Fond funciar. Decizia nr. 948/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 948/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 621/267/2009
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 948/2014
Ședința publică de la 12 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. V.
Judecător M. C. Ț.
Judecător F. D.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul reclamant T. GH. G., împotriva deciziei civile nr.111/29.01.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele C. L. NOVACI PENTRU APLICAREA L18/91 și C. JUDEȚEANĂ GORJ PENTRU APLICAREA L18/91, având ca obiect fond funciar L 18/1991.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul reclamant T. GH. G., reprezentat de avocat D. R., lipsind intimatele.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat că la dosarul cauzei prin seviciul registratură la data de 10 aprilie 2014, a fost depusă cerere de repunere pe rol a cauzei care a fost suspendată pentru lipsa părților la data de 13 martie 2014.
Instanța a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul reclamant, și a invocat din oficiu, excepția inadmisibilității recursului.
Avocatul recurentului a solicitat respingerea excepției, întrucât calea de atac este cea prevăzută de lege nu cea din dispozitivul deciziei.
Cu privire la recurs avocat D. R. a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
CURTEA
Asupra recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 111 din 29.01.2014 a Tribunalului Gorj, constată următoarele
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Novaci sub numărul_, la data de 16 martie 2009, reclamantul T. Gh. G. a chemat în judecată pârâta C. LFF Novaci,județul Gorj, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta să procedeze la punerea sa în posesie pentru terenul în suprafață de 600 m.p, situat în orașul Novaci, județul Gorj, cu vecinii: N și E- restul proprietății, la S-Liceul Novaci(fostă clădire a clubului elevilor ) și la V .> Totodată a solicitat ca primarul orașului Novaci să fie obligat la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.
În motivarea cererii s-a arătat că prin sentința civilă nr. l498/24sept.2007 a Judecătoriei Novaci,definitivă și irevocabilă prin decizia nr3308/10.12.2007 a Tribunalului Gorj, pârâta a fost obligată să analizeze cererea sa privind reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul mai sus individualizat, în drept invocând dispozițiile art. 27 alin.1 ,2 și 21 și art. 64 din Legea nr. 18/1991.
Prin sentința civilă nr. 894 din data de 29 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea civilă pentru obligație de a face, formulată de reclamantul T. Gh G., domiciliat în orașul Novaci, ., județul Gorj împotriva pârâtei C. LFF Novaci ,județul Gorj.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Deși petiționarul a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, până în prezent nu s-a făcut dovada că în cauză s-ar fi pronunțat o hotărâre a Comisiei Județene Gorj prin care să îi fie validat acest drept.
Mai mult, s-a constatat că prin adresa nr.4089/2.03.2008 C. LFF Novaci a propus Comisiei Județene Gorj invalidarea cererii reclamantului cu privire la ternul din litigiu.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul T. Gh. G., criticând-o ca netemeinică și nelegală .
A susținut că sentința este dată în baza unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 64 alin. 2 din legea 18/1991, care nu prevăd imperativ necesitatea unei hotărâri de validare a comisiei județene, mai ales că, în speță validarea cererii de reconstituire nu se face prin hotărâre a comisiei județene, ci prin ordin al prefectului, conform dispozițiilor art. 41 din Legea 18/1991. A solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin încheierea din 23.02.2011 Tribunalul Gorj în baza art. 244 alin.1 c.pr.civ. a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea dosarului_ aflat pe rolul Judecătoriei Novaci având ca obiect plângerea formulată de petiționarul T. G. împotriva HCJ 5363/2009, prin care i-a fost respinsă cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 700 mp teren situat în intravilanul orașului Novaci.
Cauza a rămas în nelucrare, fiind repusă pe rol din oficiu de către instanță la 6.01.2014.
Prin decizia civilă nr. 111 din 29.01.2014 a Tribunalului Gorj instanța a constată perimat recursul declarat de recurentul reclamant T. Gh. G. împotriva sentinței civile nr. 894 din data de 29 mai 2009, pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr._ .
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele:
Din referatul întocmit în cauză de serviciul registratură al instanței rezultă că prin sentința civilă 535 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul_ a fost respinsă plângerea reclamantului T. G., iar prin decizia 2773/22.11.2010 a fost admis recursul reclamantului, casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare s-a format dosarul_ al Judecătoriei Novaci, în care s-a pronunțat sentința civilă 1800/15.11.2011, prin care a fost admisă plângerea petentului T. G., a fost anulată HCJ 5363/2009 și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la petent pentru suprafața de 705 mp.
