Revendicare imobiliară. Decizia nr. 602/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 602/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 602/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 602
Ședința publică de la 08 Octombrie 2015
Completul compus din:
Președinte: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Judecător: - C. R.
Grefier: - S. C.
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 24 septembrie 2015 privind judecarea recursului declarat de reclamant I. E., împotriva deciziei numărul 1323 din data de 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâții T. G. - decedat, având următorii moștenitori: T. E., care este deja parte în dosar și T. V. E., P. M. C. PRIN PRIMAR, M. C. PRIN PRIMAR, C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., P. JUDEȚULUI D., INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI D., P. M. C., R.A.A.D.P.F.L.C., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat depunerea la dosarul cauzei de concluzii scrise formulate de intimata pârâtă T. E. prin avocat B. M.,, înregistrate sub nr._/08.10.2015.
Dezbaterile din ședința publică de la 24 septembrie 2015 au fost consemnate în încheierea de la acea dată care, alături de încheierea de la 01 octombrie 2015, face parte integrantă din prezenta decizie când instanța, în temeiul dispozițiilor art.156 alin(2) Cod procedură civilă, respectiv art. 260 alin.(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea în cauză.
CURTEA:
Asupra recursului de față, constată următoarele:
1.Prin sentința civilă nr. 1222/2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul_ au fost respinse exceptiile insuficientei timbrari a capatului de cerere având ca obiect revendicarea suprafetei de 100 mp situata in C., ., a autoritatii de lucru judecat, a tardivitatii formularii capatului de cerere având ca obiect constatarea nulitatii absolute a Deciziei nr. 15/17.01.1992 a Prefecturii Jud. D. si a Deciziei nr. 180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun. C., lipsei calitatii procesuale pasive a intimatului C. L. al mun. C. .
A fost admisă exceptia lipsei capacitatii de folosinta a intimatei Primaria mun. C. și anulat capatul de cerere având ca obiect constatarea nulitatii absolute a Deciziei nr. 15/17.01.1992 a Prefecturii jud. D. si a Deciziei nr. 180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun. C. in contradictoriu cu intimata Primaria mun. C..
A fost admisă exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Comisiei Locale de aplicare a legilor fondului funciar C. și respins capatul de cerere având ca obiect constatarea nulitatii absolute a Deciziei nr. 15/17.01.1992 a Prefecturii Jud. D. si a Deciziei nr. 180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun. C. in contradictoriu cu C. Locala de aplicare a legilor fondului funciar C. ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
A fost respinsă actiunea formulate de reclamanta I. E. în contradictoriu cu pârâții PRIMARIA M. C., RAADPFL C., T. G., T. E., M. C. PRIN PRIMAR, C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., cu sediul in C., jud. D., P. JUDEȚULUI D. și INSTITUȚIA P. D..
A fost respinsă cererea reconventionala.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 23.06.2011 sub nr._, reclamanta I. E. prin procurator I. S. în contradictoriu cu pârâții PRIMARIA M. C., RAADPFL C., T. G., T. E., M. C. PRIN PRIMAR, C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., P. JUDEȚULUI D. și INSTITUȚIA P. D., au solicitat instanței ca prin hotărârea pronunțată să se dispuna anularea absoluta a urmatoarelor acte: Decizia Prefecturii Judetului D. nr. 15/17.01.1992, Decizia nr. 180/14.04.1975 a Consiliului Popular a M. C., cu cheltuieli de judecata.
În motivarea în fapt a acțiunii, s-a aratat ca prin sentinta civila 1281/29.02.2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti in dosarul nr._/4/2005, ramasa definitiva si irevocabila, reclamanta a primit prin efectul declarativ si suprafata de 790 mp situate in C., ., pe care se afla casa edificata de T. G. si Toadet E..
Imobilul este construit gen duplex si este lipit de imobilul familiei Magdoiu Ghoerghe si T..
A arătat reclamanta ca terenul parintilor in totalitate a fost de 3500 mp, conform sentintei civile nr._/29.05.1995 a Judecatoriei C., definitive si irevocabila, in contradictoriu cu RAADPFLS C. si Directia Generala a Finantelor Publice D. ca reprezentant al statului roman.
A mentionat reclamanta ca terenul parintilor nu a trecut in proprietatea statului, iar acesteia i-a revenit prin hotarâre judecatoreasca de partaj si suprafata de 790 mp.
S-a mai arătat ca pentru a se recunoaste dreptul de proprietate al parintilor si ulterior al acesteia, instanta de judecata a constatat ca nationalizarea intregului teren de 3500 mp s-a facut illegal, fara ca terenul sa fie trecut in tabelul anexa la Decretul 92/950, preluându-se in baza unui proces verbal fara valoarea juridica.
Reclamanta a arătat ca RAADPFL a recunoscut ca nu are un titlu valabil, in schimb a mentionat ca terenul nu putea sa fie nationalizat pentru ca nu apartinea Max Haidusca, ci parintilor reclamantei, care detineau titlu de proprietate.
A precizat reclamanta ca pentru pârâti a fost emisa Decizia nr. 180/10.04.1975 a Consiliului Popular al M. C., unde se arata ca se atribuie spre folosinta pe durata existentei constructiei cu plata unei taxe anuale de n lei/mp, teren in suprafata de 100 mp, conform procesului verbal din 22.04.1975.
Prin adresa nr._/07.10.1998, RAADPFLS C. ii comunica numitului T. G. ca terenul pe care si-a edificat casa nu este al statului si este al familiei N., conform sentintei civile nr._/29.05.2005, pronuntata de Judecatoria C., iar de la data de 01.07.1998, acesta nu mai este chiriasul RAADPFLS, urmând sa incheie contract de inchiriere cu noul proprietar.
In ceea ce priveste terenul, reclamanta a arătat ca incepând cu data de 19.03.1991, sotii T. au depus cererea nr. 1497, adresata Primarului M. C., solicitând atribuirea in proprietate a terenului de 210 mp, pentru care au platit chirie, conform Deciziei nr. 180/10.04.1975, unde in realitate li se atribuia pentru constructia locuintei doar 100 mp.
Din Decizia nr.15/17.01.1992 emisa de P. Judetului D., s-au atribuit din proprietatea reclamantei mai multe suprafete de teren la mai multe persoane din diferite zone ale M. C., terenuri ce cadeau sub incidenta art, 35 al. 2 si 3 din Legea 18/1991, conform anexelor 1 si 2.
La pozitia 248 apare numele familiei T. G. si E., unde li se atribuie doar 100 mp, tinându-se cont in acelasi timp si de terenul atribuit in folosinta vesnica prin decizia 180/10.04.1975, facându-se mentiunea ca acest teren aparatinea statului, lucru inexact, intrucât prin sentinta civila nr._/29.05.1995, pronuntata de Judecatoria C. s-a constatat ca terenul parintilor reclamantei nu a intrat in patrimonial statului cu titlu legal.
Reclamanta a arătat ca la aparitia Legii 18/1991, pârâtii au formulat cerere, numai ca Primaria nu a facut verificari corecte privind situatia juridical a terenului si de aici se trage concluzia ca legea nu a fost respectata, aspect c e duce la nulitatea absoluta a Deciziei Prefecturii.
De asemenea, s-a arătat ca Primaria, P. si alte institutii ale statului, prin incalcarea legii speciale, Legea 18/1991, au dispus ca cei 100 mp din terenul reclamantei sa fie trecuti in proprietatea sotilor T. fara nici o despagubire catre reclamanta sau parintii acesteia.
In sustinerea actiunii au fost depuse la dosar copii de pe urmatoarele acte: adrese, decizia nr. 180/10.04.1975, sentinta civila nr. 1281/2008 pronuntata de Judecatoria Sector 4 Bucuresti, process verbal de posesie, sentinta civila nr._/29.05.1995, procura.
Prin intâmpinarea cu caracter reconventional formulata la data de 07.09.2011, pârâtii T. G. si T. E., au solicitat respingerea cererii reclamantei ca nelegala si netemeinica.
Prin intâmpinare pârâtii au invocat exceptia insuficietei timbrari, aratând ca reclamanta nu a timbrat pentru capatul de cerere privind revendicare si exceptia autoritatii de lucru judecat, aratând ca pe rolul Judecatoriei C. au mai existat 2 dosare care aveau acelasi obiect si aceeasi cauza promovate de proprietarul coindivizar N. M..
In ceea ce priveste fondul cauzei, pârâtii au aratat ca actiunea este neintemeiata, intrucât terenul de 210 mp l-au platit cu chirie pâna la interventia lui N. M., iar din 12.03.2001 au platit chirie pentru 190 mp si apoi 135 mp, deoarece 55 mp a platit cu chirie vecinul acestora Magdoiu G., beneficiar cu aceeasi iesire la .> Pârâtii au arătat ca in momentul când s-a obtinut servitutea prin hotarâre judecatoreasca nu s-a mai platit chirie la RAADPFL C..
