Pluralitate de creditori. Obligaţii divizibile. Consecinţe (Legea nr. 221/2009. Despăgubiri solicitate de moştenitori)
| Comentarii |
|
Legea nr. 221/2009 nu a reglementat dreptul unui comoştenitor de a pretinde şi partea cuvenită altui comoştenitor (dreptul de acrescământ). Astfel fiind, obligaţia statului la plata de despăgubiri către moştenitori este divizibilă. Un comoştenitor nu are calitate
procesuală activă de a promova acţiunea pentru cota parte ce aparţine altui comoştenitor şi, in consecinţă, nu justifică interes pentru a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al acestuia din urmă.
La data de 25.04.2012, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 6985/63/2012 acţiunea prin care reclamanţii C.A. şi C.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea la plata sumei de 1.323.973 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la bunicul patern şi constatarea caracterului politic al măsuri de dislocare a întregii familii şi de stabilire a domiciliului obligatoriu în localitatea Salcâmi, judeţul Constanţa prin decizia nr.200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 115/17.06.2013, Tribunalul Dolj a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A., domiciliat în Craiova, str. Lipscani, nr. 2, bloc 23 B, sc. 1, ap. 5, judeţul Dolj şi C.D., cu domiciliul în Craiova, str. Renaşterii, bloc 8, sc. 2, ap. 1, judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor, nr. 17, sector 5.
A constatat caracterul politic al măsurii dispuse prin Decizia de dislocare nr. 200/1951 faţă de autorul reclamanţilor.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 355.150 lei reprezentând contravaloare moară ţărănească confiscată autorilor reclamanţilor.
A luat act de renunţarea la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor constând în c/val. utilajelor agricole.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 501,70 lei reprezentând onorariu expert construcţii.
A dispus restituirea către reclamanţi a chitanţei privind plata onorariului expert evaluare bunuri mobile aflată la fila 183 din dosar (nr. 6626130/1 din 24.10.2012).
A admis excepţia tardivităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Chivu Aristotel, cu domiciliul în Drobeta Tumu Severin, str. Crişan, nr.60, bl. Dl, scara 2, ap. 27. jud. Mehedinţi. A respins ca tardivă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Chivu Aristotel.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Dolj, a constatat şi reţinut următoarele aspecte:
în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative:
Tribunalul a avut în vedere că unele dintre persoanele condamnate sau faţă de care s-au luat măsuri cu caracter politic în perioada 06.03.1945-22.12.1989 pentru infracţiuni contra statului au solicitat, după instaurarea democraţiei, anularea hotărârii de condamnare şi au beneficiat de o serie de drepturi prin Decretul-lege nr.l 18/1990 şi OUG nr.214/1999.
Există însă şi o categorie de persoane care au fost persecutate de regimul totalitar comunist ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului politic şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală.
Potrivit art.3 din Legea nr.221/02.06.2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic: orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957,
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.108 din 2 august 1960;c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securităţii Statului.
în speţă, faţă de autorul reclamanţilor - C. N., s-a luat prin Decizia nr.200/1951 măsura dislocării, fiindu-i fixat domiciliul obligatoriu în comuna S., judeţul C., restricţiile domiciliare fiindu-i ridicate în baza Deciziei nr. 6200/20.12.1955. Restricţiile domiciliare au vizat şi membrii de familie ai autorilor reclamanţilor, aşa cum rezultă din extrasul după decizia nr.6200/1955.
Din actele dosarului trimis de CNSAS (fila 136) rezultă că motivul dislocării a fost determinat de calitatea de membra PNL din anul 1933 până în anul 1937 şi a etichetei de "chiabur" - figurând cu teren arabil, casă, batoză şi moară de măcinat. Se menţionează în acest sens, în fişa personală emisă de M.A.I. regiunea Constanţa - secţia raională Feteşti că autorul reclamanţilor a făcut politică fiind primar şi membra al PNL Brătianu şi că a posedat 10 ha teren arabil, o moară ţărănească şi casă de locuit fiind categorisit chiabur. Aspectele menţionate sunt confirmate şi prin adresa nr.C34/0040549/12.01.1960 emisă de M.A.I. în care se arată motivul dislocării.
Faţă de împrejurarea rezultată din probele administrate şi având în vedere prevederile art. 4 alin.l din Legea nr.221/2009 instanţa a reţinut că cererea în constatarea caracterului politic e justificată de interesul reabilitării morale a autorului reclamanţilor care a suferit o condamnare cu caracter politic.
Faţă de situaţia de fapt reţinută şi dispoziţiile legale în materie, rezultă în mod evident caracterul politic al măsurii administrative dispuse astfel încât s-a constatat caracterul politic al măsurilor dispuse prin Decizia de dislocare nr.200/1951 faţă de autorul reclamanţilor.
Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art.5 alin.l lit. b din Legea nr.22/2009, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului C. N., sunt persoane îndreptăţite la acordarea de către pârât a despăgubirilor reprezentând echivalentul morii confiscate, astfel că s-a admis capătul de cerere în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 355.150 lei reprezentând contravaloare moară ţărănească confiscată.
în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Chivu Aristotel, deşi admisibilă în principiu, ca urmare a împrejurării că are legătură cu cererea principală, justifică un interes şi calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art.5 alin.l lit. b din Legea nr.221/2009, s-a impus respingerea ca tardivă.
Intervenientul C.A. a formulat o cerere de intervenţie şi nu una accesorie, în sensul art. 49 alin.2 Cod procedură civilă, ceea ce presupune invocarea unui drept al său şi nu sprijinirea apărării uneia dintre părţi, trimiţând astfel la aspectele procedurale privind posibilitatea de a solicita instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.l lit. b, persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Cum în speţă, intervenientul a formulat cererea cu depăşirea termenului de 3 ani, respectiv la data de 06.06.203, instanţa a admis excepţia tardivităţii cererii de intervenţie în interes propriu şi pe cale de consecinţă, a respins-o ca tardivă.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi intervenientul în nume propriu C.A.
Prin motivele de recurs, intervenientul în nume propriu C.A. a arătat următoarele aspecte:
Potrivit art.50 alin.2 Cod procedură civilă cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată în faţa primei instanţe, înainte de deschiderea dezbaterilor.
în speţă, a formulat cererea de intervenţie în interes propriu la data de 16.05.2013, la instanţa care a soluţionat cererea reclamanţilor având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale în baza Legii nr.221/2009 după autorii C.N.-tata şi C.E.-mama.
Prin urmare, a menţionat că cererea sa a fost depusă în termenul legal prevăzut de art.50 alin.2 Cod procedură civilă, însă instanţa de fond, ignorând textul de lege a respins cererea de intervenţie ca tardiv formulată.
Mai mult, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie, consecinţa fiind că trebuia să menţină aceeaşi soluţie, respectiv de admitere şi pe fond, având în vedere caracterul interlocutoriu al admiterii în principiu.
De altfel, a şi reţinut în considerente că cererea sa de intervenţie are legătură cu cererea principală a reclamanţilor, că justifică un interes, dar şi că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorii săi, în sensul art.5 alin.l lit.b din Legea nr.221/2009.
Prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie, dar în acelaşi timp respingerea ei ca tardivă, instanţa de fond a dat o soluţie confuză şi contradictorie pe care recurentul arată că nu o înţelege, motivarea fiind la fel de confuză şi contradictorie
Mai menţionează că în condiţiile în care are calitatea de moştenitor ca şi reclamanţii, ai autorilor Chivu Nicolae şi Chivu Elenaţel fiind de fapt descendent de gradul I, iar ei nepoţi de fiu decedat) este nelegal dar şi aberant să beneficieze de aceste despăgubiri materiale numai nepoţii, nu şi fiul autorilor.
Pentru aceste considerente a solicit admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de intervenţie interes propriu pe care a formulat-o şi obligarea statului Roman prin Ministerul Finanţelor la plata şi către el, intervenient, alături de reclamanţi a sumei de 355.150 lei reprezentând c/val. moara ţărănească.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs Curtea apreciază recursurile caftind fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Referitor la recursul declarat de intervenient se impune mai întâi precizarea că hotărârea recurată nu conţine considerente contradictorii sub aspectul modului de soluţionare a cererii de intervenţie. Admiterea acestei cereri în principiu nu obliga instanţa să se pronunţe în acelaşi sens, al admiterii cererii, cu ocazia soluţionării ei pe fond. Aspectele avute în vedere cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu sunt altele decât cele analizate atunci când instanţa s-a pronunţat prin sentinţă asupra acestei cereri.
Prin sentinţa recurată s-a dat, însă, o dezlegare greşită cererii de intervenţie.
Termenul de 3 ani reglementat de Legea nr. 221/2009 pentru promovarea acţiunii este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere, caz în care nu se poate vorbi de tardivitatea formulării cererii ci de formularea acesteia peste termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.
în raport de precizarea menţionată se pune în cauză problema dacă, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, aplicarea sancţiunii prescripţiei mai constituie o chestiune de ordine publică sau nu, respectiv dacă prescripţia dreptului la acţiune poate sau nu să fie invocată de oricare dintre părţile în litigiu sau de instanţă din oficiu.
