Divorţ. Stabilirea domiciliului minorului la mamă, deşi a locuit în prezent cu tatăl şi bunicii paterni. Părinte violent.
| Comentarii |
|
Prin sentinţa civilă nr. 370/21.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 2681/213/2012, Judecătoria Corabia a respins cererea principală formulată de reclamanta P-M.G. împotriva pârâtului P.M.M., în contradictoriu cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primăriei, având ca obiect „divorţ cu minori”, şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional P .M.M.
în temeiul art. 373, lit. b) din Cod civil, coroborat cu art.379, alin.l din cod civil s-a desfăcut căsătoria încheiată de părţi şi înregistrată sub nr. 4/25.07.2009 la Primăria, judeţul Olt, din culpa exclusivă a reclamantei.
în temeiul art.397 Cod civil, raportat la art.503 Cod civil s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului P.M.V.F., născut la data de 16.02.2009, să se facă în comun de ambii părinţi.
în temeiul art.400 Cod civil, s-a stabilit locuinţa minorului P.M.V.F., născut la data de 16.02.2009, la domiciliul tatălui şi a fost obligat părintele rezident să anunţe părintele nerezident cu privire la orice schimbare a locuinţei minorului.
în temeiul art.530 Cod civil a fost obligată reclamanta la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului P.M.V.F., născut la data de 16.02.2009, în cuantum de 175 lei lunar, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii si pana la intervenţia unei cauze legale de modificare sau de stingere a obligaţiei de întreţinere.
în baza art. 383, alin.3 Cod civil s-a dispus ca pârâta să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei..
A fost obligată reclamanta la plata sumei de 1539 lei către pârât, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele
Reclamanta P.M.G. şi pârâtul P.M.M. s-au căsătorit la data de 25.07.2009, căsătoria fiind înregistrată sub nr. 4/25.07.2009 la Primărie. Anterior căsătoriei, părţile s-au aflat în relaţii de concubinaj rezultând minorul P.M.V.F., născută la data de 16.12.2009. Din luna iulie 2012 cei doi soţi s-au despărţit în fapt, reclamanta având relaţii extraconjugale cu un alt bărbat.
Având în vedere aceste aspecte, prima instanţă a constatat că relaţiile de căsătorie sunt grav afectate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă si a dispus desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantei.
Cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea domiciliului minorului şi exercitarea autorităţii părinteşti faţă de acesta, s-a reţinut că potrivit articolul 496 din Cod civil „ Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile. Locuinţa copilului, stabilită potrivit acestui articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege”.
Potrivit articolul 400 din Cod civil „în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior”.
Potrivit art. 5. litera (2) din Legea 71/2011 „Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil”.
Prima instanţă a reţinut că minorul locuieşte în mod statornic cu tatăl pârât şi este bine îngrijit, aşa cum a rezultat şi din declaraţiile martorilor, iar cei doi locuiesc într-o casă aparţinând bunicilor paterni, împreună cu aceştia. De asemeni, tot din declaraţiile martorilor, s-a constatat că reclamanta în prezent locuieşte cu un alt bărbat, în locuinţa acestuia, şi nu a făcut nici un demers pentru a-şi vedea copilul de când acesta locuieşte împreună cu tatăl pârât. Chiar dacă bunica paternă, martora P.M.S., a declarat că nu este de acord ca mama reclamantă să-si viziteze fiul, reclamanta are oricând la îndemână o acţiune injustiţie în acest sens.
Pentru aceste motive prima instanţă a stabilit domiciliul minorului la tatăl reclamant.
Ca regulă generală, instanţa de judecată este obligată să acorde autoritate părintească comună din oficiu, chiar şi în condiţiile în care unul din părinţi nu a făcut o cerere în acest sens. în caz excepţional, atunci când un părinte reprezintă un risc pentru minor, se poate decide, justificat prin interesul superior al copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte. în mod cu totul şi cu totul excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau la o instituţie de ocrotire.