S-a mentionat că decizia nr.15/1992 a fost emisa cu multi ani inainte ca familia N. sa emita pretentii asupra acestui imobil, deci atunci nu erau proprietar, nici nu se stia nimic de aceasta familie.
De asemenea, pârâtii au arătat ca terenul atribuit prin decizia nr. 15/1992 este acelasi cu cel din decizia nr. 180/1975.
In drept au invocat dispozitiile art. 115 – 118 C..
Prin cererea reconventionala, pârâtii T. G. si E., au solicitatat granituirea suprafetei de 3500 mp obtinuta prin s.c. nr._/1995 pronuntata in dosarul nr. 1258/1995 de Judecatoria C., deoarece conform masuratorilor cadastrale si parafate in s.c 1281/2008 suprafata terenului este de 3860 mp, deci cu 360 mp mai mare decât cea obtinuta prin sentinta civila prin care s-a redobândit proprietatea.
Pârâtii au arătat ca decizia de atribuire a terenului de 100 mp pentru T. G. si E. s-a dat pe .-8, deoarece pentru amplasamentul casei a fost necesar a se lua teren atât de la nr. 6, cât si de la nr.8.
la data de 24.10.2011, pârâtii T. G. si E., au formulat precizare la cererea reconventionala in sensul ca inteleg sa se judece atât cu I. E., cât si cu Primaria C..
Din oficiu, instanta a dispus emiterea unor adrese catre CLFF C. si catre CJFF D. cu solicitarea de a comunica toate actele premergatoare emiterii Deciziei nr. 15/17.01.1992 de atribuire catre pârâtii T. G. si E. a suprafetei de 100 mp, teren intravilan, din M. C., nr. 6-8, inclusiv anexele acesteia, relatiile fiind comunicate cu adresele nr._/22.11.2011 si_/22.12.2011.
In cauza a fost administrata proba cu expertiza specialitatea topografie, raportul de expertiza fiind intocmit de catre expert D. V. si depus la dosar la data de 06.09.2012.
La data de 02.10.2012, pârâta CLFF C. a depus la dosar note de sedinta prin care a solicitat respingerea actiunii reclamantei ca nefondata.
Prin notele de sedinta, pârâta CLFF C. a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Primariei M. C., aratând ca aceasta nu are capacitate procesuala, neavând personalitate juridica, neavând nici calitate procesuala pasiva, intrucât nu face parte din entitatile carora art. 41 C. le recunoaste legitimare procesuala pasiva.
Pârâta CLFF C. a mai invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Consiliului L. al M. C., aratând ca in justitie poate sta doar unitatea administrativ teritoriala, respective M. C. prin Primar, fiind singura persoana juridica cu drept public, cu sediu si Cod fiscal potrivit art. 21 din Legea 10/2001.
De asemenea, pârâta CLFF C. a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat ca exceptie de fond peremtorie absoluta, intrucât exista identitate de cauza, obiect si parti, atunci când a doua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele in contra lor in aceeasi calitate.
Pe fondul cauzei, pârâta CLFF C. a solicitata respingerea actiunii ca fiind introdusa impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, iar in subsidiar respingerea actiunii reclamantei ca neintemeiata, aratând ca motivele de nulitate absoluta invocate in actiunea principala sunt nefondate si straine de natura pricinii.
Prin notele de ședință depuse la dosar, reclamanta I. E. a invocat excepția de nelegalitate a deciziei nr. 15/17.01.1992, emisă de P. Jud. D., motivată de faptul că nu trebuia să se emită decizie de către această instituție, care nu are personalitate juridică, ci trebuia emis un ordin al prefectului, care conform regulamentului de aplicare a Legii nr. 18/1991, acesta trebuia să se concretizeze în titlu de proprietate, individual, cu nr. de parcelă, vecini și care să aibă la bază proces-verbal de punere în posesie.
A arătat că solicitanților, inclusiv pârâtului T. G., nu i s-a comunicat nici o decizie a prefecturii, care să menționeze numele acestuia, ci i s-a comunicat doar o adresă. Actul de constituire pentru familia T. s-a emis pentru un teren proprietate privată care nu a fost predat statului și nici nu a fost preluat cu acte translative de proprietate.
A invocat în susținerea excepției dispozițiile art. 34, art. 35 din Legea nr. 18/1991.
Prin incheierea din data de 17.06.2013, instanta a constatat suspendata de drept judecarea cauzei si in temeiul art. 4 din Legea 554/2004 a sesizat instanta competenta cu solutionarea exceptiei invocate – Tribunalul D. – Sectia C. Administrativ Fiscal si a inaintat dosarul pentru competenta solutionare.
Prin sentinta nr.7209/11.09.2013, pronuntata de Tribunalul D. in dosarul nr._/63/2013, s-a respins exceptia de nelegalitate invocate de reclamanta I. E. in contradictoriu cu pârâtii T. G., T. E., PRIMARIA M. C. PRIN PRIMAR, M. C. PRIN PRIMAR, C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., P. JUDEȚULUI D., INSTITUȚIA P. D., RAADPFL C., ca inadmisibila.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a reținut că față de prevederile art. 137 alin. 1 C.pr.civ. se impune a analiza cu prioritate excepția insuficientei timbrari a capatului de cerere avand ca obiect revendicarea suprafetei de 100 m.p situate in C., ., invocate de paratii T. G. si T. E. prin intampinare.
Potrivit art.20 alin.1 din Legea nr.146/1997 taxa judiciara de timbru se plateste anticipat. In aliniatul al doilea se arata ca daca taxa de timbru nu a fost platita in cuantumul legal in momentul inregistrarii actiunii ori daca in cursul procesului apar elemente care determina o valoare mai mare, instanta va pune in vedere petentului sa achite suma datorata pana la primul termen de judecata.
Prin incheierea de sedinta din data de 15.10.2012 i-a fost pus in vedere reclamantei I. Emila sa achite taxa de timbre in cuantum de 3000 lei stabilita la valoarea terenului revendicat rezultata din expertiza notarilor publici.
La data de 26.11.2012 reclamanta a formulat cerere de esalonare a taxei judicare de timbru in cuantum de 3000 lei, cerere ce a fost admisa prin incheierea din 21.01.2013. In sedinta publica din data de 25.03.2013 reclamanta a depus dovada achitarii taxei judiciare de timbru, chitanta nr._/22.03.2013 aflandu-se la fila 369 dosar.
Avand in vedere ca reclamanta a achitat taxa judiciara de timbre, iar dovada platii a fost facuta, instant de fond a respins exceptia insufucientei timbrarii a acapatului de cere in revendicare ca neintemeiata.
- In ceea ce priveste exceptia autoritatii de lucru judecat invocate de paratii T. G. si T. E. cat si de intimate C. locala de Fond Funciar C., instanta de fond a respins-o pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozitiilor art.1201 C.civ exista putere de lucru judecat atunci cand a doua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este facuta intre aceleasi parti, facute de ele si in contra lor in aceeasi calitate, prezumtie legala care este menita sa protejeze atat securitatea circuitului civil, cat si autoritatea de care trebuie sa se bucure hotararile judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-au solutionat diverse raporturi juridice sau situatii litigioase.
Numitul N. M. a investit Judecatoria C. cu o cerere in evacuarea paratului T. G. de pe suprafata de teren ocupata abuziv si obligarea acestuia sa lase reclamantului in deplina proprietate si linistita posesie acets teren, la data de 11.12.1997 N. M. formuland o precizare de actiune prin care a solicitat constatarea nulitatii absolute a Ordinului P. nr.15/1992 si a deciziei nr.183/19.04.1975 a Consiliului Popular C..
Prin sentinta civila nr._/17.10.2001 pronuntata de Judecatoria C. in dosarul nr.9800/2000 a fost respinsa actiunea civila cu precizarile ulterioare, sentinta ce a ramas irevocabila prin respingerea recursului formulat de N. M. conform deciziei nr.480/25.02.2003 a Curtii de Apel A. I..
In cauză reclamanta I. E. in contradictoriu cu paratii T. G., T. E., primaria mun.C., mun.C. prin Primar, C. L. al mun.C., C. Locala de Fond Funciar C., P. jud.D., Institutia P. D. a solicitat constatarea nulitatii absolute a deciziei nr.15/1992 a Prefecturii jud.D., decizia nr.180/14.04.1975 a Consiliului popular al mun.C. si obligarea paratilor T. G. si T. E. sa lase reclamantei in deplina proprietate si linistita posesie suprafata de 100 m.p din C., ..
Instanta de fond a constatat ca intre cele doua actiuni nu exista tripla identitate de parti, de obiect si de cauza, mai exact desi ambele actiuni au acelasi obiect si aceiasi cauza nu au aceleasi parti, astfel in timp ce prezenta actiune a fost promovata de reclamanta I. E. in dosarul nr.9800/2000 actiunea a fost promovata de N. M..
