Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5731/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5731/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 02-05-2012 în dosarul nr. 5731/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 5731/2012
Ședința publică de la 02 Mai 2012
Completul compus din:
Președinte Judecător: M. P. P.
Judecător: E. S.
Judecător: M. M.
Grefier: V. R.
x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții M. C. și M. M. C. și C. G. împotriva sentinței civile nr. 370 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri Lg. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții reclamanți C. G., M. C., M. M. C., reprezentați de avocat D. L., lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că recursul a fost declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, după care, apreciind cauza în stare de judecată, instanța a acordat cuvântul asupra recursului:
Avocat D. L., pentru recurentii reclamanți, a expus motivele scrise, în raport de care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată., fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
La data de 06.07.2010, reclamanții M. C., M. M.-C. și C. G. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 EURO, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat întregii familii.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința nr.209/20.04.1960 a Tribunalului M. C., tatăl acestora M. P.P. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale în perioada 23.05.1059-21.01,.1963.
Ca urmare a acestei condamnări, întreaga familie a avut de suferit, atât pe perioada executării pedepsei fiind lipsiți de sprijin material și moral și persecutați de anchetatori, dar și ulterior. Reclamanții au menționat că după arestarea tatălui familia a fost lipsită de sprijin material, iar ei au fost batjocoriți și marginalizați de oameni. Datorită urmăririi permanente, a fricii și spaimelor, reclamantul M. M.-C. suferă de Parkinson, iar reclamanta M. C. se deplasează ajutată de două bastoane. Viața familiei a decurs în frică și zbucium, în teroare și degust, în tăcere, fără personalitate, în umilință și servilism.
Reclamanții au arătat că, și după eliberare, tatăl a fost urmărit de vecini, de colegi de serviciu și de securitate.
Au mai arătat că defunctul M. P.P. a beneficiat de Decretul-lege nr.118/1990, așa cum rezultă din Hotărâreanr.95/12.07.1990.
În drept, a invocat dispozițiile art.5 din Legea nr. 221/1990.
La dosarul cauzei, au fost depuse următoarele acte: hotărârea nr.95/21.01.1963, sentința nr.209/20 aprilie 1960 pronunțată de Tribunalul M. C., acte de stare civilă, decizia nr.858/5 aprilie 1996, pronunțată de Curtea Supremă de Justiției, documentele ce există în Arhiva C.N.S.A.S., mandat de arestare nr.1179/23 mai 1959, ordonanța din 23 mai 1959 emisă de Ministerului Afacerilor Interne, certificat medical, decizia nr.898/28 mai 1960 pronunțată de Tribunalul M. al regiunii II-a Militare, proces-verbal de sechestru din 28 martie 1960, mandat de executare a pedepsei nr.344/60/9 iunie 1960, proces-verbale, bilet de internare, extras din registrul de internări și ieșiri din spital, diplomă, acte medicale,.
La data de 31.08.2010, pârâtul a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată apreciind că, în speță, prejudiciul moral a cărui acoperire este solicitată nu a fost dovedit, reclamanții nefăcând dovada nici a măsurilor luate împotriva autorului lor după data eliberării din penitenciar.
În ședința publică din 17.09.2010, la solicitarea reclamanților, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și proba testimonială, martorii P. C. și P. E. fiind audiați în ședința publică din 15.10.2010, respectiv 12.11.2010.
La solicitarea instanței, Casa Județeană de Pensii D. a răspuns prin adresa nr._/10.11.2010, iar M. Apărării Naționale - U.M._ a înaintat la data de 20.01.2011 s.p. nr. 209/1960 și minuta nr. 858.
La data de 05.08.2011, C.N.S.A.S. a înaintat la dosarul cauzei următoarele înscrisuri privind pe autorul reclamanților: mandat de arestare nr. 1179/23.05.1959, ordonanța de instituire a sechestrului asigurător, certificat medical, s.p. nr. 209, decizia nr. 898/28.05.1960, proces-verbal de sechestru, mandat de executare a pedepsei, dosarul nr. 538/1959.