Având în vedere aceste aspecte, prima instanţă a apreciat că interesul superior al minorului reclamă ca autoritatea părintească să fie exercitată de către ambii părinţi.
Cu privire la capătul de cerere privind obligaţia de întreţinere, s-a reţinut că potrivit art.499 Cod civil „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Prima instanţă a reţinut că părţile din prezenta cauză au în întreţinere un singur minor iar reclamanta nu realizează venituri de natură salarială. Cu toate acestea instanţa este obligată să ţină cont de un plafon minim în stabilirea cheltuielilor de întreţinere pentru minor, plafon care nu poate fi mai mic decât salariul minim pe economie întrucât reclamanta, chiar dacă nu are loc de muncă, este aptă de muncă si poate realiza venituri. Pentru aceste motive la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere s-a avut în vedere salariul minim pe ţară care, prin HG nr. 1225/2011, a fost stabilit la 700 lei. Având în vedere că o pătrime din acesta reprezintă suma de 175 lei, a fost obligată parata la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 175 lei lunar în favoarea minorului P.M.V.F., începând cu data introducerii acţiunii şi până la intervenţia unei cauze legale de modificare sau de stingere a obligaţiei de întreţinere.
Cu privire la capătul de cerere privind numele pe care-1 vor purta soţii după divorţ, s-a reţinut că potrivit art. 383 Cod civil „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
întrucât nu a intervenit o înţelegere între părţi în sensul ca pârâta să-şi păstreze mumele dobândit prin căsătorie şi nici nu există motive temeinice pentru ca instanţa să încuviinţeze acest drept, s-a făcut aplicarea art. 383 alin 3 Cod civil, dispunându-se ca pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei.
în baza art. 276 Cod procedură civilă, având în vedere că cererea reconvenţională a fost admisă, prima instanţă a obligat pârâta reconvenţională la plata sumei de 1539 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel apelanta reclamantă P.M.G.
A arătat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la desfacerea căsătoriei, probatoriul administrat a fost interpretat subiectiv, neobservându-se nici faptul că apare ca insuficient, că despărţirea în fapt, ce a intervenit în luna iulie 2012, a fost generată de comportamentul violent al pârâtului şi nu de faptul cum s-a reţinut că ar avea relaţii extraconjugale cu un alt bărbat, această relaţie a intervenit în cursul lunii noiembrie, ulterior despărţirii în fapt.
A solicitat să se administreze proba suplimentară cu doi martori, precum şi cu înscrisuri, pentru a dovedi atât momentul şi motivul real al despărţirii în fapt, momentul iniţierii relaţiei extraconjugale dar şi caracterul violent al pârâtului, care este condamnat în prezent pentru tentativă de omor, având multiple sancţiuni aplicate în temeiul Legii nr.61/1991.
Referitor la stabilirea locuinţei minorului, apelanta arată că argumentele privind caracterul incomplet al probatoriului administrat sunt valabile şi cu privire la acesta, impunându-se audierea suplimentară a 2 martori, precum şi refacerea anchetelor sociale.
A arătat că nu este admisibil ca fără argumente pertinente expuse în conţinutul raportului de anchetă să se propună ca minorul să locuiască la tată. A considerat că acestea trebuie refăcute, urmând ca instanţa să solicite punctual să se menţioneze în detaliu condiţiile de locuit ale ambilor părinţi, veniturile şi mijloacele materiale de trai ale acestora. Chiar şi în condiţiile în care nu se vor mai administra probatorii suplimentare, crede că cele efectuate deja în dosar necesită o reevaluare şi o interpretare corectă, pornind de la principiul esenţial al interesului miorului. Astfel, de creşterea acestui minor s-a ocupat doar ea, de la naştere până în luna noiembrie 2012, cât tatăl pârât a refuzat să-i mai permită acestuia să revină în locuinţa sa.
A mai arătat că din probatorii a rezultat implicarea sa totală în creşterea minorului, neputând să fie reţinut în defavoarea sa nici un aspect care ar fi denotat dezinteresul faţă de minor.