Avand in vedere ca nu este intrunita tripla identitate de parti, cauza si obiect intre prezentul litigiu si dosarul nr.9800/2000, instant de fond a respins exceptia autoritatii de lucru judecat.
- Referitor la exceptia tardivitatii formularii capatului de cerere in constatarea nulitatii absolute a Deciziei nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. si a Deciziei nr.180/14.04.1975 a Consiliului Popular al mun.C., instanta de fond a respins-o pentru urmatoarele considerente.
Conform art. 54 și 53 din Legea 18/1991 persoana interesată poate face plângere împotriva ordinului prefectului la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În condițiile în care Decizia nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. nu a fost comunicata reclamantei motivat de caracterul individual al actului, instanța de fond a reținut că în fapt termenul de 30 de zile prev. de lege nu a început să curgă.
- Exceptia lipsei capacitatii de folosinta a intimatei Primaria mun.C. invocata din oficiu de catre instanta a fost admisa pentru urmatoarele considerente:
Prin capacitate civila, in cazul persoanelor juridice, este desemnata aptitudinea de a avea drepturi subiective civile si obligatii civile-capacitate civila de folosinta, precum si aptitudinea de a dobandi si exercita drepturi subiective civile si de a-si asuma si indeplini obligatii civile prin incheierea de acte juridice de catre organelle de conducere-capacitate civila de exercitiu.
Potrivit dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 215/2001, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului care duce la îndeplinire hotărârile Consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității legale.
Potrivit art. 21 din aceeași lege, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean
Din prevederile legale antemenționate, rezultă că P. este o instituție publică, o entitate/structură fără personalitate juridică; ea nu dispune de capacitate procesuală, nici în temeiul unei legi speciale care să-i confere capacitate de drept administrativ și nici de personalitate juridică, noțiune care conține dreptul de a sta în proces, conform regulilor generale ale Codului de procedură civilă și ale Decretului nr. 31/1954.
Față de aceste considerente, instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei P. mun.C. și a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. și a Deciziei nr.180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun.C. formulat de reclamanta I. E. în contradictoriu cu intimata P. mun.C..
- Întemeiată a fost apreciată și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. L. de Fond Funciar C. având în vedere faptul că aceasta nu este emitentul niciunuia din cele două acte atacate respectiv Decizia nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. și Decizia nr.180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun.C., motiv pentru care instanța a admis-o și a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. și a Deciziei nr.180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun.C. ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
- În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului C. L. al mun.C., instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată având în vedere că, consiliul local este o autoritate a administrației publice care potrivit dispozitiilor art.1 lit.d din Legea 215/2001, republicata, este organ deliberativ prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii, iar Decizia nr.180/14.04.1975 contestată în cauză a fost emisă de C. Popular al municipiului C..
- Pe fondul cauzei instanța de fond a reținut că, prin decizia nr.180/10.04.1975 pârâții T. G. și T. E. au primit în folosință suprafața de 100 m.p teren proprietate de stat situat în C., .-8 în vederea construirii unei locuințe.
La data de 17.01.1992 pârâților T. G. și T. E. li s-a atribuit în proprietate suprafața de 100 m.p situată în C., .-8 fiind emisă Decizia Prefecturii jud.D. nr.15/17.01.1992.
Prin sentința civilă nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numitul N. M. pentru suprafața totală de 3500 m.p din ..
Prin sentința civilă nr.1281/29.02.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamantei I. E. i-a revenit suprafața de 790,16 m.p din care face parte și suprafața de 100 m.p ce a fost atribuită pârâților T. G. și T. E. așa cum a stabilit expertul D. V. în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Instanța de fond a reținut că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.III lit.a pct iii din Legea 169/1997 care prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite potrivit legii la astfel de reconstituiri sau constituiri cum sunt actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscriși în cooperative agricolă de producție, nu au predate terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate, invocate de reclamantă, având în vedere că, decizia nr.15/17.01.1992 a Prefecturii D. a fost emisă în baza art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991.
Cum numitul N. M. fratele reclamantei I. E. a revendicat suprafața de 3500 m.p situată în C., . din care face parte și suprafața de 100 m.p atribuită în proprietatea pârâților T. G. și T. E. prin decizia nr.15/17.01.1992 a Prefecturii D. abia în anul 1995, instanța de fond a reținut că, la momentul emiterii celor două decizii terenul în suprafață de 100 m.p se afla în proprietatea statului, cele două decizii fiind emise cu respectarea dispozițiilor legale incidente.
Față de considerentele expuse, instanța de fond a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr.15/17.01.1992 a Prefecturii jud.D. și a Deciziei nr.180/14.04.1975 a Consiliului Popular a mun.C. ca neîntemeiat.
- Neîntemeiat a fost apreciat și capătul de cerere în revendicarea suprafeței de 100 m.p situată în C., ., instanța respingându-l pentru următoarele considerente.
Potrivit art.480 C.civ proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.
Actiunea in revendicare este o actiune prin care proprietarul care a pierdut posesia asupra unui bun determinat cere instantei sa i se stabileasca dreptul de proprietate asupra bunului si sa redobandeasca posesia lui de la cel care il stapaneste fara drept.
Orice persoana care este proprietar neposesor poate astfel chema in judecata o alta persoana care ii tulbura proprietatea si posesia pentru restabilirea dreptului sau de proprietate.
Potrivit art.1169 C.civ cel care face o propunere, adica cel care pretinde ceva inaintea judecatii-in fata instantei-trebuie să o dovedeasca. Reclamantul este cel care trebuie sa faca dovada pozitiva, in sensul ca el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat-actori incumbit probatio.
La data de 10.06.1951 între N.I. P. în calitate de procurator al numiților Max Haidușca și H. Neumann și N. N. autorul reclamantei I. E. a fost încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat "Act de vânzare" în care se menționează că autorul reclamantei a cumpărat suprafața de 3500 m.p situată în C., . toate construcțiile aflate pe aceasta.
Prin sentința civilă nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numitul N. M. pentru suprafața totală de 3500 m.p din ..
Prin sentința civilă nr.1281/29.02.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamantei I. E. i-a fost atribuită suprafața de 790,16 m.p situată în C., .. din care face parte și suprafața de 100 m.p ce a fost atribuită pârâților T. G. și T. E. așa cum a stabilit expertul D. V. în raportul de expertiză întocmit în cauză.
La data de 17.01.1992 pârâților T. G. și T. E. li s-a atribuit în proprietate suprafața de 100 m.p situată în C., .-8 fiind emisă Decizia Prefecturii jud.D. nr.15/17.01.1992.
Raportul de expertiza intocmit in cauza de expert D. V. astfel cum a fost completat cu ocazia raspunsului dat la obiectiuni concluzioneaza ca terenurile detinute de reclamantă si de catre parati se suprapun, suprafata de teren care se suprapune are 100 m.p suprafata pe care este edificata casa pârâților.
Titlul exhibat de către reclamanta I. E. este contractul de vânzare-cumpărare din anul 1951 coroborat cu cele două hotărâri judecătorești, în timp ce titlul de proprietate invocat de către pârâți este reprezentat de Decizia nr.15/17.01.1992 a Prefecturii D..
În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1951 invocat de către reclamantă, instanța de fond a constatat că acesta este de fapt un antecontract încheiat printr-un Înscris sub semnătură privată intitulat "Act de vânzare" nefăcându-se dovada perfectării actului de vânzare-cumpărare în forma autentica conform legii.
Comparand titlurile partilor in ceea ce priveste terenurile care se suprapun, instanta de fond a constatat ca preferabil este titlul paratilor T. G. și T. E. deoarece decizia nr. 15/17.01.1992 prin care au devenit proprietarii suprafeței de 100 m.p a fost emisă anterior obținerii sentințelor civile nr._/29.05.1995 și 1281/29.02.2008 invocate de reclamantă; pârâții și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate dobândit în baza deciziei nr.15/17.01.1992așa cum rezultă din încheierea de carte funciară nr.5273/05.03.2009(fila 59 dosar) și pârâții se află în posesia terenului.
În aceste condiții titlul de proprietate al pârâților apare ca fiind mai bine caracterizat decât cel al reclamantei motiv pentru care instanța de fond a respins capătul de cerere în revendicare.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții T. G. și T. E. prin care s-a solicitat grănițuirea suprafeței de 3500 m.p, instanța de fond a respins-o pentru următoarele considerente.
Dreptul la acțiune, bazat pe dispozițiile art. 584 C. civ., circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acțiune în justiție (sau pe cale amiabilă), restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate și marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.