Curtea apreciază că norma din Codul civil (art. 2512) - prin care s-a statuat că prescripţia nu mai poate fi invocată decât de partea care justifică un interes - este o normă de drept procedural, deoarece prin aceasta se reglementează care dintre participanţii la actul de justiţie au dreptul să invoce neregularitatea acţiunii (sau a cererii de intervenţie, precum în speţă) din perspectiva respectării sau nu a termenului de exercitare a dreptului la acţiune. în noua viziune a legiuitorului prescripţia nu mai constituie o chestiune de interes general, astfel încât a fost restrâns dreptul de a invoca această excepţie doar la persoanele ce justifică un interes sub acest aspect (de regulă pârâtul din cererea de chemare în judecată).
Fiind o normă de procedură aceasta a fost de imediată aplicare, potrivit dispoziţiilor art. 725 din codul de procedură civilă din 1865.
Apreciind în sensul că prescripţia nu mai constituie un aspect de ordine publică începând cu 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), situaţie în care în speţă invocarea acesteia nu mai putea fi făcută decât de persoana care justifică un interes, se impune a se analiza în cauză dacă reclamanţii, cei care au invocat-o în faţa instanţei de fond, justifică un asemenea interes sau nu. Pentru a putea conchide asupra interesului acestora este necesar a se analiza în ce măsură intimaţii reclamanţi puteau pretinde, prin cererea de chemare în judecată, cota parte (din despăgubirile solicitate) care, potrivit normelor succesorale, aparţine recurentului intervenient, respectiv dacă aceştia au calitate procesuală activă pentru a pretinde şi cota recurentului intervenient.
Analizarea calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi de a solicita în instanţă cota parte din despăgubiri ce aparţine recurentului intervenient necesită a se stabili care este izvorul obligaţiei statului de a plăti aceste despăgubiri. în speţă, acesta derivă din lege, respectiv prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
întrucât persoanele ce au fost dislocate în anul 1951 prin aplicarea unor măsuri administrative (calificate prin Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic) au decedat iar după acestea au rămas mai mulţi moştenitori, ne aflăm în ipoteza unui raport obligaţional cu pluralitate de subiecte, respectiv o pluralitate activă (creditorii obligaţiei fiind moştenitorii persoanelor dislocate).
Obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt de două feluri. Obligaţii conjuncte (divizibile) şi obligaţii solidare. în cazul obligaţiilor conjuncte cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decât partea sa din creanţă. în situaţia obligaţiilor solidare cu pluralitate activă de subiecte fiecare creditor poate pretinde debitorului creanţa în întregime.
Potrivit art. 1034 din cod civil din 1864, „obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecărui din ei a cere plata în tot a creanţei, ...”. Solidaritatea, activă sau pasivă, a unei obligaţii nu se prezumă, ea trebuie să rezulte expres din
convenţia părţilor sau din lege.
în cazul în speţă, în care izvorul obligaţiei îl reprezintă legea, solidaritatea trebuie să rezulte din prevederile acesteia. Observând dispoziţiile Legii nr. 221/2009 Curtea constată că nu a fost reglementat dreptul unui comoştenitor de a pretinde şi partea cuvenită altui
comoştenitor.
Pe de altă parte, nepromovarea cererii în despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 de către un moştenitor nu poate profita altui moştenitor, care a formulat o astfel de cerere, întrucât prin Legea nr. 221/2009 nu s-a prevăzut acest lucru. Când legiuitorul a înţeles să despăgubească în totalitate pe moştenitorii care promovează cererile în despăgubiri a prevăzut-o expres. în acest sens sunt prevederile Legii nr. 10/2001, prin care (în art. 4 alin. 4) s-a reglementat expres dreptul de acrescământ, pentru situaţia în care numai o parte dintre moştenitori urmau procedura de restituire a bunurilor preluate de la autori.
Rezultă din cele expuse mai sus că intimaţii reclamanţi nu au calitate procesuală activă de a promova acţiunea pentru cota parte ce aparţine recurentului intervenient din despăgubirile solicitate de la recurentul pârât. Astfel fiind, intimaţii reclamanţi nu justifică interes în cauză pentru a putea invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentului intervenient. Cum interes în acest sens avea numai recurentul pârât statul român însă acesta nu a invocat excepţia în termenul prevăzut de lege (în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare), în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de intervenţie în interes propriu ca tardiv formulată.
Avându-se în vedere şi criticile din recursul promovat de Statul român (neanalizarea efectivă a unor aspecte de fond ale litigiului), Curtea a apreciat că se impune a fi casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare. (Decizia civilă nr. 43 din 15 ianuarie 2014 -Secţia I Civilă, rezumat judecător Paraschiva Belulescu)
| ← Răspundere civilă delictuală. Daune morale. Libertatea... | Adopţie. Lipsa consimţământului părintelui firesc. Caracter... → |
|---|