De asemenea, a susţinut că instanţa de fond nu a observat că, ulterior datei de 12.11.2012, într-un interval relativ scurt, a promovat cerere de divorţ în care a solicitat încredinţarea minorului, considerând că referitor la acest capăt de cerere soluţia este insuficient motivată, cu ignorarea unor probe şi aspecte esenţiale, neexistând nici o dovadă că nu este ataşată de minor, că nu s-a ocupat permanent de creşterea şi educarea acestuia, sau că manifestă dezinteres faţă de acesta.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi admiterii în parte a cererii reconvenţionale, în sensul desfacerii căsătoriei în principal din culpa exclusivă a pârâtului, iar în subsidiar din culpa comună, şi stabilirii domiciliului minorului P.M.V.F. la locuinţa sa.
Apelanta reclamantă la data de 13.06.2013 a mai depus la dosar o completare la motivele de apel, arătând că în perioada pascală a solicitat pârâtului să-i permită să vorbească cu fiul lor, să-i înmâneze câteva obiecte de îmbrăcăminte şi alimente, dar i s-a transmis să nu se apropie de imobilul acestuia întrucât va suporta consecinţe deosebit de grave, ceea ce s-a şi întâmplat.
Tribunalul Olt prin decizia civilă nr. 201 de la 03.10.2013 a admis apelul declarat de apelanta reclamantă P.M.G. (la familia N.F.), domiciliată în comuna V., împotriva sentinţei civile nr. 370 din 21.02.2013 pronunţată de Judecătoria Corabia în dosarul nr. 2681/213/2012, în contradictoriu cu intimatul pârât P.M.M., domiciliat în comuna V., şi intimata autoritate tutelară Primăria, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta P.-M.G. în contradictoriu cu intimatul pârât P.-M. M.
A desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 25.07.2009 şi înregistrată sub nr. 4/25.07.2009 din culpa comună a soţilor, a păstrat restul menţiunilor din sentinţă şi a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut următoarele
Potrivit dispoziţiei legale corect indicate de prima instanţă, ari. 373 lit. b Cod civil prevede că, divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
în mod temeinic şi legal prima instanţă a apreciat că sunt motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei încheiată între apelanta reclamantă-pârâtă reconvenţional şi intimatul pârât-reconvenţional, înregistrată sub nr. 4/25.07.2009 la Primăria V.
Este evident, coroborând declaraţiile martorilor cu susţinerile părţilor, că între părţi nu mai există o relaţie specifică căsătoriei, relaţia fiind lipsită de conţinut, fiind pusă însă în discuţie culpa acestora în destrămarea acestei relaţii.
Din depoziţiile martorilor audiaţi la fond şi în apel a rezultat că relaţia de căsătorie a fost caracterizată prin neînţelegeri, violenţe din partea pârâtului, dar şi plecări ale reclamantei de la domiciliul conjugal.
La acest moment părţile sunt despărţite în fapt, reclamanta părăsind domicibul comun atât ca urmare a agresiunilor la care a fost supusă de către pârât, dar şi ca urmare a relaţiei extraconjugale în care se impbcase.
în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 373 lit. b Cod civil, tribunalul a considerat că aceasta este îndephnită şi că raporturile dinte soţi sunt grav vătămate. împrejurarea că părţile sunt despărţite în fapt de aproximativ un an de zile, fără să existe intenţia de reluare a convieţuirii, conduce la concluzia că relaţia dintre cei doi soţi este grav vătămată.
Cu privire la posibibtatea continuării căsătoriei, tribunalul a apreciat că aceasta nu mai este posibilă. Această concluzie este reţinută de instanţă în urma analizării declaraţiilor martorilor P.M.S., N.I.-I. şi N. C., din care a rezultat că părţile îşi trăiesc viaţa separat.
Potrivit art. 309 Cod civil soţii îşi datorează reciproc respect, fidehtate şi sprijin moral. Ei au îndatorirea de a locui împreună.