Având în vedere că pârâții prin cererea formulată au solicitat grănițuirea suprafeței de 3500 m.p revendicată de numitul N. M. și nu grănițuirea proprietăților părților din prezentul litigiu, instanța a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.
La data de 24.04.2014, reclamanta a formulat cerere de completare a sentinței care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 43/2014.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea acesteia în tot, în sensul admiterii cererii..
În dezvoltarea motivelor, apelanta a arătat că instanța de fond a respins cererea în revendicare pentru cei 100 mp pe considerentul că terenul familiei T. a aparținut statului, aceștia dețin Decizia prefecturii 15/17.01.1992, precum și carte funciară pentru acest teren.
Instanța de fond trebuia să analizeze cererea sa din toate punctele de vedere și nu să facă afirmații gratuite că terenul se afla în proprietatea statului.
Apelanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în C. ., jud D., care în final a fost consfințit prin hotărâre judecătorească de partaj succesoral care are efect declarativ și retroactiv, adică aceasta a dobândit direct din averea părinților săi obținută în condițiile legii de la fam. Max Haidușcă și H. Neuman, care la rândul lor aveau carte funciară și o dobândiseră în baza altor acte.
Pârâții T. au prezentat actul care constă într-o adresă, fără număr, emisă de către P. M. C. însoțită de o ciornă (scrisă de mână), neautentificată și neemisă în condițiile legii, pe care pârâții au pretins-o a fi titlul lor de proprietate și intitulată decizia nr. 15/17.01.1992 emisă de P. D..
Decizia nr.15/1992 nu putea fi emisă de P. D. deoarece Legea 69/1991 prevedea că avea competență legală pentru constituirea dreptului de proprietate numai prefectul prin ordin, însă aceasta era condiționată să se facă doar din terenurile proprietate de stat.
Instanța de fond nu a făcut nici un fel de analiză a actelor părților în raport de data emiterii, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru ar fi constatat că terenul din . nu era proprietate de stat, iar decizia prefecturii era emisă de un organ fără competență de constituire a dreptului de proprietate, motiv pentru care este aplicabil cazul de nulitate prev. de art. 3 alin.1 lit a III din Legea 247/2005.
În pagina 4, instanța a amintit excepția de nelegalitate, însă nu a analizat-o prin prisma art. 4 legea 554/2004, așa cum a fost modificat prin art. 54 din legea 76/2012.
În mod repetat, prin notele de ședință depuse la dosar a arătat că decizia Prefecturii a fost emisă de o instituție fără capacitate de exercițiu, fără atribuții legale și fără a avea competență legală.
La acea dată era în vigoare legea 69/1991 în care se prevedea că numai Ordinul P. constituie titlu de proprietate. Pentru ca Prefectul să poată emite ordinul de constituire trebuiau îndeplinite condițiile esențiale prev de art. 34 și 35 Lg 18/1991. În alin. 6 din art. 35 se reține că atribuirea în proprietate a terenurilor prev de art. 2-5 se face doar pe ” baza verificării situației juridice a terenului”. Această operațiune presupune ca primăriile să facă o descriere documentată a terenului pentru care se face propunerea de constituire a dreptului de proprietate.
În speță, legea nu a fost respectată în sensul că terenul nu a intrat în proprietatea statului, nu a intrat în proprietatea localității C., nu s-a făcut verificarea juridică a terenului și nu s-a urmat regimul juridic prev de art. 25, iar organul abilitat a emite actul legal intitulat „Ordinul P.” era Prefectul.
Nerespectarea legii și a proprietății duce la nulitatea absolută a actelor emise ilegal.
Instanța de fond a făcut afirmații gratuite cum că terenul lui Max Haidușca și H. Neuman a intrat în proprietatea statului în 1950.
Terenul în litigiu nu a trecut însă în proprietatea statului.
Există autoritate de lucru judecat privind situația juridică a terenului, stabilindu-se că terenul a fost proprietatea familiei N. și nu a statului sau a localității C..
Pentru aceleași argumente, în mod greșit s-a respins cererea de constatatre a nulității deciziei 180/1975.
În această decizie se scrie că se atribuie spre folosință 100 mp către familia T. pentru terenul din .-8 din terenul proprietatea statului.
Pentru că terenul nu a intrat niciodată în proprietatea statului nu se putea emite o astfel de decizie de către C. L..
Autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârea în revendicare a fost încălcată.
Instanța de fond a analizat în mod superficial chestiunea juridică a trecerii terenului în proprietatea statului.
Instanța a admis nelegal cele două excepții.
Reclamanta a formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 43/23.06.2014, prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1222/2014, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor acestui apel, apelanta a arătat că instanța de fond a dezvoltat foarte mult motivele de respingere a acțiunii privind nulitatea actelor, însă nu a amintit măcar un cuvânt referitor la revendicarea celor 100 mp.
În ședința publică din data de 31.10.2014, pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, Tribunalul a dispus conexarea celor două apeluri.
2.Prin decizia numărul 1323 din data de 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_ s-a respins apelul formulat de reclamanta I. E. împotriva sentinței civile nr. 1222/03.02.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții T. G., T. E., P. M. C. PRIN PRIMAR, M. C. PRIN PRIMAR, intimat C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., P. JUDEȚULUI D., INSTITUȚIA P. D., P. M. C., R.A.A.D.P.F.L. C..
S-a dispus obligarea apelantei la plata către intimații T. G. ȘI T. E. a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut :
- Din analiza criticilor privind modalitatea de soluționare a petitului având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 180/14.04.1975 a Consiliului Popular al M. C., Tribunalul le apreciază a fi neîntemeiate.
Astfel, nulitatea este o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii acestuia.
În speță, apelanta nu a indicat norma juridică, în vigoare la momentul emiterii deciziei de atribuire în folosință a suprafeței de 100 mp situată în C. .-8, către familia T. G. și E., a cărei încălcare să determine aplicarea sancțiunii nulității.
Din analiza motivării în fapt a cererii introductive și a motivelor de apel, se poate desprinde un singur motiv de nulitate a acestui act, respectiv lipsa calității de proprietar a transmițătorului, aspect stabilit, în opinia reclamantei, cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995.
Tribunalul a reținut că prin decizia 180/1975 s-a transmis în favoarea familiei T. G. și E. dreptul de folosință asupra suprafeței de 100 mp anterior identificată, un astfel de act de folosință asupra imobilului putând fi realizat și de un neproprietar.
Deși prin hotărârea judecătorească anterior menționată pronunțată în contradictoriu cu RAADPFL C., C. L. al M. C. și DGFP D. s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra terenului proprietatea familiei reclamantei, este de netăgăduit că folosința, stăpânirea în fapt a imobilului, la data emiterii deciziei 180/1975, s-a exercitat de către unitatea administrativ teritorială, care prin organul său executiv a înțeles să transmită acest drept, în mod gratuit, către beneficiarii T. G. și E., pe durata construcției pe care aceștia și-au edificat-o.
Ca atare motivul de nulitate invocat nu a fost reținut.
- Nici criticile vizând modalitatea de soluționare a petitului având ca obiect constatarea nulității Deciziei Prefecturii 15/17.01.1992 nu au fost primite.
Astfel, contrar susținerilor reclamantei, dispozițiile art. 35 alin. 6 Legea 18/1991 (forma în vigoare la data emiterii titlului pârâților) prevedeau că atribuirea în proprietate a suprafețelor de teren atribuite în folosință pe durata existenței construcției (constituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri), în favoarea proprietarilor de acestor construcții se realiza prin decizia prefecturii.
Ca atare, ope legis, acestei instituții i-a fost atribuită capacitate de folosință, în limita competențelor instituite de norma legală anterior menționată.
Formula „decizia prefecturii” a fost înlocuită cu „ordinul prefectului” cu ocazia republicării HG 131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prevăzută de art. III din HG 730/1992 (publicată în M Of nr. 309/27.11.1992).
Procedura instituită de disp. Art. 35 Lg 18/1991 a fost respectată, decizia prefecturii fiind emisă la propunerea primăriei cuprinsă în adresa nr. 500/1992, care constituie un act administrativ-condiție cu caracter autonom.
Analizând coroborat disp. art. 35 alin. 2 și 5 Legea 18/1991, Tribunalul a constatat că atribuția primăriei de verificare a situației juridice a terenurilor ce urmau a fi atribuite în proprietate presupunea verificarea îndeplinirii de către acestea a condiției de a fi fost anterior atribuite în folosință către persoanele beneficiare, condiției îndeplinită în speță.
Norma legală nu impune obligativitatea unui anumit conținut al actului care materializează rezultatul verificărilor sau anumitei formei pe care acesta trebuia să o îmbrace. Ca atare, critica apelantei potrivit căreia verificarea situației juridice a terenurilor presupunea ca primăriile să facă o descriere documentată a terenului pentru care se făcea propunerea de constituire a dreptului de proprietate apare ca lipsită de fundament juridic.
