Obligaţie de a face. Decizia nr. 1288/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1288/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 30309/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1288
Ședința publică de la 09 Septembrie 2014
Președinte: - Florența C. C.
Judecător: - L. M. L.
Judecător: - N. D.
Grefier: - A. P.
Pe rol, judecarea recursului formulat de pârâta . împotriva deciziei civile nr. 590/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C., având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta pârâtă ., prin consilier juridic F. L. și intimatul reclamant M. C., prin avocat A. S..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că prin încheierea de ședință din data de 15 iulie 2014 a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei civile nr. 590/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, după care;
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic F. L., pentru recurenta pârâtă ., a susținut oral motivele de recurs formulate în scris și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 Cod procedură civilă, în raport de care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, în complet legal constituit. Apreciază că instanța trebuia să dea calificarea corectă a căii de atac prin raportare la obiectul și natura cererii de chemare în judecată. În cauză, s-a apreciat că obiectul acțiunii are caracter patrimonial, fiind evaluabil în bani, instanța recalificând calea de atac ca fiind recurs și nu apel. A arătat că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, nu a urmărit obținerea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare, prin care să se transfere dreptul de proprietate, ci a solicitat ca, sub sancțiunea unei amenzi civile, să fie obligată pârâta să se prezinte la notar pentru a încheia un act autentic de vânzare – cumpărare, la un anumit preț pe care reclamantul ar fi urmat să-l consemneze la dispoziția pârâtei. Obiectul cauzei este obligația de a face care constă în prestația pozitivă a pârâtei de a proceda în viitor la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare cu reclamantul. De asemenea, menționează că și în alte cauze cu același obiect de vânzare a camerelor identice de cămin din același imobil, instanțele s-au pronunțat în fond, apel și recurs.
Avocat A. S., pentru intimatul reclamant M. C., a pus concluzii de respingerea recursului ca inadmisibil, potrivit art. 299, raportat la art. 377 Cod procedură civilă, având în vedere că a fost formulat împotriva unei decizii civile irevocabile, ținându-se seama și de decizia nr. 14/16.03.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, cu privire la admisibilitatea unui astfel de recurs. De asemenea, a arătat că obiectul cauzei nu este o obligație de a face pur și simplu, care să atragă caracterul neevaluabil în bani. Obiectul prezentei cauze are valoare patrimonială, având în vedere că prin decizia nr. 32/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, s-a stabilit că are caracter patrimonial și obligația de a face, respectiv de a încheia un contract de vânzare – cumpărare. Astfel, apreciază că în mod corect Tribunalul a recalificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de obiectul cauzei, prezentul recurs formulat împotriva deciziei civile fiind inadmisibil.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea formulată la data de 15.11.2012 și înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantul M. C. a chemat în judecată pârâta . instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i vândă locuința situată în C., .. 28, ., pe care reclamantul o deține în calitate de chiriaș, în condițiile și la prețul prevăzut de art. 7 alin. 1 și alin.4 din Legea nr. 85/1992 si Decretului Lege nr. 61/1990, imobil compus dintr-o camera de locuit, cota parte indiviza asupra suprafețelor comune și cota parte teren aflat în indiviziune forțată aferentă camerei conform autorizației de construire, obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în cuantum de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligațiilor ce se vor naște ca urmare a admiterii definitive și irevocabile a acestei acțiuni și notarea litigiului la OCPI D. și a interdicției de înstrăinare ca măsură de indisponibilizare a imobilului menționat precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că deține, în calitate de chiriaș al pârâtei, locuința situată în C., .. 28, ., conform contractului de închiriere nr. 155/29.08.2011 în care locuiește împreună cu familia sa alcătuită din 3 persoane, soț, soție și copil minor.