Raportat la îndatoririle căsătoriei, instanţa a considerat ca motivele de divorţ au fost cauzate de ambele părţi. Pârâtul a încălcat obligaţia de sprijin moral şi respect pe care trebuia să îl acorde soţiei. Această îndatorire este una din componentele esenţiale a relaţiilor personale dintre soţi. Astfel, aşa cum a rezultat din declaraţia martorilor R.D. şi R.I., pârâtul a exercitat acte de violenţă fizică asupra reclamantei.
Pe de altă parte, reclamanta a încălcat obhgaţiile de fidelitate şi de coabitare, acestea fiind premisele realizării efective a scopurilor căsătoriei şi a încercării rezolvării posibilelor neînţelegeri ivite pe parcursul căsătoriei. Din declaraţiile martorilor P.M.S. şi N.C. a reieşit că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal de mai multe ori.
Nu s-a făcut dovada ca vreuna dintre părţii a solicitat asistenţă specializată şi consiliere organelor abibtate în vederea salvării relaţiei de căsătorie.
A rezultat, deci, că destrămarea căsătorie a avut loc din culpa ambelor părţi care, prin atitudinea lor conjugală, au determinat destrămarea iremediabilă a căsătoriei.
Raportat la cele mai sus menţionate, tribunalul a constatat că se impune schimbarea soluţiei adoptate de prima instanţă şi a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi din culpă comună.
Nu a putut fi primită, însă, critica privitoare la stabibrea locuinţei minorului P.M.V. F., născut la data de 16.02.2009.
Cu privire la locuinţa minorului, tribunalul a analizat situaţia materială a părţilor, posibilităţile de creştere şi educare a acestora, legătura de ataşament a minorului cu părinţii săi.
Din raportul de ancheta psiho-socială nr. 3636/27.09.2013 efectuată de Autoritatea Tutelară Primăria la locuinţa apelantei reclamante a rezultat că aceasta locuieşte împreună cu concubinul său, într-o casă compusă din 5 camere şi 2 holuri, baie, bucătărie, care urmează a fi utilate.
Potrivit raportului de ancheta psiho-socială nr. 3638/27.09.2013, întocmit de aceeaşi autoritate, intimatul pârât locuieşte împreună cu mama sa şi minorul V.F. într-o casă compusă din 5 camere şi hol, baie şi bucătărie utilate, apă curentă.
în ceea ce priveşte veniturile obţinute, Autoritatea Tutelară a menţionat că ambele părţi se ocupă cu legumicultura, intimatul pârât ocupându-se şi cu creşterea animalelor.
Potrivit caracterizării nr. 931/01.10.2013, minorul, în vârstă de 4 ani, este înscris la grădiniţa cu Program Normal, în grupa mijlocie, în anul şcolar 2013-2014 la cererea tatălui.
Reţinând aceste aspecte, s-a constatat că ambele părţi au condiţii materiale pentru îngrijirea minorului. însă, având în vedere împrejurarea că minorul a locuit, atât anterior, cât şi după despărţirea în fapt a soţilor, cu tatăl său şi cu bunica paternă, pentru a asigura continuitate în îngrijire şi un mediu securizat, tribunalul, în acord cu prima instanţă, a apreciat că interesul minorului este de a locui împreună cu intimatul pârât.
Tribunalul nu a ignorat cele menţionate în adresa nr. 677/P/2012, coroborat cu extrasul din dosarul nr. 4140/104/2008, din care rezultă că intimatul pârât este cercetat ori a fost condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei, însă, în condiţiile în care nu s-a dovedit în speţă că acesta a exercitat violenţe asupra propriului fiu, stabilirea locuinţei minorului la tată apare ca fiind temeinică şi legală, impunându-se a fi păstrată.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta reclamantă-pârâtă reconvenţional, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a desfăcut căsătoria din culpa comună şi a păstrat restul menţiunilor.
Potrivit principiului disponibilităţii, principiu fundamental al procesului civil, tribunalul a lua act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta P.-M.G..