Prin decizia civilă 739/28.03.2012 Tribunalul Gorj a admis recursurile declarate de Orașul Novaci, C. locală de fond funciar Novaci și C. județeană Gorj de fond funciar, a fost modificată sentința civilă nr.1800/15.11.2011 în sensul că a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului. A fost respins ca nefondat recursului petentului T. G..
Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. 1 c.pr.civ. orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an .
În speță, suspendarea judecății s-a dispus în baza art. 244 alin. 1 c.pr.civ. și chiar dacă perimarea nu curge pe durata suspendării judecății, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauza care a pricinuit suspendarea .
Așadar, având în vedere că hotărârea în cauza pentru care s-a dispus suspendarea a rămas irevocabilă la 28.03.2012 și că de la această dată părțile nu au mai stăruit în judecată, cauza fiind repusă pe rol din oficiu de către instanță la 6.01.2014, s-a constatat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 248 c.pr.civ. pentru perimarea recursului .
Susținerea apărătorului recurentului în sensul că aceste dispoziții legale nu sunt incidente, deoarece recurentului nu i-a fost comunicată decizia 739/2012 este nefondată, deoarece hotărârea respectivă este irevocabilă, iar recurentul T. G. a fost prezent la judecarea recursului .
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T. G., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele considerente.
Prin încheierea din data de 23.02.2011 instanța de recurs a dispus din proprie inițiativă, în temeiul art. 244 alin. 1 C.pr.civ., suspendarea recursului pe motiv că pe rolul instanțelor există o altă cauză de a cărei soluționare depinde soluționarea prezentului dosar.
A arătat recurentul că pentru termenul din data de 29.01.2014, când a fost citat pentru reluarea judecății recursului, a depus la dosar note de ședință prin care a motivele de casare și respectiv de modificare a sentinței primei instanțe .
În drept, și-a întemeiat notele de ședință pe dispozițiile art. 146 C.pr.civ., art. 6 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.
Decizia de perimare a recursului este contrară dispozițiilor art. 248 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 245 C.pr.civ. întrucât repunerea pe rol nu era în sarcina sa, ca recurent, ci a instanței care luase această măsură judiciară și în atare situație nu i se poate imputa vina suspendării sau lăsării în nelucrare din moment ce nici un text de lege nu-i impune ca sarcină repunerea pe rol în cazul prevăzut de art. 244 alin. 1 iar art. 245 C.pr.civ. prevede distinct când partea interesată este obligată să formuleze cerere de repunere pe rol. Ca atare, când legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 253 alin. 2 C.pr.civ.
Legal citați,intimații nu au depus la dosar întâmpinare.
La termenul din data de 12.06.2014 instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză și decizia recurată, cu privire la excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia instanța se va pronunța cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 C.,pr.civ., Curtea reține următoarele.
Recurentul a înțeles să declare recurs împotriva deciziei civile nr. 111 din 29.01.2014 a Tribunalului Gorj, prin care s-a constatat perimat recursul declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 894 din data de 29 mai 2009, pronunțată de Judecătoria Novaci
În consecință, decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată de către Tribunalul Gorj ca instanță de recurs, fiind așadar irevocabilă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 299 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului, iar potrivit art. 377 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ. sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.
Împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege, prin dispoziții imperative.
Prin prisma acestor dispoziții legale, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nemaifiind susceptibilă de a mai fi supusă din nou aceleiași căi de atac, o persoană neputându-se judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.
Este adevărat că potrivit art.253 alin. 2 C.pr.civ. hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.
Aceste dispoziții legale, care consacră dreptul de recurs în materie de perimare, relevă intenția legiuitorului de a suprima calea de atac a apelului în cazul acestor hotărâri și nu sunt așadar aplicabile în cazul perimării recursului, întrucât în acest mod s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce contravine dispozițiilor art. 377 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca inadmisibil recursul, urmând ca, în aplicarea art. 137 C.pr.civ., motivele de recurs invocate de recurent și care vizează soluția dată prin decizia recurată să nu mai fie analizate
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul reclamant T. Gh. G. împotriva deciziei civile nr. 111 din 29.01.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimatele C. L. Novaci pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și C. Județeană Gorj pentru aplicarea legii nr. 18/1991.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Iunie 2014
Președinte, I. V. | Judecător, M. C. Ț. | |
Grefier, N. D. |
Red. Jud. C.M. Ț.