A mai arătat că societatea pârâtă a hotărât vânzarea camerelor de locuit din căminul proprietatea sa situat în C., ., nr. 28, jud. D., către locatarii acestuia, însă la prețuri de piață și nu la prețul prevăzut de Lg. nr. 85/1992, iar reclamantul și ceilalți chiriași și-au exprimat opțiunea de a cumpăra locuințele deținute în baza contractelor de închiriere, dar la prețul determinabil pe baza criteriilor prev. de art. 7 alin.4 din Lg. nr. 85/1992 având în vedere că acest preț nu poate fi negociat, el fiind stabilit de legiuitor ca o măsură de protecție socială a beneficiarilor acestei legi.
In acest sens prin procesul verbal încheiat la data de 6.04.2012 pârâta a procedat la afișarea ofertei de vânzare a camerelor de locuit din căminul de nefamiliști pentru persoanele care au calitatea de chiriași după camera simplă parter si etaj – 15.000 lei si camera simpla . 3 – 16.000 lei.
Reclamantul a mai arătat că pârâta nu este de acord cu prețul prevăzut de lege, determinabil potrivit art. 7 alin.4 din Legea nr. 85/1992 si Decretul lege nr. 61/1990.
A precizat că deținând în calitate de chiriaș locuința mai sus menționată are dreptul de a o cumpăra și în mod corelativ pârâta are obligația de a o vinde din moment ce a înțeles să își exercite dreptul legal.
In ceea ce privește cererea de aplicare a amenzii civile aceasta este justificată prin grăbirea transmiterii proprietății dat fiind faptul că imobilul se află într-o stare avansată de degradare ea nefiind supusă niciodată unei reparații capitale conform legii la fiecare 25 ani.
Cu privire la notarea litigiului în cartea funciară aceasta trebuie să se dispună în vedere evitării riscului prejudicierii reclamantului prin înstrăinarea imobilului către terți dobânditori.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 7 alin. 1 si 4 din Legea nr. 85/1992, art. 26 din L 18/1991, decizia nr. 5/2008.
In dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri și expertiza tehnică.
S-au depus la dosar, în xerocopie, contractul de închiriere nr. 155/ 29.08.2011, adresa nr. 58 din 10.05.2012, proces-verbal din data de 06.04.2012, ofertă vânzare pentru locatarii căminului.
În cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică specialitatea construcții civile, întocmindu-se în cauză două rapoarte de expertiză.
Primul raport de expertiză în specialitatea construcții civile a fost întocmit de expert N. G., iar cel de-al doilea raport de către expert P. M. I..
Prin sentința civilă nr._/03.12.2013 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M. C. în contradictoriu cu pârâta .>
A fost omologat raportul de expertiză în specialitatea construcții civile întocmit de expert P.-M. I..
A fost obligată pârâta să vândă reclamantului locuința situată în C., .. 28, . nr.2) jud. D., la prețul de piață de_,72 lei stabilit conform raportului de expertiză.
A fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
In fapt, la data de 29.08.2011 reclamantul M. C. a încheiat cu pârâta . contract de închiriere înregistrat sub nr.155 si depus la dosar la f.6, contract ce are ca obiect locuința compusă dintr-o cameră situată în blocul Cămin al . ..28, cam. 9 pentru o perioada de un an cu drept de prelungire prin acordul părților.
La împlinirea termenului prevăzut în contractul de închiriere nr.155/2011 reclamantul chiriaș a rămas în continuare în locuință cu aprobarea proprietarului a rămânerii și menținerea obligației chiriașului de a achita chiria în cuantumul prevăzut în contract. Față de această împrejurare, instanța a apreciat că între părți a operat o prelungire a contractului inițial, prin tacita relocațiune, astfel cum prevede art. 1437 C.civ. din 1864 aplicabil conform art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Cum locatorul nu a notificat concediul înainte de expirarea termenului prevăzut în contract, iar locatarul a continuat a rămâne fiind lăsat în posesie, instanța a constatat că și în prezent între părți există un contract de închiriere valabil încheiat fără termen.
