Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5117/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5117/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-04-2012 în dosarul nr. 5117/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 5117
Ședința publică de la 19 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător C. S.
Judecător E. B.
Grefier A. C.
x.x.x.
M. Public a fost reprezentat de P. de pe lângă Curtea de Apel C. prin procuror C. C.
Pe rol, judecarea recursului formulat de recurenta reclamantă C. S. A. împotriva sentinței nr.1 din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. P. M. FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. D., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință care a învederat instanței că s-a depus de către recurentă cererea înregistrată sub nr._ din 10.04.2012, prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Apreciind cauza în stare de judecată, dat fiind faptul că recurenta a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 cod procedură civilă, instanța a acordat cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
A arătat că potrivit dispozițiilor deciziei nr. 1358/ 21.10.2010 a Curții Constituționale nu mai pot fi acordate despăgubiri morale
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 14.09.2010 reclamanta C. S. A. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P. și cu Direcția Generală a Finanțelor P. D., solicitând să se constate calitatea de condamnat cu caracter politic al tatălui său, C. I., care a decedat la 17.07.1976, și obligarea Statului R. la plata despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral și material suferit.
Mai arată că tatăl său a fost condamnat de T. M. C. la 5 ani de închisoare corecțională și 3 ani de interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra orânduirii socialiste și prin dec.nr. 584 a Comitetului Executiv al orașului regional C. i s-a confiscat în întregime averea personală.
Menționează că nu a recuperat bunurile confiscate și mulți ani după arestarea tatălui său nu a putut să se încadreze în muncă.
În drept, a invocat dispozițiile Legii 221/2009.
P. sentința civilă nr._/19.10.2010 pronunțată de Judecătoria C. a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului D., cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17.12.2010.
La data de 07.03.2011 reclamanta a depus o precizare prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată S. R. prin M. Finanțelor – DGFP D., iar la data de 11.03. 2011 a arătat că înțelege să solicite despăgubiri materiale pentru locuința demolată și confiscată de stat și despăgubiri morale pentru anii petrecuți în închisoare de tatăl său.
P. întâmpinarea depusă la dosar de pârât, s-a solicitat respingerea acțiunii.
S-a invocat excepția lipsei de obiect față de capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării în raport de dispozițiile art.1 lit.e) din Legea nr.221/2009, excepția inadmisibilității față de capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în raport de Decizia de neconstituționalitate nr.1358/2010, iar cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale pentru imobilelor confiscate s-a solicitat respingerea față de împrejurarea ca nu s-a făcut dovada că bunurile nu au fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001
P. sentința nr.1 din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. D. în dosarul nr._ s-a respins acțiunea.
T. a reținut că prin sentința penală definitivă nr. 80/27.04.1962 a Tribunalului M. C., autorul reclamantei, C. Al.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 pct.2 lit.a) C.p. la trei ani închisoare, dispunându-se totodată și confiscarea în întregime a averii condamnatului.
Condamnarea autorului reclamantei constituie o condamnare cu caracter politic, care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, în sensul dispozițiilor art.1 alin.2 pct.2 lit.a) din Legea nr.221/2009, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art.4 alin.1 din lege care conferă posibilitatea persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) să solicite pe calea justiției constatarea caracterului politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 1.
P. urmare, față de aceste prevederi legale, instanța a respins acest capăt de cerere.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, în cuantum de 40.000 lei, instanța a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/ 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr.47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, astfel că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni, căreia i se aplica norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
P. urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.
S-a făcut referire la Decizia în interesul legii nr. 12/19 septembrie 2011 prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de obligativitatea deciziei nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și deciziei în interesul legii nr. 12/19 septembrie 2011 s-a constatat că S. nu datorează despăgubiri cu titlul de daune morale și, pe cale de consecință, s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor, reprezentând daune morale.
Referitor la ce-l de-al treilea capăt de cerere, prin care reclamanta a solicitat despăgubiri materiale pentru imobilele confiscate autorului său, s-a reținut că prin sentința penală nr. 80/27.04.1962 a fost dispusă confiscarea în întregime a averii condamnatului, autor al reclamantei, iar prin decizia nr.584/08.08.1962, imobilul proprietatea acestuia situat în C. . a fost trecut în administrarea I.R.C.F.L.C..
Potrivit art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 se pot solicita de persoanele îndreptățite acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, prin Dispoziția nr._/16.06.2005 emisă de Primăria Mun.C. dispunându-se acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dosarul de notificare nr.1349/N/2001 fiind înaintat către ANRP.
P. urmare, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prev. art.5 alin.1 lit.b) din lege, pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, întrucât reclamanta a beneficiat deja de măsurile reparatorii acordate în baza Legii nr.10/200.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, motivând că în mod greșit s-a respins cererea sa pentru acordarea daunelor morale. S-a arătat că pentru casă și teren a solicitat despăgubiri potrivit Legii 10/2001, însă primăria a admis cererea doar pentru teren, că nu a primit nicio despăgubire și a solicitat acordarea daunelor materiale pentru construcția demolată.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Prima instanță a reținut corect că textul legal care prevedea acordarea daunelor morale persoanelor care au fost condamnate politic sau moștenitorilor acestora a fost declarat neconstituțional, astfel că în prezent nu mai este în vigoare un astfel de temei pentru acordarea despăgubirilor morale.