2ex/23.06.2014
Jud. rec.: M.A.C, D.F. T, N. Ș.
Opinie separată
În sensul admiterii recursului, având în vedere următoarele argumente:
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, art. 248 - (1) “orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”, iar în art. 250 alin 1 se arată “cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată”.
În ceea ce privește modalitatea în care se invocă perimarea, legiuitorul a statuat anumite condții în art. 252: (1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Președintele instanței va cita de urgență părțile și va dispune ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea; (2) Perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție, în camera de consiliu sau în ședință publică; (3) Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.
Modul de soluționare este reglementat prin dispozițiile art. 253 același cod, potrivit cu care, (1) dacă instanța constată că perimarea nu a operat, pronunță o încheiere, care poate fi atacată odată cu fondul procesului; (2) hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.
Instituția perimării are o secțiune separată în Codul de procedură civilă, respectiv „Secțiunea a VI-a” și subliniem acest aspect deoarece are o importanță covârșitoare în conturarea opiniei de față, așa cum vom arăta în continuare.
Excepția inadmisibilității nu poate fi reținută întrucât perimarea este tratată ca o instituție separată, de sine stătătoare în codul de procedură civilă și care are propriile sale căi de atac, legiuitorul înțelegând să confere părților căi de atac ce nu pot fi ignorate, tocmai pentru faptul că aplicarea acestei sancțiuni are ca efect nu numai stingerea judecății în fața instanței de recurs dar împiedică exercitarea din nou a acestei căi de atac împotriva hotărârii de fond sau de apel, situație în care s-ar pune excepția inadmisibilității, dacă ar fi exercitată din nou calea de atac a recursului. Nu trebuie confundată calea de atac a recursului, reglementată de art. 299-316 C. pr. civilă, cu calea de atac a recursului reglementată de art. 253 alin 2 C. pr. civilă.
Or, fără nici-o legătură cu fondul procesului sau motivele expuse prin căile de atac, atunci când operează sancțiunea perimării, hotărârea prin care este reținută perimarea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunțare. Dacă legiuitorul ar fi înțeles ca în unele cazuri hotărârea de perimare să fie supusă căilor de atac, iar în altele nu, ar fi statuat expres prin textul de lege. De asemenea, dacă legiutorul ar fi înțeles să confere hotărârii de perimare aceeași cale de atac cu cea la care ar fi fost supusă hotărârea ce ar fi soluționat fondul litigiului sau calea de atac, ca în cazul contestației în anulare(art. 320 alin 3 c. pr. civ.) sau revizuirii(art. 328 alin1 C. pr. civ.).
Este adevărat că practica judiciară a instituit regula potrivit căreia hotărârea de perimare este supusă căii de atac prevăzută de lege numai atunci când a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată sau a apelului, nu și a recursului pentru că atunci ar însemna să se exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este îngăduit. În sprijinul acestei opinii care s-a cristalizat în practică cu o forță covârșitoare au fost invocate și dispozițiile art 377 alin 2 pct 4 C.pr. civilă, potrivit cu care „sunt hotărâri irevocabile…hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.
Nu subscriem acestei opinii în considerarea celor expuse anterior, în sensul că este de neconceput ca în unele cazuri hotărârea de constatare a perimării să fie supusa căii de atac, iar în altele, nu, această distincție nefiind făcută de legiuitor, deci, nici practicienii dreptului nu ar trebui să o facă, iar pe de altă parte, invocatul art. 377 are în vedere hotărârile supuse executării silite, respectiv, care pot constitui titlu executoriu, în acest sens fiind și articolul respectiv prevăzut în Cartea V „Despre executarea silită”, cap. I, Secțiunea 11 „Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu”, or, o hotărâre ce constată perimarea, indiferent de faza procesuală în care intervine această sancțiune, nu este susceptibilă de executare silită.