Criticile apelantei potrivit cărora se impunea verificarea de către primărie a regimului juridic al terenului și astfel constatarea nelegalității titlului statului nu au fost primite.
Pe de o parte, autoritățile administrative nu aveau atribuția de a verifica legalitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor imobile.
Pe de altă parte, constituirea dreptului de proprietate (atribuirea în proprietate în exprimarea legiuitorului) în temeiul legii fondului funciar este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate prin împroprietărirea unor persoane fizice în condițiile legii.
Astfel, asupra terenurilor ce fac obiectul constituirii dreptului de proprietate nu a operat o transmisiune a dreptului de proprietate din patrimoniul statului în cel al persoanelor beneficiare ci, ope legis, în patrimoniul acestora s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenului ce, anterior, le-a fost atribuit în vederea edificării unei construcții sau pe durata existenței acesteia.
Ca atare, validitatea Deciziei 15/1992 prin s-a constituit în favoarea pârâților T. G. și E. dreptul de proprietate asupra suprafeței de 100 mp teren situat în C. .-8 ce a făcut a făcut obiectul atribuirii în folosință conform Deciziei 180/1975, nu este afectată de constatările ulterioare ale organului jurisdicțional cuprinse în sentința civilă nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995 privind nevalabilitatea titlului statului.
Aspectele invocate de apelantă drept motive de nelegalitate ale deciziei prefecturii pot fi verificate în cadrul acțiunii în revendicare în care se analizează caracteristicile titlurilor exhibate de părți.
Ca atare, în mod temeinic a respins prima instanță și acest capăt de cerere.
- În acest context, Tribunalul a constatat că modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Locale C. este temeinică.
Astfel, în procedura de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor reglementată de disp. Art. 35 Legea 18/1991, acestei autorități publice cu activitate administrativă nu-i revine nicio atribuție. Ca atare, nu există nici un considerent pentru care acesteia să-i fie atribuită legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu având ca obiect anularea Deciziei prefecturii 15/1992.
- În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de reclamantă, se constată că prin încheierea de ședință din data de 17.06.2013, instanța de fond a sesizat instanța competentă, respectiv Secția de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului D.. Prin sentința civilă nr. 7209/2013 pronunțată în dosarul_/63/2013 a fost respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, în ipoteza în care aprecia că instanța competentă a se pronunța asupra acesteia era chiar Judecătoria C., apelanta avea posibilitatea de a invoca necompetența Secției de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului D., dar împotriva încheierii de sesizare, legiuitorul nu deschide calea devolutivă a apelului.
- Din analiza criticilor vizând modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, Tribunalul a reținut următoarele:
În acord cu prima instanță, Tribunalul a apreciat că se impunea compararea titlurilor exhibate de părți.
Astfel, reclamanta a invocat în susținerea dreptului pretins contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1951 de autorul său, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995 și efectul declarativ al sentinței de partaj 1281/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul_/4/2005, în timp ce pârâții au exhibat Decizia 15/1992.
Deși a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995 apelanta a tins să se prevaleze, în realitate, de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică de statuarea pe care a realizat-o instanța anterioară privitoare la calitatea de proprietar a tatălui său asupra terenului revendicat în virtutea contractului de vânzare cumpărare încheiat în 1951 și nevalabilitatea titlului statului.
Astfel, Tribunalul a reținut că autoritatea de lucru judecat cunoaste doua manifestari procesuale, aceea de exceptie procesuala (conform art. 1201 C.civ. si art. 166 C.proc.civ.) si aceea de prezumtie, mijloc de proba de natura sa demonstreze ceva in legatura cu raporturile juridice dintre parti (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).
Daca in manifestarea sa de exceptie procesuala (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natura sa opreasca a doua judecata), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevazuta de art. 1201 C.civ. (obiect, parti, cauza), nu tot astfel se intampla atunci cand acest efect important al hotararii se manifesta pozitiv, demonstrand modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre parti, fara posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune . proces care are legatura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fara posibilitatea de a mai fi contrazis.
Aceasta reglementare a autoritatii de lucru judecat in forma prezumtiei vine sa asigure, din nevoia de ordine si stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor intre considerentele hotararii judecatoresti .
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., in relatia dintre parti, aceasta prezumtie are caracter absolut, inseamna ca nu se poate introduce o noua actiune in cadrul careia sa pretinda stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatoreste anterior.
Principiul autoritatii de lucru judecat corespunde necesitatii de stabilitate juridica si ordine sociala, fiind interzisa readucerea in fata instantelor a chestiunii litigioase deja rezolvate si nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevazut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justitie nu este unul absolut, el poate cunoaste limitari, decurgand din aplicarea altor principii.
Într-adevăr ceea ce s-a tranșat jurisdicțional într-un proces, nu poate fi combătut într-o judecată ulterioară de părțile procesului inițial, cărora hotărârea li se opune cu valoare normativă, nesusceptibilă de dovadă contrară.
Atunci când este vorba însă, de invocarea prezumției lucrului judecat față de terți, valoarea ei nu mai poate fi însă una absolută, ci va avea caracter relativ (iuris tantum), putând fi combătută prin proba contrară de orice persoană interesată.
Ceea ce s-a statuat deja într-un proces, va fi opus terțului cu valoarea unui fapt juridic, supus dovezii contrare.
În acest context, întrucât pârâții au invocat nevalabilitatea titlului autorului reclamantei, prima instanță a stabilit, în urma probelor administrate, că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a intrat în patrimoniul acestuia.
Procedând în acest mod, prima instanță nu a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995 în considerentele căreia se arată că reclamantul (fratele reclamantei din prezenta cauză) a făcut dovada dreptului de proprietate prin "actul de vânzare cumpărare" autentificat de notariatul de Stat București, la data de 11.01.1951, întrucât, astfel cum am arătat pârâții sunt terți față de litigiul în care s-a pronunțat acea sentință și au dreptul să facă dovada contrară.
Cum o astfel de dovadă contrară celor statuate prin sentința civilă anterior menționată s-a făcut în cauză, în mod corect a stabilit judecătorul fondului că actul invocat de reclamantă drept titlu de proprietate al autorului său are valoarea juridică a unui antecontract de vânzare cumpărare.
Astfel, Tribunalul a constatat că prin procura specială autentificată sub nr. 193/11.01.1951 de Notariatul de Stat București Biroul nr. 2, Max Haidusca și H. Neumann în calitate de mandanți l-au împuternicit pe numitul N.I. P. să înstrăineze imobilul situat în C. .. 6 (fost G. cel Nou) către M N. contra sumei de 500.000 lei. Procura fiind una specială, mandanții au inserat în cuprinsul acestuia conținutul detaliat al actului pentru a cărui încheiere l-au însărcinat pe mandatar.
În temeiul acestui mandat, la data de 25.01.1951 mandatarul și autorul reclamantei-defunctul N. N. au încheiat un înscris sub semnătură privată denumit "act de vânzare " care a materializat acordul de voință vizând înstrăinarea imobilului proprietatea mandanților.
Acordul de vointa al partilor nu poate fi calificat ca fiind un contract de vanzare cumparare intrucat terenurile puteau fi instrainate sau dobandite prin acte juridice intre vii, sub sanctiunea nulitatii absolute, numai daca actul a fost incheiat in forma autentica si cu autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv. Atribuția eliberării autorizației aparținea Sfatul Popular și presupunea stabilirea conformității cu planul de sistematizare si regulamentul de constructii si alinieri, iar in lipsa planului de sistematizare, numai in conformitate cu regulamentul de construcții si alinieri (conf art. 2 Decretul 221/1950 în vigoare la data întocmirii înscrisului, aplicabil în cauză întrucât UAT C. era Comună urbană care avea un plan de sistematizare aprobat, conform adresei nr._/04.11.1950 emisă de către Comitetul Provizoriu al Comunei Urbane C.-Secțiunea Gospodăriei Comunale și Industriei Locale- f 145 dosar de fond).
Necesitatea îndeplinirii acestor condiții a fost cunoscută de către mandantul promitent vânzător care a fost încunoștințat asupra existenței și cuprinsului planului de sistematizare al zonei, conform înscrisului anterior menționat.
Ca atare, înscrisul invocat de reclamantă și reținut prin sentința civilă nr._/29.05.1995 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul 1258/1995 ca fiind titlul de proprietate este doar un antecontract de vânzare cumpărare inapt a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Față de aceste considerente, în mod temeinic a apreciat prima instanță că titlul pârâților este mai bine caracterizat și, pe cale de consecință a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
- Nici criticile formulate împotriva sentinței civile nr. 43/2014 nu au fost reținute, prima instanță expunând într-o manieră suficient de detaliată argumentele sale în susținerea netemeiniciei acțiunii în revendicare.