în motivarea recursului a arătat că este adevărat că Tribunalul i-a admis apelul doar în parte, fără a modifica soluţia fondului cu privire la stabilirea locuinţei minorului.
Consideră că raportat la cele invocate şi dovedite, decizia atacată apare ca insuficient motivată, fiind evident că instanţa de apel nici nu a analizat anumite aspecte.
Susţine că a arătat şi dovedit că de la naşterea minorului şi până în luna noiembrie 2012 acesta s-a aflat în permanenta sa grijă, la activitatea de creştere şi educare a acestuia pârâtul şi bunica paternă având o contribuţie redusă.
Arată că din considerentele deciziei rezultă că s-a dorit să se asigure continuitate şi stabilitate vieţii minorului reţinându-se că acesta a locuit de la naştere şi până în prezent cu tatăl şi bunica paternă.
Mai arată că nu s-a analizat un detaliu esenţial-din februarie 2009 până în noiembrie 2012 minorul a locuit împreună cu mama. Reţine de asemenea instanţa de apel că minorul este bine îngrijit şi a fost înscris la cursurile grădiniţei la cererea tatălui, fără să mai analizeze faptul că din noiembrie 2012 până în septembrie 2013 acelaşi tată „preocupat de educaţia fiului” nu a mai permis prezenţa minorului o la nici o unitate de învăţământ. Deşi este vizibil că acţiunea tatălui de a înscrie minorul la grădiniţă a fost generată de criticile întemeiate din cererea de apel.
Consideră că dovedit că anterior despărţirii în fapt, minorul urma datorită voinţei sale cursurile grădiniţei din localitate dar şi faptul că timp de circa un an acesta nu a mai fost adus la acea unitate de învăţământ, fără să remarce în considerentele deciziei că aceste aspecte au fost avute în vedere.
Susţine că a probat faptul că în realitate pârâtul este un temperament extrem de violent, că are un comportament antisocial, că a considerat firesc să o agreseze într-un locaş de cult în prezenţa a zeci de persoane, doar pentru că a încercat să se apropie de minor într-un moment de sărbătoare (Pascală). Legat de caracterul violent al acestuia, instanţa de apel apreciază că a analizat datele oferite de actele depuse, dar consideră că toate aspectele dovedite de recurentă nu au relevanţă în condiţiile în care nu se atestă un comportament agresiv faţă de minor, în mod cert aspectele dovedite de mine referitoare la caracterul violent şi antisocial al pârâtului ar fi trebuit să cântărească în momentul în care se analizau condiţiile de creştere şi educare oferite minorului din punct de vedere al educaţiei şi al moralităţii.
Consideră că instanţa de apel a avut nevoie de o dovadă certă de violenţă asupra minorului, pentru că aceasta putea presupune agresiuni cu urmări grave pentru minor, ori în situaţia de faţă trebuiau analizate perspectivele, riscurile. Nu a părut foarte relevant pentru instanţă, din moment ce nici nu a analizat-o, temerea sa că pârâtul se îndreaptă către o posibilă încarcerare, având în vedere statutul său juridic şi multiplele cauze penale în care este cercetat în prezent. Legat de aceste situaţii, se obligă ca în faţa Curţii să depună acte noi din care să rezulte decursul cercetărilor penale derulate faţă de pârât. Prin dovezile administrate legat de caracterul violent manifestat brutal şi faţă de ea (a se observa declaraţia martorei R.I.) a încercat să justifice ceea ce a părut probabil incredibil într-o primă fază. Astfel, după ce minorul a fost luat de pârât la începutul lunii noiembrie 2012, a promovat pe data de 12.11.2012 acţiune de divorţ cerând ca locuinţa acestuia să se stabilească la ea. în perioada până la soluţionarea cauzei pe fond nu a putut efectua decât timide încercări de a vedea minorul în spaţiul public, orice apropriere de locuinţa pârâtului prezentând un mare grad de risc să fie agresată grav, după cum a fost atenţionată de mai multe ori. O dovadă certă a acestor riscuri o reprezintă comportamentul pârâtului din ziua de Paşti, când a agresat-o doar pentru că a încercat să ia legătura cu minorul.
