este într-o stare fizică, care nu permite deplasarea sa într-o altă ţară în vederea ascultării.
Instanţele române trebuie să constate că atunci când este incident dreptul Uniunii Europene, acesta fiind totodată prioritar în aplicare faţă de dreptul intern, trebuie să renunţe la regulile interne, care ar intra în potenţială contradicţie cu dreptul european.
Prin urmare, de vreme ce Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 permite judecarea în mod separat a cererii de divorţ de cererile prin care se urmăreşte stabilirea răspunderii părinteşti, atâta timp cât sunt prevăzute norme diferite de stabilire a competenţei pe cele două tipuri de cerere, iar o aplicare strictă, rigidă a regulilor de drept intern poate conduce la o nerespectare a scopului de reglementare a dreptului Uniunii Europene, se impune ca potrivit dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, recursul să fie admis.
Va fi modificată decizia în sensul că va admite apelul.
Va anula în parte sentinţa cu privire la modul de soluţionare al cererii de divorţ şi va trimite spre rejudecare această cerere la instanţa de fond, Judecătoria O.
Va menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la celelalte cereri prin care se urmăreşte stabilirea răspunderii părinteşti. (Decizia nr. 1775 din 12.12.2014 - Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat judecător Stelian Aurelian Cadea).
| ← Retragere atestat pentru adopţie. Condiţii legale pentru... | Deschidere procedură adopţie. Refuz abuziv. Suplinirea... → |
|---|