Instanța a mai reținut, din înscrisurile depuse la dosar că locuința face parte din fondul locativ al pârâtei, iar la data de 06.04.2012, pârâta a hotărât vânzarea locuințelor din fondul locativ persoanelor care au calitatea de chiriaș.
La data de 03.05.2012 prin cererea înregistrată la nr. 47 (fila 43 dosar), reclamantul a solicitat pârâtei cumpărarea locuinței situată în C., .. 28, ., la prețul prevăzut de legislația în vigoare.
Prin adresa nr. 58/2012, pârâta l-a invitat pe reclamant la conciliere pentru lămurirea situației contractului de închiriere și a datoriei pe care reclamantul o avea față de pârâtă, ca răspuns la cererea privind vânzarea locuinței mai sus menționate. Părțile nu au ajuns la un acord, deoarece, așa cum au învederat în fața instanței și cum a arătat reclamantul în cerere nu s-au înțeles asupra prețului.
Potrivit dispozițiilor art. 7 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe si spatii cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrala sau in rate a prețului, in condițiile Decretului - Lege nr. 61/1990 si ale Legii nr. 85/1992.
Instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 Legea nr. 85/1992, pentru apartamentul din imobilul situat în C., .. 28, județul D., fiind o locuință construita din fondurile statului si din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, având destinația de locuință de serviciu.
Potrivit art.7 din Legea nr. 85/1992 „evaluarea și vânzarea locuințelor prevăzute la alin. 1 și 2 și la art. 1 alin. 1, pentru care nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor face în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi, completate cu prevederile referitoare la coeficienții de uzură din Decretul nr. 93/1977, la un preț indexat în funcție de creșterea salariului minim brut pe țară la data cumpărării, față de cel existent la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992. Beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare".
Instanța a reținut din analiza acestui text de lege că obligația de a vinde locuința intervine atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuința sa fie construita din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . Legii nr. 85/1992; solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare; locuința sa nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existenta unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționata doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii".
Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuința construita din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii) si nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie sa aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voința (data înaintării cererii de cumpărare), si nu la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, legea nu condiționează obligativitatea vânzării de calitatea titularului contractului de închiriere de a fi sau nu angajat al unității proprietare.
În speță, instanța a constatat îndeplinite toate aceste condiții, apartamentul închiriat de reclamant fiind o locuința ce intră sub incidența Legii nr. 85/1992 .
Instanța va avea în vedere însă și faptul că Legea 85/1992 a fost modificată prin legea 244/2011, potrivit căreia art. 16 din legea 85/1992 are, în prezent, următorul conținut:" Valoarea de vânzare a locuinței se calculează raportat la prețul pieței de către un expert autorizat, în condițiile legii."
Totodată art. II din actul normativ sus menționat prevede că: "Locuințele ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru care la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt în curs de derulare procedurile de vânzare, se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procedurii de vânzare."
În aplicarea art. II din Legea nr. 244/2011 de modificare a Legii nr. 85/1992 potrivit căruia " Locuințele ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 se vând la prețul stabilit prin reglementările in vigoare la data începerii procedurii de vânzare", iar în speță procedura de vânzare a locuinței în litigiu a început prin cererea ce a formulat-o la 03.05.2012, iar nu de la data luării hotărârii de a vinde ori la data evaluării de către pârâtă a acestor apartamente.
Chiar și oferta de vânzare făcută de pârâtă s-a făcut la data de 06.04.2012, deci tot după . Legii 244/2011, lege ce a fost publicată în MO la data de 14 dec 2011.
Nu se pot lua în calcul formalitățile prealabile demarării procedurii de vânzare – întocmirea documentației cadastrale, înscrierea în cartea funciară, evaluarea locuinței, întrucât inițierea procedurii de vânzare presupune un acord de voință al părților contractante și nu poate include formalități care sunt lăsate în sarcina unei singure părți.
Prin urmare, instanța a constatat că în speță pârâta poate fi obligată la vânzarea locuinței în litigiu către reclamant, dar în ceea ce privește prețul vânzării acesta este prețul pieței și se calculează de către un expert autorizat.