P. sentința civilă nr.370 din 16 septembrie 2011, Tribunalul D. a respins acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Potrivit art.147 alin.1 din Constituție, o normă de drept care a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
În consecință, întrucât cele 45 de zile au expirat, iar Parlamentul nu a pus în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu prevederile Constituției, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 nu mai pot fi aplicate, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr.47/1992 și art. 147 alin.4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151/12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.
Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial partea I la data de 15.11.2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, iar după expirarea acestui termen de 45 zile în care Parlamentul nu a modificat aceste prevederi legale în sensul arătat, acestea și-au încetat efectele juridice.
P. urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin.1 lit. „b” și „c” din Legea nr. 221/2009.
Față de obligativitatea deciziei nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că S. nu datorează despăgubiri cu titlul de daune morale, astfel încât, în lipsa unui temei de drept, să fie respinsă ca inadmisibilă prezenta cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor, reprezentând daune morale.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs reclamanții M. C., M. M. C. și C. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs reclamanții susțin că decizia Curții Constituționale nr.1358/2010 nu produce nici un efect în privința dreptului la despăgubiri atâta vreme cât a intervenit în timpul soluționării cauzei, că aplicarea acestei decizii este incompatibilă cu art.1 din primul Protocol adițional la CEDO, art.6 și 14 din același document european.
Reclamanții fac trimitere la art.1 alin.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, și susțin că noțiunea de bunuri nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale ci și la alte drepturi sau interese care constituie active, și pot fi considerate „bunuri”, că același text se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă" Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază eficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c Slovaciei, par. 52).
Pe plan intern, voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr.221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
P. urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr.221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.
De asemenea, dispozițiile art.5 alin. (1) lit. a au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
In plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.
In speță, reclamantele au formulat acțiunea la 06.07.2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art.5 alin. (1) din actul normativ.
Acestea au solicitat despăgubiri pentru o condamnare politică, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic, fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual.
Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și nume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.
In acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității enunțat.
Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010, de la data publicării în Monitorul Oficial, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de CE.D.O., deoarece noțiunea de „lege", proprie Convenției nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
In sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
P. soluția adoptată, în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic comunist. Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr.47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții instituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea de încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.
Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși „substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarilor, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.
În consecință, apreciem că, în această ipoteză, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune numite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.
In concluzie, aplicând, decizia Curții Constituționale, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamanților, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contra echivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuție ar determina, și încălcarea art.6 din C.E.D.O., din prespectiva „dreptului de acces la o instanță".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.
În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art.14 din Convenție, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște în speță, cu referire la art.1 din Primul Protocol și art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Aplicarea deciziei menționate proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantelor (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de decizia nr.1358/2010, cu rezultatul, de respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse.
Reclamanții au arătat că, prin sentința nr.209/20.04.1960 a Tribunalului M. C., tatăl nostru M. P P. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale", în perioada 23.05._63 .
Ca urmare a acestei condamnări, întreaga familie a avut de suferit, atât pe perioada executării pedepsei fiind lipsiți de sprijin material și moral și persecutați de anchetatori, dar și ulterior .
Reclamanții au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată.
In drept invocă dispozițiile art.3041 cod procedură civilă.
Recursul este nefondat.
P. demersul judiciar inițiat de reclamanții M. C., M. M. C. și C. G. la Tribunalul D., aceștia au solicitat obligarea pârâtului S. R. prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat întregii familii, temeiul juridic fiind art.5 alin.,1 lit.a din Legea 221/2009.
Soluția adoptată de tribunal este corectă, întrucât chiar dacă la data investirii instanței la data de 06.07.2010, pretențiile reclamanților aveau temei legal, în dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2010, această normă legală nu mai putea fi invocată la momentul pronunțării hotărârii recurate.