În acest context, apreciem că art. 377 alin 2 pct 4 c. pr. civilă are în vedere hotărârile ce soluționează cauza, adică dă o dezlegare pricinii, soluționând obiectul dedus judecății, nicidecum nu poate avea în vedere hotărârile prin care se aplică sancțiunea perimării, aplicarea sancțiunii neaducând nici-o dezlegare juridică a cauzei, astfel că aceste hotărâri au un regim juridic special, nu au legătură cu soluționarea propriu-zisă a cauzei, nu sunt susceptibile de executare, ele neputând constitui titluri executorii și prin urmare, sunt supuse, invariabil, potrivit voinței legiuitorului, căii de atac a recursului, indiferent în ce fază procesuală este aplicată sancțiunea perimării.
Apreciem că aceasta este interpretarea corectă, în litera și spiritul legii, a articolului 253 alin 2 din C. pr. civilă. Este interesant de observat că instituției perimării i se acordă o atenție deosebită și în NCPC, iar legiuitorul a înțeles de această dată să vină cu reglementări, nu suplimentare în opinia noastră, ci lămuritoare în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului, sensul și spiritul reglementării fiind același ca cele din vechiul cod, analizate în prezenta.
Astfel, potrivit art. 421 alin 2 din NCPC “ hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare. Când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători”, ceea ce înseamnă că atunci când sacțiunea perimării este aplicată chiar asupra unui recurs aflat pe rolul ICCJ, hotărârea de perimare este supusă, fără nici o îngrădire, căii de atac a recursului, ea nefiind irevocabilă pentru simplul fapt că s-a constatat perimat recursul, iar recursul împotriva hotărârii de perimare se judecă tot de ICCJ în completul de 5 judecători. Este singurul sens corect al articolului ce reglementează căile de atac împotriva hotărârii de perimare, având în vedere competența materială a ICCJ, în raport de dispozițiile art. 97 NCPC.
Trecând de la analiza excepției inadmisibilității recursului formulat împotriva hotărârii de perimare, la fondul perimării, adică la analiza existenței sau inexistenței condițiilor de perimare în cauză, remarcăm, de asemenea, că instituția perimării are legătură, pe de o parte, cu principiul disponibilității, în virtutea căruia părțile sunt libere să procedeze, cu drepturile lor, în limitele legii, după propria voință, iar pe de alta parte, dă expresie necesității ca justiția, odată sesizată cu o cerere de chemare în judecată, să-și concretizeze intervenția în raporturile juridice deduse judecății, printr-o hotărâre care să fie adoptată cât mai grabnic, căci altfel eficiența sa în restabilirea drepturilor încălcate riscă să fie păgubite. Deși legea nu fixează anumite termene în care procesul civil trebuie finalizat, fiind cunoscută doar sintagma „termen rezonabil”, totuși, ea pretinde părților diligența necesară pentru evitarea prelungirii nejustificate a stării de litigiu, care nu numai că este dăunătoare părților, dar îngreunează și desfășurarea normală a cursului justiției.
Lăsarea, din culpa părții, a procesului în nelucrare un anumit interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind rezultatul activității conjugate a instanței de judecată și a părților, actele de procedură sunt aduse la îndeplinire, parte din ele, din oficiu, iar altă parte la stăruința părții. Perimarea vine, așadar, să sancționeze rămânerea în nelucrare a pricinii din vina părților care nu și-au îndeplinit obligațiile procesuale într-un anumit interval de timp, după trecerea căruia legea nu mai îngăduie menținerea acelei cauze pe rolul instanței.
Perimarea este, așadar, sancțiunea care constă în stingerea procesului în starea în care se află, ca urmare a lăsării lui în nelucrare din vina părții, timp de un an, în literatura juridică se subliniază că perimarea are un caracter mixt, fiind în același timp o sancțiune și o prezumție de desistare.
Perimarea presupune întotdeauna culpa părții, în consecință perimarea este o sancțiune, determinată întotdeauna de neglijența în îndeplinirea obligațiilor procesuale, care atunci când are la bază intenția părții de abandonare a procesului, sancționează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunțat la judecată în formele și condițiile prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze a supra cauzei .
Într-o altă ordine de idei, observăm că pornindu-se de la prevederile art. 253 c. pr. civ., potrivit cărora „Perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție", în afară deci, de posibilitatea invocării din oficiu sau la cererea părții, pot rezulta anumite confuzii cu privire la configurația juridică a acestei instituții, în adevăr, din coroborarea textelor art. 252 și 253 c. pr. civ., se desprinde concluzia că perimarea capătă înfățișarea unei excepții de procedură, numai atunci când n-a fost invocată de instanța de judecată din oficiu nici de partea interesată prin cerere scrisă, ci opusă de parte în timp ce procesul își continua cursul, cu toate că termenul de perimare se împlinise.