În acest sens, instanța a dispus în cauza doua expertize tehnice in specialitatea construcții civile.
Astfel, in primul raport expert N. G. a stabilit o valoare de_ lei pentru camera nr. 9 ce face obiectul acestui dosar, iar prin cel de-al doilea raport expertul P. M. I. a stabilit o valoare de_,72 lei.
Instanța a omologat în cauză cel de-al doilea raport de expertiză întrucât valoarea stabilită în acesta este apropiată de valoarea celorlalte apartamente existente în același imobil și care au făcut obiectul altor dosare aflate pe rolul Judecătoriei C. în care au fost pronunțate hotărâri definitive si irevocabile.
De altfel, prețul stabilit în speță de_,72 lei este apropiat de cele fixate pentru locuințe similare –_ lei, f. 40-42,_ lei, f. 79-81;_ lei, f.82-84;_ lei, f.115-117.
Astfel, valoarea de_.72 lei se încadrează în valorile bunurilor tranzacționate în imobil, valori care oscilează între_ lei și_ lei, conform contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâtă și terțe persoane, la același etaj și suprafețe de calcul identice.
Pentru aceste considerente, întrucât raportul întocmit de expert P. M. I. se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei respectiv hotărâri judecătorești date in cauze similare, contracte de vânzare cumpărare încheiate pentru imobile similare si rapoarte de expertiză întocmite pentru imobile similare, instanța a omologat raportul de expertiza întocmit de expert P. M. I. si a înlătură raportul întocmit de expert N. G., care a stabilit o valoare cu mult mai mica decât valoarea celorlalte imobile similare fără a oferi argumente în acest sens.
In ceea ce privește obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile instanța a reținut că potrivit art. 580 indice 3 din Codul de procedura civila din 1865 "în cazul în care debitorul unei astfel de obligații nu și-o îndeplinește, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, în urma sesizării de către creditor a instanței, prin obligarea la plată, în favoarea statului, a unei amenzi civile, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu."
Aplicarea amenzilor cominatorii nu semnifică o executare silită propriu-zisă, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligația cu caracter strict personal pe care și-a asumat-o, constrângere ce se exercită însă în cadrul unei proceduri execuționale.
In decizia nr. 3/17.01.2011 pronunțată de ICCJ într-un recurs în interesul legii instanța supremă a statuat că legiuitorul a introdus textul sus-menționat în cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită“, la cap. VI ce vizează predarea silită a bunurilor și executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face, respectiv în secțiunea a IV-a a acestui capitol, intitulată „Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face“ și întrucât prin dispozițiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a stabilit altfel, rezultă că a înțeles că această procedură execuțională să se desfășoare cu respectarea prevederilor conținute de normele cu caracter general, aplicabile tuturor modalităților și formelor de executare silită, prevederi cum sunt cea referitoare la încuviințarea executării silite de către instanța de executare, înscrisă în art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, și cea referitoare la comunicarea somației către debitor, conținută de art. 387 alin. 1 din același cod, pentru a putea fi începută executarea.
Împrejurarea că în cuprinsul art. 5803 din codul de procedură civilă nu se menționează că debitorul trebuie mai întâi somat și după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii se explică prin dorința legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condițiile în care o astfel de mențiune este înscrisă în art. 387 din acest cod, ce are caracter de normă generală pentru întreaga materie a executării silite, în art. 572 a codului, ce are caracter de normă generală în materie de predare silită a bunurilor și executare silită a altor obligații de a face sau de a nu face, precum și în art. 5802 din același cod, ce are un astfel de caracter față de textele prin care este reglementată executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face.
Așadar, pentru ca pârâta să poate fi obligată la plata unei amenzi civile este necesar ca împotriva acesteia să existe un titlu executoriu, respectiv o hotărâre definitivă și irevocabilă, pârâta să nu își fi îndeplinit obligația de bună voie, iar reclamantul să fi declanșat procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă.