Pentru aceste motive, constatând netemeinicia criticilor invocate, în temeiul disp. art. 296 Cpciv, Tribunalul a respins ca neîntemeiat apelul.
În temeiul disp. art. 274 Cpciv, s-a admis cererea intimaților T. G. și E. și s-a obligat apelanta la plata către aceștia a sumei de 1000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului avocațial (conf chitanței nr. 325/15.10.2014 emisă de Cabinet de avocat B. M.).
3.Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul I. E. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile sunt în esență următoarele: Prima critică se referă la faptul că instanța trebuia să observe s.c. nr._/1995 pronunțată de Judecătoria C. dar și d.civilă nr. 1802/1997 a Curții de Apel C. conform căreia: „ imobilul a fost preluat de stat fără titlu ........ și deci, în conformitate cu art.480 C.civil, reclamantul, în calitate de moștenitor legal al autorului N. N., cumpărătorul imobilului ......... este proprietarul acestuia și îndreptățit să-l pretindă de la posesorul neproprietar pe calea acțiunii în revendicare .... în concluzie, imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat cu titlu legal, acesta neputând justifica proprietatea asupra imobilului în litigiu „ ( pag.3).
Se susține că actele contestate, din anul 1975 si 1992, au fost emise cu încălcarea dreptului reclamantei de proprietate constatat de instanțele judecătorești – s. civilă nr._/1995 a Judecătoriei C., s. civilă nr. 1281/2008 a Judecătoriei Sect.4 București și prin omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză.
Imobilul în supr. de 3500 m.p. din . cu vecinătăți la N.- .-., la E- Secția 4 de Poliție, blocul 9 și la V- B. I. și . dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 193/1951 la Notariatul de Stat București de către părinți recurentei - fapt stabilit prin decizia Curții de Apel C. nr.1802.
Se mai arată că prin dec. nr.2260/18.12.2013 pronunțată în dosarul nr._/215/2011 s-a reținut că „ îndreptățirea recurentei la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ce-l are în proprietate este de necontestat decurgând din dispoz. art.480 cod civil ce proclamă caracterul absolut al dreptului de proprietate” și ca urmare Tribunalul a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei I. E. asupra terenului deținut de pârâții T. G. și T. E. menționând că recurenta este îndreptățită la despăgubire .
Se susține astfel că pârâții au în înstrăinare o suprafață de teren fără a avea puterea izvorâtă din dreptul de proprietate ce-l are altă persoană - exercitarea în fapt nesuprapunându-se cu exercitarea în drept.
Posesorul nu este proprietar, dar exercită în fapt prerogativele proprietarului – comportându-se ca un proprietar.
O altă critică se referă la faptul că instanța trebuia să compare cele două titluri de proprietate ale părților, respectiv s.civilă_/1995 a Judecătoriei C. și s. civilă nr. 1802/1997 a Curții de Apel C. și Decizia prefecturii D. nr. 15/1992 în ceea ce privește pe T. – titlu de proprietate obținut de la un neproprietar conform dec. 1802/1997 a Curții de Apel C..
Astfel, se susține că în mod greșit instanța de apel a reținut același lucru ca și cea de fond în sensul recurenta exhiba ca titlu un antecontract încheiat printr-un înscris sub semnătură privată denumit „ act de vânzare cumpărare „ – recurenta nedepunând acel înscris.
Se mai susține că s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat prin s. civilă_/1995 că imobilul teren în supr. de 3500 a fost preluat de la autorii reclamantei fără titlu valabil, astfel că I. E. deține un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 la CEDO.
În final se susține faptul că, în condițiile în care s-a recunoscut de către Judecătoria C. nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, aceasta echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv potrivit sentinței civile nr. 1281/29.02.2008 a Judecătoriei Sector 4 București (ce este o sentință de partaj declarativ și retroactiv ) a dreptului de proprietate a reclamantei ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci se justifică un interes patrimonial bine caracterizat.
Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
În drept invocă dispoz. art. 312 pct.2 C.pr.civilă.
Intimata T. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
La data de 28.09.2015 recurenta a depus concluzii scrise prin care a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei Prefecturii D. nr.15/17.01.1992 precum și a dec. 180/10.04.1975 a Consiliului Popular al M. C.; revendicarea suprafeței de teren de 100 m.p. din C., . A.
Recursul este nefondat și se va respinge ca atare pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare :
Potrivit disp. art. 480 Cod civil (art. 555 Noul Cod civil), proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însă în limitele determinate de lege.
Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție, prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune – potrivit disp. art. 644-655 C. civil (art. 557 alin. 1-3 Noul Cod civil).
Actiunea în revendicare, reprezintă acțiunea civilă reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar, constituind astfel un mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate. Ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului și, totodată, caracter real, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate.
În cauză s-a formulat o astfel de acțiune, bunul revendicat fiind un bun imobil teren.
Având în vedere regulile care guvernează acțiunea în revendicare, atunci când numai una dintre părți deține titlu de proprietate, instanța va da câștig de cauză acelei părți, iar în situația în care ambele părți exhibă titluri de proprietate asupra bunului revendicat, instanța va proceda la compararea titlurilor, dând câștig de cauză celui mai bine caracterizat.
În cauză, ambele părți au invocat în susținerea dreptului de proprietate pretins și a apărărilor lor, titluri de proprietate, astfel că în mod corect ambele instanțe de fond au procedat la compararea titlurilor invocate de aceștia.
Reclamanta a invocat faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin succesiune de la autorul său, fiind realizat și partajul în acest sens cu fratele său, iar autorul a dobândit bunul în anul 1951 prin vânzare cumpărare, autorul fiind deposedat de bun în mod abuziv de catre stat, în urma Decretului de naționalizare 92/1950. A mai arătat că intregul imobil (casă de locuit și teren de 3500 mp), a făcut obiectul revendicării, statul si autoritățile locale fiind obligate să lase în deplină proprietate întregul imobil, constatându-se că s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin același contract de vânzare cumpărare din anul 1951 și a faptului că statul a preluat imobilul fără titlu, imobilul nefiind evidențiat în anexa la Decret.
Deci, la origine, se invocă dobândirea prin convenție de vânzare cumpărare a dreptului de proprietate asupra imobilului de către autor
De asemenea, s-a mai invocat hotărârea judecătorească pronunțată în Dosar_/215/2011 prin care s-a reținut „ îndreptățirea recurentei la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ce-l are în proprietate este de necontestat decurgând din dispoz. art.480 Cod civil ce proclamă caracterul absolut al dreptului de proprietate” și ca urmare, Tribunalul a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei I. E. asupra terenului deținut de pârâții T. G. și T. E., menționând că recurenta este îndreptățită la despăgubire .
Pârâții au invocat în dovedirea dobândirii dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, actul emis în anul 1992 în procedura Legii 18/1991 de atribuire în proprietate a terenului ce fusese anterior atribuit în folosință în vederea construirii unei locuințe, în anul 1975.
Deci, pârâții invocă dobândirea proprietății prin lege.
Preliminar analizei criticii vizând modul de soluționare a cererii în revendicare și a nulității celor două acte invocate de pârâți, se impune lămurirea următoarelor chestiuni de drept:
-Acțiunea în revendicare nu este constitutivă de drepturi.
Prin urmare, hotărârea pronunțată în anul 1995 în contradictoriu cu statul, în mod corect nu a fost analizată prin prisma cerințelor privind modul de dobândire și dovada proprietății, ci sub aspectul relativității efectelor unei hotărâri judecătorești și a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, sub forma prezumției.
Astfel, hotărârea pronunțată în revendicare cu statul în anul 1995 nu este opozabilă pârâților, aceștia fiind terți, deci nefiind chemați în judecată de către fratele reclamantei de astăzi, acesta limitându-se a chema în judecată statul și autoritățile locale, deși prin acțiunea promovată se urmărea redobândirea posesiei bunului revendicat, iar la data promovării acțiunii o parte din terenul aferent imobilului era ocupată de construcții (p.v.executare 24.06.1997 – fila 16, . locuit), iar proprietarii construcțiilor pretindeau un drept real și asupra terenurilor aferente acestor constructii.
O dovadă a inopozabilității acestei hotărâri o reprezintă însusi faptul chemării ulterioare în judecată a pârâților în cauza de față și, deci, cu atât mai puțin nu operează autoritatea de lucru judecat sub forma excepției procesuale.
Împrejurarea că hotărârea este opozabilă statului sau unei autorități locale, este nerelevantă, întrucât pârâții nu sunt succesori ai acestor entități, iar actul lor de dobândire a dreptului asupra bunului, nu a avut loc ulterior revendicării, ci anterior.
De asemenea, faptul că pârâții plăteau o chirie autorității locale înainte de revendicare, este nerelevantă, câtă vreme chiria nu se achita pentru terenul atribuit anterior în proprietate prin decizie (100 mp), ci pentru o alta suprafață necesară utilizării casei de locuit.