Soluția de a aplica dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza este impusă și de aplicarea normelor de drept stabilite de practica instanței de contencios al drepturilor omului de la Strasbourg, întrucât până la data pronunțării hotărârii definitive reclamanta nu au devenit titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, astfel că modificările legislative aduc atingere drepturilor pretinse prin acțiune.
Conform articolului 1 al Protocolului nr. 1 așa cum este interpretat de jurisprudența Curții, noțiunea de “bun” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o “speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate (cauza Kopecky împotriva Slovaciei, nr._/98, Hotărârea din 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanță poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” din moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită de tribunale ( cauza A. c. României, Hotărârea din 15.06.2006).
Reclamanțta nu poate pretinde că are o speranță legitimă de a obține acoperirea prejudiciului invocat, cât timp o hotărâre definitivă nu a confirmat pretențiile sale iar prevederea într-o lege în vigoare la data promovării acțiunii a posibilității de a acționa în judecată statul nu constituie o speranță legitimă în sensul practicii instanței europene.
Aceasta este interpretarea ce a fost dată dispozițiilor art. 5 din Legea 221/2009 și prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 19 septembrie 2011, prin Decizia nr. 12/2011, prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cum potrivit dispozițiilor art. 330 alin. 3 cod procedură civilă, decizia în interesul legii este obligatorie pentru toate instanțele de la data publicării sale, nu se poate da o altă interpretare pretențiilor reclamantei, nici din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Așadar, constatând că la data când s-a soluționat acțiunea nu mai erau în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al cererii pentru acordarea daunelor morale, instanța de recurs apreciază că acest capăt de cerere este neîntemeiat, caz în care criticile reclamantei nu sunt fondate.
Din economia Legii 221/2001 rezultă că s-a avut în vedere nu numai repararea prejudiciului moral, aspect care deja a fost analizat, dar și repararea prejudiciului material, prin restituirea bunurilor confiscate sau acordarea contravalorii acestora. Alineatul 4 al art. 5 stabilește că dispozițiile întregii legi, deci inclusiv cele referitoare la plata daunelor materiale, se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, statuându-se astfel caracterul de complinire al noilor dispoziții legale.
Producerea prejudiciului material, cauzat prin confiscarea imobilului deținut în proprietate de autorul reclamantei este de necontestat, fiind dovedit prin sentința penală nr. 80/27.04.1962 și prin decizia nr.584/08.08.1962 că imobilul situat în C. . a fost trecut în administrarea I.R.C.F.L.C..
Solicitările privind acordarea despăgubirilor materiale nu sunt fondate, instanța apreciind că reclamanta solicită o dublă despăgubire pentru imobil, care a făcut obiectul notificării în condițiile legii 10/2001.Așa cum s-a arătat, dispozițiile Legii nr.221/2009, în privința daunelor materiale, au caracter de complinire față de legile anterioare de retrocedare, instituind dreptul la despăgubiri pentru bunurile confiscate, în favoarea persoanelor care nu au obținut măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, sau ale Legii nr.247/2005.
Procedura legii 10/2001 presupune parcurgerea mai multor etape, prima fiind finalizată prin emiterea dispoziției de restituire sau de stabilire a îndreptățirii la acordarea despăgubirilor pentru imobil, iar cea de a doua prin calcularea și plata efectivă a măsurilor reparatorii.
În speță, reclamanta a înaintat primăriei notificare, sub nr. 1349/N/2001, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobil, fără a face distincția între construcție și teren și a fost emisă dispoziția prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală în cuantum de_lei (ROL), această dispoziție fiind înaintată către ANRP . Din cuprinsul dispoziției emisă de primar nu rezultă că s-a avut în vedere doar imobilul teren, iar dacă unitatea deținătoare ar fi ignorat cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii pentru întregul imobil ( construcție și teren) reclamanta avea posibilitatea de a formula contestație, în condițiile art. 26 din Legea 10/2001.
După emiterea dispoziției nr._/16.06.2005 reclamanta a devenit titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, pe care îl poate opune statului, debitor al obligației de plată. Chiar dacă procedura prevăzută de Legea 247/2005 a fost una greoaie și nefuncțională până în primăvara anului 2011, când fondul „Proprietatea” a fost listat la bursă, reclamanta nu poate alege o nouă cale legală de obținere a reparației pentru același imobil, ci trebuie să urmărească încasarea creanței existente. Această interpretare rezultă și din aplicarea principiului general al reparării prejudiciului doar dacă el nu a fost deja reparat și cel al imposibilității de a alege o nouă cale de despăgubire, dacă anterior s-a urmat o procedură cu aceeași finalitate ( electa una via non datum recursus ad alteram).
Așadar, pentru construcția situată pe teren reclamanta nu poate pretinde acordarea de despăgubiri, pentru că ar însemna o îmbogățire fără justă cauză a acesteia .
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin 5 din Legea 221/2009, potrivit cărora acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001. Astfel, textul se referă la procedura de soluționare a notificărilor care nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții, act care constituie titlu de proprietate, iar nu la situația din speță, când notificarea a fost deja soluționată iar dreptul de proprietate al reclamantei a fost deja recunoscut.
Apreciind că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă C. S. A. împotriva sentinței nr.1 din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. P. M. FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. D. .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Aprilie 2012.
Președinte, G. I. | Judecător, C. S. | Judecător, E. B. |
Grefier, A. C. |
Red/tehnored. GI
2ex/23.04.2012
Jud. fond A.D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 5118/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Validare poprire. Decizia nr. 5472/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