In aceste condiții, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi obligată pârâta la plata unei amenzi civile.
De asemenea, instanța a apreciat că nu se impune notarea interdicției de înstrăinare la OCPI, neexistând temei de drept pentru acest lucru. Instanța a apreciat că prin notarea unei asemenea interdicții este afectat dreptul paratei de a dispune in mod liber de imobilul proprietatea sa, ceea ce nu poate fi admis cu atât mai mult cu cât în speță nu este vorba de un litigiu referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul cauzei.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea și pârâta a fost obligată să vândă reclamantului locuința situată în C., .. 28, . nr.2) jud. D., la prețul de piață de_,72 lei stabilit conform raportului de expertiză.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanța, având în vedere disp. art 274 și urm C.p.c., a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată deoarece procesul a fost generat de atitudinea acestuia care a refuzat oferta de vânzare a pârâtei pentru locuință, ofertă care respecta prevederile legii 85/1992 modificată prin legea 244/2011, iar prețul solicitat era chiar mai mic decât valoarea locuinței stabilită de expert în prezenta cauză.
Împotriva sentinței civile nr._/03.12.2013 a formulat apel reclamantul M. C., calificat ulterior ca fiind recurs prin încheierea din 14.04.2014, prin care a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei să-i vândă locuința la prețul de 12.235 lei, stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert N. G..
În esență, recurentul a arătat că raportul de expertiză întocmit de P. M. I., omologat de prima instanță, este lovit de nulitate întrucât citarea pentru efectuarea expertizei nu a fost făcută cu respectarea condițiilor procedurale prevăzute de art.208 alin.1, art.205 alin.1 și art.88, 89 alin.1 C.proc.civ. Astfel, cartea poștală recomandată trimisă de expert a fost înmânată la data de 07.10.2013 iar expertiza s-a întocmit la data de 10.10.2013, deci cu nerespectarea termenului prevăzut de art.89 alin.1 C.proc.civ. Acest viciu de procedură nu a fost acoperit nici prin prezența personală sau prin mandatar. În nici un înscris nu se specifică ora la care s-a făcut constatarea la fața locului, nici în convocare, nici în procesul-verbal întocmit la fața locului și nici în raportul de expertiză depus la 11.10.2013. Deși a solicitat telefonic expertului să amâne efectuarea constatării la fața locului la o dată ulterioară, nefiind în țară, expertul a procedat la efectuarea expertizei.
În continuare, recurentul a arătat că instanța i-a respins obiecțiunile efectuate la raportul de expertiză întocmit de expert P. M. I., obiecțiuni care vizau în principal, modul de stabilire a prețului tehnic al locuinței, acesta luând în calcul și alte suprafețe decât suprafața utilă a locuinței, ceea ce a condus la stabilirea unui preț de piață eronat. Astfel, expertul a inclus în suprafața utilă a locuinței și cota parte indiviză din spațiile de folosință comune, încălcând astfel prevederile Decretului-Lege nr.61/1990 și ale Legii nr.114/1996. Expertul a aplicat un indice de actualizare a prețului pentru care nu există temei legal și în mod greșit instanța de fond a ținut cont de faptul că valoarea stabilită este apropiată de valoarea apartamentelor existente în același imobil și care au făcut obiectul altor dosare aflate pe rolul Judecătoriei C.. Aceste hotărâri nu au fost puse în executare întrucât creditorii nu cumpără la prețul astfel stabilit.
Recurentul a solicitat proba cu înscrisuri și expertiză tehnică.
Anexat recursului a depus un set de hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, (filele 14 -28).
Deși legal citată intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.
Prin decizia nr.590 din 12 mai 2014 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de reclamantul M. C., cu domiciliul în C., .. 28, ., județul D., împotriva sentinței civile nr._/03.12.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ 72012, în contradictoriu cu pârâta . sediul în C., .. 86, județul D..