Recurenta mai arată că a dorit să probeze şi să justifice raţiunile pentru care a aşteptat pronunţarea unei sentinţe pentru a readuce minorul în aproprierea sa, pentru că nu crede că este firesc să fie suspectată de cel mai mic grad de dezinteres faţă de fiul său. Un ultim aspect important ignorat de instanţă îl reprezintă comportamentul pârâtului care după ce i-a interzis orice contact cu minorul, sfidează dispoziţiile unei sentinţe executorii în sensul că din luna august 2013 până în decembrie 2013 a reuşit să beneficieze de programul de legături cu minorul de 2 ori. Că prima oară a fost nevoie de executorul judecătoresc este cert, mai grav fiind că din acel moment i s-a mai permis o singură dată să ia minorul din domiciliul său, motiv pentru care va depune acte ce atestă şi formularea de plângeri penale.
Comportamentul pârâtului prin care îi interzice să aibă legături cu minorul este un element ce trebuia avut în vedere de instanţă în momentul în care s-a menţinut parţial soluţia fondului, deoarece această atitudine denotă o ignorare totală a interesului minorului, a normelor generale ce guvernează viaţa cotidiană.
Această manieră de a ignora anumite probatorii, de a nu analiza anumite critici punctuale ale cererii de apel, de a aplica în mod greşit prevederile legale ce guvernează şi protejează situaţia şi interesul superior al minorului reprezintă motive ce justifică modificarea soluţiei date atât de instanţa de fond cât şi cea de apel cu privire la locuinţa fiului său.
Solicită admiterea recursului, raportat la prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă în sensul de a se modifica soluţia fondului şi cu privire la situaţia minorului, urmând ca acestuia să-i fie stabilită locuinţa la mamă.
Legal citat, intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Pentru dovedirea motivelor de recurs, recurenta a depus la dosar înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, Curtea va reţine că recursul este întemeiat, faţă de următoarele considerente.
Criticile referitoare la nemotivarea deciziei apelate nu sunt întemeiate, tribunalul arătând argumentele care au justificat păstrarea dispoziţiei privind stabilirea domiciliului minorului la tatăl său, corespunzător exigenţelor art. 261 Cod procedură civilă, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, nu poate fi reţinut.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va reţine Curtea că, potrivit dispoziţiilor art.2 alin 3 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”
Acelaşi principiu trebuie avut în vedere şi la stabilirea domiciliului minorului, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. 1 din noul Cod civil, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic, iar potrivit dispoziţiilor alin. 2 din acelaşi articol, dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
La aprecierea interesului superior al copilului, pot fi avute în vedere criterii multiple, care vizează condiţiile oferite de fiecare dintre părinţi, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere moral, relaţiile afective dintre copil şi părinţi, disponibilitatea şi posibilitatea fiecărui părinte de a se implica în creşterea şi educarea minorului, dar şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 257/2013 şi republicată
Astfel, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 republicată prevăd că părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte, prevăzute la alin. (1).
în acelaşi timp,art. 21 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 republicată , prevede că cazul în care părinţii nu se înţeleg cu privire la locuinţa copilului, instanţa de tutelă va stabili locuinţa acestuia la unul dintre ei, potrivit art. 496 alin. (3) din Codul civil; la evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere, în afara elementelor prevăzute la art. 2 alin. (6), şi aspecte precum:
a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-1 implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;
b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor
personale;
c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane;
e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului
Prin prisma acestor dispoziţii legale, va reţine Curtea că în mod greşit au reţinut prima
instanţă şi instanţa de apel că, în prezent, interesul superior al minorului impune ca acesta să aibă domiciliul în continuare la tatăl său.
Astfel, este adevărat că, în prezent, ambii părinţi dispun, în egală măsură, de condiţii materiale pentru a se ocupa corespunzător de creşterea minorului, date fiind concluziile celor două anchete sociale efectuate în cauză.