Sentința civilă atacată a fost pronunțată la data de 16 septembrie 2011, ori anterior, prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial la 15.11.2010, s-a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit.a din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificări ulterioare, sunt neconstituționale.
Nu se poate pune în discuție încălcarea principiului neretroactivității, atâta timp cât însăși Constituția prevede, în art.147 alin.(1), că dispozițiile din legi constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Hotărârea atacată în cauză a fost pronunțată după trecerea termenului în care Parlamentul putea adopta un act normativ conform Constituției, și cum la data soluționării litigiului temeiul legal în baza căruia a fost inițiat nu mai exista, având în vedere și norma din art.147 alin.1, pretențiile reclamantului nu puteau fi admise.
De altfel, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin decizia menționată, „scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei”.
P. Decizia nr.12/19.09.2011 dată în recurs în interesul legii de I.C.C.J., s-a analizat natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
Sub primul aspect, s-a apreciat că, deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel ce intervine nu este legiuitorul, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existența juridică și deci să mai constituie temei legal al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului se produc ex nunc (pentru viitor).
Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, Constituția, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziilor Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, art.147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie și produce efecte numai pentru viitor.
Împrejurarea că efectele deciziilor produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la acțiunea dedusă judecății că dreptul de creanță pretins de reclamant este supus evaluării jurisdicționale.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la data de 06.07.2010, dată la care erau în vigoare dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula „tempus regit actum”.
Este vorba în speța dedusă judecății de pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului) căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care tribunalul e obligat să se pronunțe, respectiv 06.09.2011, norma juridică nu mai exista și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
De aceea, din punct de vedere al dreptului intern, judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă, din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei neconstituționale.
P. aceeași decizie, instanța supremă a examinat și drepturile ocrotite de art.6 și 14 din Convenție.
Art.6 paragraful 1 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil), privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat într-o jurisprudență constantă că pentru a fi aplicabil art.6 paragraful 1 din Convenție sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
Instanța europeană în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.6 paragraf 1 de către autoritățile naționale ale părților contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art.6 paragraf 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are nici un fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.
Cu alte cuvinte, tribunalul nu a încălcat art.6 din CEDO, întrucât la data pronunțării sentinței, 16.09.2011, norma legală pe care se întemeiază pretențiile reclamantului nu mai exista.
Cât privește discriminarea între cei ale căror cereri au fost soluționate anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale și cei ale căror acțiuni s-au soluționat ulterior, situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsită de previzibilitate), care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare.
Este neîntemeiată critica reclamanților referitoare la interpretarea noțiunilor de „bun” și „speranță legitimă”, raportată la decizia Curții Constituționale și jurisprudența CEDO, interpretare ce are ca drept consecință încălcarea art.1 din Primul Protocol.
Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței europene poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv „creanțe”, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.
Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționate pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
În cauza dedusă judecății, nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de către instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu există o astfel de statuare, cel puțin definitivă din partea instanței de judecată, nu se poate spune că reclamanții beneficiau de un bun care să intre sub protecția art.1 din Protocolul nr.1.
În jurisprudența CEDO s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară intrată în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții contra Spaniei, 2002).
Deci, în absența unei hotărâri care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de drepturi de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).
În dreptul intern nu se conturase o asemenea jurisprudență până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
În consecință, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art.1 din Protocolul 1 numai în măsura în care reclamanții dețineau o hotărâre definitivă care să le confirme dreptul de creanță la data apariției Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ceea ce în speță reclamanții nu dețineau.
În consecință, față de considerentele mai sus expuse, urmează a fi respins recursul ca nefondat, conform art.312 alin.1 Cod pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M. C., M. M. C. și C. G. împotriva sentinței civile nr. 370 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri Lg. 221/2009.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Mai 2012.
Președinte, M. P.-P. | Judecător, E. S. | Judecător, M. M. |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/2 ex.
Data red.30.05.2012
j.f. G.C.F.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1430/2012. Curtea de... | Pretenţii. Decizia nr. 5118/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