Așadar, în mod corect instanța de apel, făcând analiza acestei hotărâri judecătorești, a reținut pe de-o parte, că nu este constitutivă de drepturi si că nu face dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, operând doar ca o prezumție în favoarea reclamantei, mijloc de probă ce poate fi răsturnat.
Nu în ultimul rând, în revendicarea anterioară s-a stabilit că statul nu face dovada proprietății imobilului, un proces verbal de preluare neputând avea ca efect transmiterea proprietății în lipsa menționării imobilului în anexa la decretul 92/1959, fiind preferabil titlul reclamantului, deci nu s-a comparat titlul reclamantului cu titlul pârâților de astăzi. Cu siguranță, deși nu este prevăzut expres în hotărâre, s-a cunoscut și împrejurarea că la acea epocă, moștenitori ai familiei Max Haidusca și H. Neumann, nu au revendicat același imobil, nefiind elemente in acest sens.
-Pe de altă parte, acțiunea de partaj succesoral, prin care se pune capăt stării de indiviziune, are într-adevăr efect declarativ și produce efecte retroactiv de la data nașterii indiviziunii (sub imperiul vechiului Cod civil), consolidându-se astfel retroactiv dreptul coindivizarului. Dar, acest drept s-a transmis prin succesiune și se consolidează numai în măsura în care a aparținut autorului la data decesului.
Cu alte cuvinte, în speța de față, partajul și-a produs efectele specifice, numai dacă bunul partajat a fost dobândit de către autor în timpul vieții, respectiv prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1951 invocat de reclamantă.
-Nu în ultimul rând, hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu, chiar dacă este opozabilă pârâților din cauza de față, nu se impune cu autoritate de lucru judecat în speță, întrucât obiectul acțiunii este diferit, iar compararea titlurilor celor două părți adverse nu este o operațiune specifică acțiunii în pretenții, fiind specifică acțiunii în revendicare de față, deci rezervată instanței care soluționează revendicarea.
Deci, o cerere în pretenții reprezentând lipsa de folosință a imobilului revendicat, are un caracter accesoriu în raport cu acțiunea având ca obiect revendicarea acestuia.
Astfel, chiar și în situația în care reclamanta investea aceeași instanță cu ambele cereri, avea prioritate în examinare acțiunea în revendicare, deci compararea titlurilor și, subsecvent, în raport cu soluția dată revendicării, se rezolva și cererea în pretenții.
Așadar, în mod corect ambele instanțe de fond, procedând la compararea titlurilor celor două părți, au reținut că în cauză trebuie comparat actul de proprietate al antecesorului, respectiv contractul de vânzare cumpărare din anul 1951 invocat, cu decizia prefecturii din anul 1992 emisă în temeiul Legii 18/1991 proprietarului construcției edificate pe un teren atribuit în folosință în anul 1975.
Deci, reclamanta invocă dobândirea proprietății de către autor prin convenție, făcând dovada în acest sens cu actul autentic din anul 1951, iar pârâții invocă practic dobândirea proprietății prin legea care a instituit vocația la constituirea dreptului de proprietate, legea fiind pusă în aplicare prin emiterea unei decizii de către autoritatea locală competentă.
În această privință, ambele instanțe de fond au făcut o analiză judicios corectă a acestor acte juridice, în raport cu dispozițiile legale, criticile din recurs fiind nefondate, după cum urmează:
Până în anul 1950, erau pe deplin aplicabile dispozițiile din Codul civil (1865), sub aspectul transmiterii proprietății, privind principiul consensualismului convențiilor, atât pentru terenuri cât și pentru construcții, vânzarea cumpărarea fiind perfectă prin simplul acord de voință al părților contractante, care s-au înțeles asupra bunului vândut și prețului de plătit, chiar dacă bunul nu s-a predat și prețul nu s-a plătit..
Pentru terenurile arabile, prin art. 8 si art. 11 din Decretul nr. 151/1950, s-a stabilit că instrainarea sub orice forma a terenurilor arabile, pasuni, fanete, vii, livezi, iazuri si balti situate in intravilanul sau extravilanul localitatilor se putea face numai cu autorizare si in forma autentica.
Iar, pentru terenurile nearabile (cum este cazul in speta), prin Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la imparteala sau instrainarea terenurilor cu sau fara constructiuni si la interzicerea construirii fara autorizare, publicat în BULETINUL OFICIAL NR. 75 din 6 septembrie 1950, art. 2 alin. 1, s-a stabilit că împartirile sau instrainarile intre vii de orice fel a terenurilor cu sau fara constructiuni, care se afla pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor invecinate prevazute in tabelul anexat care face parte integranta din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum si al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate dupa . decretului de fata - nu se pot face decat prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv.
Or, C., era comună în sensul reglementat de aceste dispoziții legale, cu plan de sistematizare aprobat, rezultând acest aspect din adresa de autorizare de înstrăinare depusă la dosar – fila 145 nr._ din 4.11.1950 emisă de Comitetul provizoriu al comunei urbane C...
Deci, în anul 1951 forma autentică era cerută pentru validitatea vânzării.
În aceste condiții, verificând actul autentic invocat de către recurenta reclamantă ca fiind dovada convenției de vânzare cumpărare a autorului său, nr. 193/11.01.1951, Curtea împărtășește același punct de vedere cu cel al instanțelor de fond, în sensul că actul autentic invocat nu face dovada convenției, ci a unui mandat.
Astfel prin procura specială autentificată sub nr. 193/11.01.1951 de Notariatul de Stat București Biroul nr. 2, Max Haidusca și H. Neumann în calitate de mandanți l-au împuternicit pe numitul N.I. P. să înstrăineze imobilul situat în C. .. 6 (fost G. cel Nou) către M N. contra sumei de 500.000 lei – fila 148.
Procura fiind una specială, mandanții au aratat în cuprinsul acestuia conținutul detaliat al actului pentru a cărui încheiere l-au însărcinat pe mandatar.
În fața Notarului s-au prezentat numai mandanții, respectiv Max Haidusca și H. Neumann, actul fiind semnat numai de aceștia
Ulterior, la data de 10.06.1951 mandatarul și autorul reclamantei-defunctul N. N. au încheiat un înscris sub semnătură privată denumit "act de vânzare " care a materializat acordul de voință vizând înstrăinarea imobilului proprietatea mandanților – inscris existenta la dosar fila 147.
La finalul acestui înscris se menționează că autorul reclamantei are latitudinea fie să ceară autentificarea, fie să transcrie la Tribunalul D., chiar și fără prezența mandatarului.
De asemenea, ulterior procurii autentice, dar anterior actului de vânzare sub semnătură privată din 10.06.1951, mai apare încheiat tot un asemenea act, la data de 25 ianuarie 1951 – fila 291 inscris existent la dosar, între mandatar și autorul reclamantei, în care se face mențiunea la final, că actul autentic se va face oricând la cererea cumpărătorului.
De asemenea, se mai face mențiunea că prezentul act se completează cu dispozițiile din procura menționată (sub nr. 193/1951).
Dar, această mențiune nu are ca efect conferirea formei autentice acestui înscris, trimiterea la procură fiind de înțeles că se face la detaliile vânzării sau la alte aspecte
Așadar, în mod corect, s-a stabilit că acordul de vointa al partilor exprimat în aceste înscrisuri sub semnătură privată, nu poate fi calificat ca fiind un contract de vanzare cumparare perfect, intrucat terenurile puteau fi instrainate sau dobandite prin acte juridice intre vii, sub sanctiunea nulitatii absolute, numai daca actul a fost incheiat in forma autentica si cu autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv, așa cum s-a arătat în precedent, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.
Așadar, înscrisul autentic nr. 193/1951, chiar dacă menționează detaliile vânzării cu privire la bun și preț, nu este o convenție bilaterală de vânzare-cumpărare, iar înscrisurile sub semnătură privată din 25.01.1951 si 10 iunie 1951 – existente la dosar, neavând forma autentică., nu fac dovada unei vânzări perfecte, ci a unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare valabile doar în acest sens, nefiind născut un drept real de proprietate, ci un drept de creanță..
În ceea ce privește titlul pârâților:
În anul 1975, acestora li s-a atribuit 100 mp teren în folosință pentru edificarea autorizată a unei locuințe, în condițiile art. 4 alin. 2 din Legea 4/1073 privind dezvoltarea constructiei de locuinte si vinzarea de locuinte din fondul de stat catre populatie – prin Decizia 180 din 10.04.1975 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al mun. C..
Această decizie a fost eliberată în mod legal, în raport cu dispozițiile în vigoare la data emiterii, având la baza cererea pârâților, Referat al Serviciului de arhitectură și sistematizare, iar ulterior s-a eliberat si autorizație de construcție 790/1975, lucrarile autorizate fiind executate si predate (filele 132-134).