În realitate perimarea este o sancțiune procesuală, așa cum am arătat anterior, care funcționează în toate situațiile pe cale de excepție, iar excepția nu este altceva decât un mijloc prin care se evidențiază, se pune în valoare, pentru a da curs efectelor prevăzute de lege, o abatere de la regulă, apucarea procesului pe o cale nefirească, neîngăduită de legiuitor. în cazul perimării situația anormală, abaterea de la regulile prescrise de lege pentru desfășurarea procesului, constă tocmai în lăsarea un timp îndelungat în nelucrare a procesului. Această situație este sancționată de legiuitor cu stingerea activităților procesuale în starea în care procesul a fost lăsat. Faptul că evidențierea acestei situații, a acestei stări de excepție, se face de către instanță din oficiu, de către parte prin cerere scrisă, sau se invocă oral în cursul procesului, nu schimbă cu nimic natura juridică a instituției.
Deși, astfel cum rezultă din prevederile art. 248 c. pr. civ., perimarea operează de drept, este nevoie totuși ca ea să fie constatată prin hotărâre judecătorească. Instanța de judecată trebuie să verifice cu acest prilej culpa părții care a lăsat cauza în nelucrare, inexistența cauzelor de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare sau împrejurarea posibilă, ca procesul să nu se fi stins anterior printr-o altă cauză legală specială.
Revenind la speța în cauză, se constată că la 28 octombrie 2009, tribunalul, la solicitarea recurentului -care a invocat necesitatea soluționării unui alt dosar cu nr._ pe rolul Judecătoriei Novaci- a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 pct 1 c. pr. civilă. Evident că temeiul juridic al suspendării a fost reținut greșit de către instanța de judecată întrucât, dacă s-a considerat că soluția din prezenta cauză atârnă în tot sau în parte de o altă judecată, temeiul corect ar fi fost dispozițiile art 244 alin 1 pct 1 c. pr civ „când dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți”, iar nu suspendarea „când amândouă părțile o cer”, deoarece la judecată a fost prezent doar recurentul, intimații lipsind(a se vedea, înch./28 oct. 2009, fil. 26, dos.).
În acest context, este necesar să subliniem legătura instituției perimării cu aceea a suspendării judecății pentru că, de cele mai multe ori perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părțile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare.
Suspendarea judecății pricinii, determinată de existența unei alte judecăți asupra unui drept de care depinde soluționarea pricinii, atrage și suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menține până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza care a motivat suspendarea, practica judiciară statuând în acest sens încă din anul 1971(a se vedea, Trib. Supr. Sec. civ. dec. nr. 1498/1971 și dec. nr. 53/1973, în Repertoriu…,pe anii 1975-1980, de I. G. M., pg. 296, pg. 372).
La data de 28 februarie 2011, instanța, potrivit încheierii din aceeași zi (fil. 37, dos.) dispune suspendarea, reținând, corect de această dată, temeiul juridic instituit de art 244 alin 1 C. pr. civilă, recurentul fiind cel care a arătat printr-o cerere/15.02.2011 că hotărârea așteptată în cauza ce a determinat suspendarea judecății în dosarul de față a fost casată, iar judecata a fost reluată.
Prin decizia nr. 111/29 ianuarie 2014 se arată că, din oficiu, la data de 06 ianuarie 2014 cauza a fost repusă pe rol, dar, la dosar, între încheierea de ședință din data de 28 februarie 2011 și decizia din 29 ianuarie 2014 nu există un act întocmit de instanță care să ateste acest lucru. Cert este că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, actul de procedură trebuia întocmit de instanță din oficiu(părțile neavând nici o culpă, deci nu se putea reține lipsa de diligență a acestora), urmare a soluționării definitive a procesului ce a ținut în loc prezenta judecată pentru ca apoi să curgă termenul de suspendare pentru a opera perimarea ca sancțiune pentru lipsa de diligență a părților în continuarea procesului.
PREȘEDINTE,
F. D.
| ← Strămutare. Sentința nr. 16/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Acţiune pauliană. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