S-a modificat sentința civilă recurată în sensul că:
S-a admis în tot acțiunea și s-a omologat raportul de expertiză întocmit de expert N. G..
A fost obligată pârâta să vândă imobilul la prețul de_ lei.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1152 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond și la 566,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
S-a reținut că potrivit art. 208 alin.1 Cod proc. civ., "dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului".
Așadar, Codul de procedură civilă face precizarea că, sub sancțiunea nulității, în situația când este necesară o lucrare la fața locului, expertul are obligația de a cita părțile prin carte poștală recomandată, indicând ora și ziua, neexistând altă obligație.
Articolele de lege menționate în cuprinsul cererii de apel nu sunt aplicabile în cazul expertizelor întrucât acestea nu se referă la modul de citare prin corespondență. Orice act de procedură are o finalitate iar o interpretare formalistă ar fi de natură să schimbe menirea pentru care există acest articol.
În speță, nu s-ar putea reține criticile recurentului privind neregularitatea raportului de expertiză întrucât nu rezultă o vătămare procesuală a acestuia de natură a atrage nulitatea, de vreme ce expertul a îndeplinit procedura de convocare a părților, într-un termen rezonabil astfel încât părțile să poată fi prezente.
Nici lipsa menționării orei de convocare nu are relevanță asupra valabilității raportului de expertiză contestat, de vreme ce nefiind în țară, indiferent pentru ce oră s-ar fi făcut convocarea, recurentul ar fi fost în imposibilitate obiectivă de a se prezenta.
Oricum scopul convocării a fost îndeplinit întrucât recurentul a luat la cunoștință de intenția și data la care urma a fi efectuată expertiza, discutând telefonic cu expertul judiciar desemnat și în măsura în care ar fi avut o conduită diligentă în ceea ce privește exercitarea drepturilor și obligațiilor procesuale, ar fi putut să-și asigure prezența la data efectuării expertizei, prin mandatar.
Criticile recurentului au fost considerate însă fondate în ceea ce privește conținutul raportului de expertiză contestat.
Instanța de fond a dat eficiență raportului de expertiză întocmit de expert P. M. I. care a luat însă în calcul, la stabilirea valorii de circulație a locuinței, o suprafață totală utilă de 28,56 mp, incluzând pe lângă suprafața utilă a camerei de locuit (15,88 mp) și cota-parte a spațiilor comune (12,68 mp).
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 114/1996 – legea locuinței, suprafața utilă a locuinței este suma tuturor suprafețelor utile ale încăperilor. Ea cuprinde: camera de zi, dormitoare, băi, WC, duș, bucătărie, spații de depozitare și de circulație din interiorul locuinței. Suprafața construită pe locuință este suma suprafețelor utile ale încăperilor, logiilor, balcoanelor, precum și a cotei- părți din suprafața părților comune ale clădirilor (spălătorii, uscătorii, casa scării, anexe pentru colectarea, depozitarea și evacuarea deșeurilor menajere, casa liftului). Rezultă în mod evident că suprafața utilă a locuinței este o noțiune diferită față de "suprafața construită pe locuință", neincluzând părțile comune precum casa scării, subsol, uscătorie, cameră pentru colectarea gunoiului, lifturi.
În același sens, sunt și mențiunile raportului de expertiză efectuat de expert N. G. care a avut în vedere la suprafața de calcul, suprafața utilă a locuinței de 15,88 mp, fără includerea părților comune.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate, deoarece în mod greșit s-a soluționat calea de atac a recursului în loc de apel cu toate că obiectul acțiunii nu este evaluabil în bani raportat la natura dreptului dedus judecății.
Critica formulată este întemeiată având în vedere următoarele considerente:
Raportat la obiectul dedus judecații cu care a fost investită instanța se constată că acesta nu este constituit de obligația de a vinde a . către chiriașul solicitant, M. C., aceasta fiind recunoscută de către societatea pârâtă în condițiile Legii nr.85/1992.