Legea prevedea că terenul atribuit în folosință era proprietate de stat.
Într-adevăr, 20 de ani mai târziu, o instanță a stabilit că statul a preluat imobilul fără un titlu valabil, dar cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie sa fie anterioare sau concomitente cu încheierea actului, iar nu ulterioare.
Pe de altă parte, formal, terenul aflat în posesia statului la 25 de ani după naționalizarea care a avut loc în anul 1950, se putea considera proprietate de stat în regimul anterior în raport cu dispozițiile Decretului 712 din 1 sept. 1966, cu privire la bunurile ce s e încadrează în prevederile art. III din D. 218/1960 pentru modificarea D. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Astfel, potrivit articolului unic, bunurile ce se incadreaza in prevederile art. III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescriptia extinctiva si se afla in posesia unei organizatii socialiste, sint considerate proprietate de stat de la data intrarii lor in posesia statului sau a oricarei organizatii socialiste.
Or, prevederile art. III alin. 1 din D. 218/1960 stabileau că dreptul la orice actiuni avind ca obiect restituirea, in natura sau prin echivalent, a unui bun intrat, inainte de data publicarii decretului de fata, in posesiunea statului, in aceea a unei organizatii cooperatiste sau a oricarei alte organizatii obstesti, fie fara nici un titlu, fie in cadrul procedurii prevazute de decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiti de la data cind a avut loc .>
Așadar, în raport cu dispozițiile legale în vigoare la data emiterii, Decizia 180/1975, de atribuire in folosință teren, este legală.
În ceea ce privește Decizia Prefecturii 15/1992, Curtea împărtășește punctul de vedere al instanțelor de fond, astfel:
Acest act a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii.
Constatarea ulterioară, fie și prin hotărâre judecătorească, a faptului că statul nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, nu afectează de nelegalitate actul contestat.
Potrivit disp. art. 35 alin. 2 din legea 18/1991 privind fondul funciar, terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției în vederea construirii de locuințe proprietate personală, sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție, dispozițiile art. 22 rămânând aplicabile..
Or, pârâții au formulat o cerere în acest sens, la data de 19.03.1991 sub nr. 1497, depunând în acest sens decizia de atribuire în folosință, autorizația de construire și procesul verbal de recepție lucrari.
Decizia Prefecturii, semnată de prefect, s-a dat cu respectarea disp. art. 35 alin. 6, fiind dată de lege competență în acest sens, la data emiterii.
În ceea ce privește verificarea situației juridice a terenurilor prevăzute de art. 35 alin. 6 din același act normativ, de asemenea, instanța de recurs este de acord cu punctul de vedere al instanțelor de fond.
Astfel, prin sintagma „situația juridică a terenurilor” trebuie să se înțeleagă situația juridică actuală, respectiv întrunirea cumulativă a cerințelor prevăzute în cazul de față la alin. 2, privind: teren proprietate de stat, teren situat în intravilan, teren atribuit în folosință pentru construirea locuinței, procedura de atribuire fiind declanșată la cererea proprietarului actual al locuinței.
Or, terenul atribuit în proprietate îndeplinea aceste cerințe, el fiind considerat în proprietate de stat în sensul legii, așa cum s-a arătat în precedent raportat la D. 712/1966, nefigurând cert în evidențe ca fiind în proprietatea unei persoane fizice
Mai mult, raportat la bunurile considerate proprietate de stat în baza D. 712/1966, chiar disp. art. 35 alin. 5 din legea fondului funciar cuprind o reglementare, în sensul următor: terenurile fără construcții neafectate de detalii de sistematizare, din intravilanul localităților, aflate în administrarea primăriilor, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere.
per a contrario, terenurile cu construcții, sau fără construcții dar afectate de detalii de sistematizare descrise în ipoteza normei, nu se restituie.
Decizia Prefecturii nr. 15 din 17 ianuarie 1992 avea două anexe, iar familia pârâților figura la poz. 248 din anexa I, cu suprafața atribuită de 100 mp, la dosar fiind depusă decizia, anexa I partial și extras – filele 8, 128-131 – acte cu valoare juridica.
Față de aceste considerente, și instanța de recurs concluzionează în sensul că titlul pârâților este preferabil în raport cu cel al reclamantei, urmând ca primii să aibă câștig de cauză în revendicarea suprafeței de 100 mp ce face obiectul prezentei cauze.
Împrejurarea că familia Max Haidusca și H. Neumann au înscris dec. 1940 în cartea funciară imobilul (construcție și teren) – filele 283-284, din care face parte în prezent si terenul revendicat, este nerelevantă, câtă vreme nu s-au făcut ulterior mențiuni cu privire la următorul proprietar după 1951 (de exemplu), dar având în vedere si evenimentele care au urmat după naționalizare, actele juridice valabile încheiate asupra acestui teren așa cum s-a arătat mai sus în scopul edificării unei locuințe și ulterior în scopul atribuirii în proprietate, în condițiile în care pârâții din cauza de față și-au întabulat dreptul – filele 59-66, asupra construcției și terenului de 100 mp.
În ceea ce privește invocarea art. 1 Protocolul 1 al CEDO, în sensul că reclamanta deține un B. în interpretarea dată acestor dispoziții convenționale de Curtea EDO, întrucât deține hotărârea judecătorească din anul 1995 pronunțată în defavoarea statului, dar si celelalte hotărâri judecatoresti, instanța de recurs are în vedere următoarele:
Într-adevăr, prin hotărârea judecătorească din 1995 s-a recunoscut fratelui reclamantei, dreptul de proprietatea asupra întregului imobil, reținându-se că statul nu are un titlu valabil de proprietate.
Dar, exista situații în care obligația de restituire a unui bun se transformă în dezdăunare, atunci când apare imposibilitatea restituirii acestuia (art. 566 Noul Cod civil).
Imposibilitatea poate să fie una de fapt, de exemplu când bunul a pierit, sau juridică (înstrainarea), cum ar fi cazul de față.
Așadar, în măsura în care reclamanta are un B. în sensul art. 1 Protocolul 1 al CEDO, care nu poate fi valorificat dintr-o imposibilitate juridică, aceasta ar avea dreptul la dezdaunare.
Principiul dezdaunării a fost preluat din dreptul comun de către legile speciale reparatorii emise după 1990, fiind protejați cumpărătorii de buna credință, constructorii de locuințe și investitorii, dar și interesele publice atunci cand s-au făcut de exemplu, exproprieri pentru cauze de utilitate publică.
Așa cum s-a arătat și în precedent, chiar legea 18/1991 prevede nerestituirea în natură a terenurilor intravilane, preluate inițial fără titlu de către stat, dar considerate proprietate de stat în temeiul D. 712/1966, pe care s-au făcut lucrări de investiții.
De asemenea, Legea 10/2001, prevede clar situațiile în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 și, de exemplu, disp. art. 46 (la data adoptarii) din acest act normativ prevedea condițiile privind constatarea nulității actelor de înstrăinare încheiate anterior intrarii sale in vigoare, precum si termen special de prescriptie a dreptului material la actiune.
În orice caz, dezdăunarea și acordarea unor masuri reparatorii în echivalent prin legi speciale, au avut la baza si ideea potrivit căreia nu se repară o nedreptate prin săvârșirea altor nedreptăți.
În concluzie, criticile formulate sunt neîntemeiate, instanța de recurs retinând că tribunalul a făcut o corecta interpretare si aplicare a dispozițiilor legale incidente, pronuntând o hotărâre legala ce nu se impune a fi casata sau modificata.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, nefiind incident nici un caz de casare sau modificare a hotararii recurate din cele invocate de reclamantă și nici motive de ordine publică din cele prev. de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, care pot fi ridicate si din oficiu si puse în dezbaterea părților, se va respinge recursul reclamantei ca nefondat, fiind menținută decizia tribunalului ca legală.
Având în vedere soluția pronunțată si disp. art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta către intimata pârâtă T. E. la cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, in limita a ceea ce s-a cerut si dovedit – 500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamant I. E., împotriva deciziei numărul 1323 din data de 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâții T. G. - decedat, având următorii moștenitori: T. E., care este deja parte în dosar și T. V. E., P. M. C. PRIN PRIMAR, M. C. PRIN PRIMAR, C. L. AL M. C., C. L. DE FOND FUNCIAR C., P. JUDEȚULUI D., INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI D., P. M. C., R.A.A.D.P.F.L.C., ca nefondat.
Obligă recurenta reclamantă I. E. către intimata pârâtă T. E. la 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 octombrie 2015.
Președinte, T. R. | Judecător, M. L. N. A. | Judecător, C. R. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.T.R.
09.11.15
Tehn.I.C./Ex.3
Jud.Apel/G.C. F. și
L.A.
Jud.Fond/T.G.C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 606/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Legea 10/2001. Decizia nr. 433/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