în acelaşi timp însă, trebuie avut în vedere şi faptul că minorul, născut la data de 16.12.2009, are doar 4 ani şi 4 luni, vârstă la care încă are nevoie de îngrijire şi supraveghere specială, iar intimatul nu a contestat că, în perioada în care a convieţuit împreună cu recurenta, acesta s-a ocupat în mod corespunzător de minor.
în al doilea rând, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, stabilitatea reprezintă un aspect fundamental ce trebuie avut în vedere la aprecierea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea corespunzătoare a unui copil.
Acest aspect nu era însă suficient însă pentru a justifica stabilirea domiciliului minorului la tată, fără a se ţine seama de împrejurările care au determinat această stare de fapt. Astfel, din momentul naşterii, minorul a locuit împreună cu tatăl său, bunicii paterni şi mama sa în imobilul ce a constituit locuinţa comună a părinţilor săi, iar după despărţirea în fapt a soţilor a rămas în continuare în respectivul imobil parţial din culpa intimatului, care a negat dreptul mamei de a păstra în continuare legătura cu copilul său.
Astfel, recurenta a putu să aibă legături personale cu minorul doar în urma punerii în executare silită a sentinţe nr. 1053/14.08.2013 a Judecătoriei Corabia, iar atitudinea intimatului este confirmată şi de susţinerile bunicii paterne a minorului, care a arătat că nu este de acord ca recurenta să-şi vadă copilul.
Este incontestabil că între părţi există o stare conflictuală, generată de împrejurările în care a intervenit despărţirea în fapt a soţilor, manifestată prin multitudinea altercaţiilor, verbale sau fizice, în care aceştia sunt implicaţi şi pe fondul cărora au formulat mai multe plângeri penale.
în acelaşi timp însă, despărţirea părinţilor reprezintă un eveniment traumatizant în existenţa copilului, care poate avea consecinţe negative asupra dezvoltării sale armonioase.
în acest context, revine ambilor părinţi, în egală măsură, sarcina de a gestiona corespunzător neînţelegerile dintre ei pentru ca acestea să nu afecteze minorul, inclusiv prin respectarea drepturilor părintelui la care nu locuieşte minorul de a păstra permanent legătura cu acesta. Părinţii trebuie să conştientizeze că o asemenea atitudine este benefică în primul rând pentru minor, care nu trebuie să se simtă privat de prezenţa unuia dintre părinţi doar pentru că aceştia au decis să divorţeze.
De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut expres, la art. 21 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 272/2004 republicată, printre elementele ce vor fi avute stabilirea domiciliului minorului, disponibilitatea fiecărui părinte de a-1 implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil, de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă şi respectiv de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;
Faţă de aceste considerente, va aprecia Curtea că în prezent corespunde interesului superior al minorului stabilirea domiciliului acestuia la recurentă, dată fiind vârsta sa fragedă, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului rezultă că recurenta s-a îngrijit în mod corespunzător de minor şi văzând şi atitudinea manifestată de intimat cu privire la păstrarea legăturilor dintre minor şi mama sa în perioada de după despărţirea în fapt. în consecinţă, văzând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va stabili domiciliul minorului la domiciliul mamei - apelanta - reclamantă.
în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 402 Noul Cod civil, art.499 Noul Cod civil şi art. 529 Noul Cod civil, va fi obligat intimat-pârât la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 175 lei/lunar în favoarea minorului, sumă stabilită prin raportare la cuantumul salariului minim brut pe ţară stabilit prin HG nr. 1225/2011, în condiţiile în care intimatul nu este încadrat în muncă şi nu realizează venituri salariale.
Celelalte dispoziţii ale deciziei urmează să fie menţinute.
Se va lua act că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată./Decizia civilă nr.550 de la 13 martie 2014 - Secţia al -a civilă, rezumat judecător Ionela Vîlculescu)
| ← Deschidere procedură adopţie. Refuz abuziv. Suplinirea... | Adopţie. Condiţionarea priorităţii la adopţie reglementată... → |
|---|