Tocmai în executarea acestei obligații de vânzare prevăzută de legea specială societatea a efectuat și o ofertă de vânzare către locatarii cu contracte de închiriere în Căminul de nefamiliști situat în C. (fila 9 dosar fond) și la 10 mai 2012 a făcut cunoscută reclamantului situația contractului său de închiriere sub aspectul termenului de închiriere și al datoriilor pe care acesta le avea pentru cheltuielile de întreținere.
Obligația de vânzare a locuințelor construite din fondul unităților economice sau bugetare de stat este o obligație in rem așa cum s-a stabilit prin RIL 5/2008, considerându-se că legea a instituit o limitare a autonomiei de voință, în sensul că pentru a beneficia de dispoz. Legii nr.85/1992, republicată, nu le impune decât ca solicitantul să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință.
Prin Legea nr.85/1992 locuințele care fac obiectul acesteia s-au vândut în condițiile Dec.-Lege nr.61/1990 și a respectivei legii (art.1), ulterior prin Legea nr.244/2011 prin art.I modificându-se dispoz. art.16 în sensul că valoarea de vânzare va fi cea calculată de un expert autorizat în condițiile legii, art.II precizând că locuințele care fac obiectul legii pentru care la data de 17 dec.2011 sunt în curs de derulare procedurile de vânzare, se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procedurii de vânzare.
Art.7 din Legea nr.85/1992, republicată a stabilit în conținutul său modalitățile de vânzare a respectivelor locuințe.
Litigiul de față a fost generat nu de refuzul de vânzare a locuinței ci de temeiul legal de efectuare a calculului prețului de vânzare, respectiv art.7 alin.1 și 4 din Legea nr.85/1992 sau art.16 din aceeași lege.
Din conținutul acțiunii rezultă fără echivoc că acesta constituie obiectul litigiului dedus judecății, iar instanțele de judecată în soluționare s-au pronunțat în funcție de temeiul legal de efectuare a calculului prețului de vânzare.
Se constată că din punctul de vedere al stabilirii temeiului legal de calcul, deși finalitatea are caracter patrimonial, nu se poate considera că această acțiune are caracter patrimonial care să atragă competența de atribuțiune a instanței în funcție de valoare, deoarece la momentul investirii instanței, momentul decisiv în stabilirea competenței materiale de judecată, nu se cunoștea valoarea de vânzare-cumpărare a locuinței, aceasta urmând să fie stabilită de instanță ulterior hotărârii asupra modalității legate de calcul.
Prin urmare determinarea competenței este legată de pretenția principală care este obligație de a face și nu de cererea subsecventă a stabilirii cuantumului prețului, care nu este de natură a aduce modificări în ceea ce privește investirea instanței. Câtimea prețului poate să fie mai mică sau mai mare de 100.000 lei, obiect valoric care ar determina calea de atac permisă de lege în condițiile art.2821 Cod pr.civilă, or această valoare poate fi precizată numai la momentul finalizării judecății și nu la momentul investirii instanței, obiectul principal atrăgând deci ambele căi de atac prevăzute de lege.
În acest context, raportat și la dispoz. art.84 Cod pr.civilă se constată că în speța dedusă judecății căile de atac sunt cea a apelului și respectiv recursului și în atare situație făcând aplicarea dispoz. art.304 pct.1 Cod pr.civilă rap. la art.312 Cod pr.civilă, se va admite recursul, se va casa decizia civilă și se va trimite cauza spre soluționarea apelului la Tribunalul D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta . împotriva deciziei civile nr. 590/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C..
Casează decizia civilă și trimite cauza spre soluționarea apelului la Tribunalul D..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 Septembrie 2014.
Președinte, Florența C. C. | Judecător, L. M. L. | Judecător, N. D. |
Grefier, A. P. |
Red.jud.N.D.
Tehn.M.D.2 ex
J.f.C.G.B.
J.r.L.C.C.
I.G.P.
R.L.Z.
7.10.2014
| ← Acţiune pauliană. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1445/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
